Jules Verne

Gildas Tregomain povestea bucuros cele ce aflase de la vizitiu, lui plăcându-i să stea de vorbă cu acest om de treabă, ori de câte ori servea prilejul. Într-un singur an nu se ucideau în aceste desişuri mai puţin de patruzeci de lei, cât despre pantere, numărul lor ajungea la câteva sute, fără să mai vorbim de haitele urlătoare de şacali. Cum era de presupus, Sauk, despre care se credea că nu înţelege limba, rămânea indiferent la toate aceste înfricoşătoare povestiri, iar jupân Antifer nu ducea grija panterelor şi a leilor tunisieni. Puteau să fie cu milioanele pe insuliţa numărul doi, că nu s-ar fi dat înapoi nici cu un pas.

Dar, bancherul de o parte, notarul de alta, trăgea cu urechea la poveştile lui Gildas Tregomain. Dacă Zambuco încrunta uneori din sprâncene, aruncând priviri piezişe prin portieră, Ben-Omar, întorcându-le pe ale lui, se strângea în colţul său, tresărind şi pălind când pe sub hăţişurile drumului răsunau unele urlete răguşite.

Ei, pe cinstea mea, spuse luntraşul, de la vizitiu ştiu că diligenţa a fost atacată mai deunăzi… A trebuit să se tragă asupra fiarelor… Şi chiar noaptea trecută a trebuit să se dea foc trăsurii pentru a speria cu vâlvătaia flăcărilor o haită de pantere.

Şi călătorii? întrebă Ben-Omar.

Călătorii au fost siliţi să meargă pe jos până la prima haltă, răspunse Gildas Tregomain.

Pe jos? … strigă notarul cu glas tremurător. Eu… eu nu o să pot niciodată…

Atunci… o să rămâi în urmă, domnule Ben-Omar, şi fii sigur că nu o să te aşteptăm!

Bănuiţi, desigur, că acest răspuns prea puţin milos şi tot atât de puţin liniştitor venea de la jupân Antifer. După asta maluinul nu se mai amestecă în vorbă şi Ben-Omar trebui să recunoască în sinea lui că, hotărât lucru, fie pe uscat, fie pe mare, el nu era făcut pentru călătorii. Cu toate acestea, ziua trecu fără ca fiarele sălbatice să-şi fi făcut simţită prezenţa altfel decât prin urlete îndepărtate. Dar, spre marele lui necaz, Gildas Tregomain trebui să-şi spună că atunci când o să ajungă diligenţa la Bone, va fi întuneric beznă.

Într-adevăr erau ceasurile şapte seara când aceasta trecu pe lângă Hippone, la trei sau patru kilometri înainte de oraş, o localitate vestită, ciudată prin bazinele sale adânci, unde bătrânii arabi se dedau la descântece şi vrăji. Vreo douăzeci de ani mai târziu s-a pus aici temelia bisericii şi spitalului, pe care mâna puternică a cardinalului Lavigerie avea să le facă să răsară parcă din măruntaiele pământului.

Pe scurt, Bone era învăluit într-un întuneric adânc, cu promenada sa de-a lungul meterezelor, cu portul său alungit, care se termină la apus cu un cap nisipos, cu desişuri de verdeaţă care adumbresc cheiul, cu partea modernă a oraşului, cu piaţa sa largă unde se înalţă acum statuia domnului Thiers în redingotă de bronz, şi în sfârşit cu o Casbah care ar fi putut să-i dea luntraşului o oarecare idee despre acea Casbah din Algerre.

Să recunoaştem că pe minunatul om îl urmărea ghinionul; se mângâia doar cu gândul că o să-şi ia revanşa în capitala Algeriei.

Traseră la un hotel aşezat în piaţă; au luat apoi masa şi s-au culcat de la ora zece, ca să fie gata pentru trenul de a doua zi dimineaţa. Şi se pare că în acea noapte, istoviţi de cele şaizeci de ore petrecute în diligentă, dormiră cu toţii un somn adânc, chiar şi cumplitul Antifer.

Capitolul VI. În care sunt povestite peripeţiile călătorilor în timpul drumului cu trenul de la Bone la Alger şi cu pachebotul de la Alger la Dakar.

Jupân Antifer crezuse că o să găsească o cale ferată care să facă legătura între Bone şi Alger; venise însă cu douăzeci de ani prea devreme. Aş a că, a doua zi, îi pieri şi glasul auzind răspunsul hotelierului în această privinţă.

Cum? … De la Bone la Alger nu-i o cale ferată? strigă el furios.

Nu, domnule, dar în câţiva ani o să fie una… şi dacă doriţi să aşteptaţi… spuse poznaşul hotelier.

Fără îndoială că Ben-Omar nici nu şi-ar fi dorit ceva mai bun, fiindcă desigur, ca să nu piardă timpul, aveau să continue drumul pe mare. Dar Pierre-Servan-Malo nu înţelegea să lase lucrurile aşa.

Este vreun vapor care pleacă? întrebă el cu un glas poruncitor.

Da… acum, dimineaţă.

Să ne îmbarcăm!

Şi iată cum, la orele şase, jupân Antifer părăsi oraşul Bone pe un pachebot, împreună cu cei cinci tovarăşi ai săi, din care doi, Juhel şi Gildas Tregomain, aleşi de el, iar ceilalţi trei, Zambuco, Ben-Omar şi Nazim, fără voia lui.

Nu are rost să ne oprim prea mult asupra întâmplărilor din timpul acestei călătorii de câteva sute de kilometri.

Desigur Gildas Tregomain ar fi fost mai bucuros ca în locul călătoriei pe apă să se afle într-un vagon de cale ferată, fapt ce i-ar fi îngăduit să cunoască măcar prin fereastră aceste ţinuturi pe care ciudatul drum de fier avea să le străbată câţiva ani mai târziu. Socotea însă că avea să-şi ia revanşa la Alger. Dacă jupân Antifer îşi închipuia că o să găsească imediat la sosire un vas gata de plecare spre coasta occidentală a Africii, se înşela, şi abia atunci va avea prilejul să-şi pună răbdarea la încercare. Şi în acest timp ce de minunate plimbări prin împrejurimi, poate chiar până la Blidah, la râuleţul Maimuţelor! … Luntraşul, oricum, nu avea nimic de câştigat din descoperirea comorii! Ei şi? Dar, cel puţin, va duce cu el o sumedenie de amintiri din capitala algeriană. Erau orele opt seara când pachebotul, care mergea foarte repede, ancoră în portul Alger.

Noaptea, cu toate că scânteia de stele, era încă întunecoasă la această latitudine, chiar şi în ultima săptămână a lui martie. Conturul nedesluşit al oraşului se estompa în negru către nord, rotunjit parcă de cocoaşa cartierului Casbah, acel Casbah atât de dorit! Tot ce putu să observe Gildas Tregomain, ieşind din port, era că trebuia să urci nişte scări pentru a ajunge la un chei sprijinit pe arcade monumentale, că trebuia să mergi pe acest chei lăsând la stânga un scuar strălucind de lumini, unde i-ar fi plăcut să se oprească, apoi un grup de case înalte, printre care şi Hotel Europa, unde jupân Antifer şi prietenii lui fură bine primiţi.

După ce li se dădură odăile – a lui Gildas Tregomain fiind alături de cea a lui Juhel – călătorii îşi lăsară acolo bagajele şi coborâră din nou în sala de jos, unde luară masa. Aceasta ţinu cam până la orele nouă şi fiindcă în aşteptarea plecării pachebotului aveau destul timp, cel mai bun lucru ce-l aveau de făcut era să se culce, să-şi odihnească oasele printr-un somn care să le refacă puterile, astfel ca a doua zi, când aveau să-şi înceapă plimbările prin oraş, să fie proaspeţi şi bine dispuşi.

Totuşi, înainte de a-şi îngădui o odihnă binemeritată după acest lung drum – după o zi cu adevărat algeriană, caldă şi prăfoasă – Juhel vru să-i scrie logodnicei sale. Se apucă deci de scris îndată ce se întoarse în odaia lui. Scrisoarea avea să plece a doua zi, şi peste trei zile vor avea acasă noutăţi de la ei. Dealtfel, această scrisoare nu avea să-i spună Enogatei nimic deosebit, doar că el, Juhel, turba în sinea lui şi că o iubea din toată inima – ceea ce, de asemenea, nu era o noutate.

Dar se cuvine să menţionăm că, dacă Ben-Omar şi Sauk intraseră la ei în odăi în timp ce Gildas Tregomain şi Juhel se întorceau într-ale lor, jupân Antifer şi Zambuco, cei doi cumnaţi – nu ne este oare îngăduit să folosim această formulă familială de vreme ce legătura fusese pecetluită printr-un contract în toată regula? – dispărură îndată după cină, fără să spună pentru ce anume părăseau hotelul. Acest lucru nu întârzie să-i mire pe luntraş şi pe viitorul căpitan şi poate să-i neliniştească pe Sauk şi Ben-Omar. Mai mult ca sigur însă că, dacă l-ar fi întrebat cineva, maluinul tot nu ar fi răspuns.

Unde să se fi dus cei doi moştenitori? Să le fi venit poftă să hoinărească prin pitoreştile cartiere ale Algerului? Să fi fost numai curiozitatea de călători care îi făcea să umble de-a lungul străzilor Bab-Azoum şi altele, pe cheiul încă însufleţit de acel du-te-vino al celor care se plimbau? Presupuneri neîntemeiate şi cu care, sigur, prietenii lor nu ar fi fost de acord.

Atunci? … făcu Gildas Tregomain.

Dealtfel, încă din timpul călătoriei, atât tânărul căpitan cât şi ceilalţi observaseră că de câteva ori jupân Antifer ieşise din mutismul său şi vorbise pe şoptite cu bancherul. Şi era evident că Zambuco părea că încuviinţează spusele interlocutorului său. Ce să fi pus oare la cale cei doi? … Plecarea asta la o oră destul de târzie nu dovedea ea un plan ticluit dinainte? … Ce plan? … Nu se puteau oare aştepta – cu cei doi cumetri afurisiţi – la cele mai năstruşnice combinaţii? …

În acest timp, după ce îi strânsese mâna lui Juhel, luntraşul intră în odaia lui. Acolo, înainte de a se dezbrăca, deschise larg fereastra, dornic să respire puţin din acel minunat aer algerian. La palidă lumină a stelelor, întrevăzu un spaţiu larg desfăşurat, toată rada până la Capul Matifu, în care străluceau luminile vapoarelor ancorate sau pe cale de a se apropia de ţărm odată cu briza înserării. Apoi, litoralul se lumină de focurile pescuitului cu torţe. Mai aproape, în port, duduiau maşinile unor pacheboturi întunecate, gata de plecare, ale căror coşuri largi împroşcau scântei.

Dincolo de Capul Matifu se întindea marea, mărginită de un orizont pe care se înălţau strălucitoare constelaţii, ca un buchet de artificii. Ziua următoareavea să fie minunată, dacă te-ai fi luat după cele ce făgăduia noaptea; soarele avea să se înalţe radios, stingând ultimele stele, ale dimineţii.

„Ce plăcere, gândea Gildas Tregomain, să vizitezi acest nobil oraş Algerre, să-ţi îngădui aici câteva zile de odihnă după drăcescul drum început la Mascat şi înainte de a fi din nou aruncat dintr-o parte în alta până la insuliţa numărul doi… Am auzit vorbindu-se de restaurantul Moise, la Capul Pescade! De ce nu neam duce mâine să luăm o masă bună la Moise? …”

În acest moment, exact în clipa când ceasul bătea ora zece, în uşa odăii răsună o bătaie puternică.

Tu eşti, Juhel? … întrebă Gildas Tregomain.

Nu… sunt eu, Antifer.

Îţi deschid numaidecât, prietene.

Nu-i nevoie. Îmbracă-te şi încuie-ţi geamantanul.

Geamantanul? …

În patruzeci de minute plecăm.

În patruzeci de minute?

Şi nu întârzia, fiindcă pacheboturile nu obişnuiesc să aştepte! Mă duc să-l anunţ şi pe Juhel.

Năucit de veste ca de o lovitură, luntraşul se întreba dacă nu visează! … Nu! Nu visa! Auzi bătând în uşa lui Juhel şi glasul unchiului care-i poruncea să se scoale. Apoi, treptele gemură sub paşii care coborau din nou scara.

Juhel, care tocmai îi scria logodnicei sale, adăugă un rând în scrisoare prin care o anunţa pe aceasta că aveau să părăsească cu toţii Algerul chiar în acea seară. Aşadar, pentru asta dispăruseră din hotel, imediat după-masă, Zambuco şi jupân Antifer… ca să se informeze dacă nu cumva se pregătea de plecare spre coasta Africii vreo navă. Da, printr-un neaşteptat noroc, găsiseră o asemenea navă care se pregătea să ridice ancora, se grăbiseră să reţină locuri la bord şi apoi jupân Antifer, fără să-şi mai bată capul cu ce lear fi convenit sau nu celorlalţi, se urcase să-i prevină pe Gildas Tregomain şi Juhel, în timp ce bancherul îi înştiinţa pe Ben-Omar şi Nazim.

Luntraşul, făcându-şi valiza, încerca o amară dezamăgire. Dar nu se putea împotrivi. Şeful ordonase şi ei trebuiau să se supună.

Aproape imediat, Juhel veni în odaie la Gildas Tregomain şi îi spuse:

Nu te aşteptai? …

Nu, băiatule, răspunse luntraşul, cu toate că din partea unchiului tău mă pot aştepta la orice! Şi eu care îmi făgăduisem cel puţin patruzeci şi opt de ore de plimbare prin Algerre… şi portul… şi grădina d’Essai… şi Casbah! …

Ce să spun, domnule Tregomain, este un adevărat ghinion că unchiul meu a dat de un vas gata de plecare!

Da… dar până la urmă o să-mi ies din fire! Strigă luntraşul, pradă unui acces de furie împotriva prietenului său.

Vai, nu, domnule Tregomain, dumneata nu o să-ţi ieşi din fire… sau dacă totuşi o să îndrăzneşti, o să fie de ajuns ca unchiul meu să te privească într-un anume fel rostogolindu-şi pietricica între dinţi…

Ai dreptate, Juhel, răspunse Gildas Tregomain plecându-şi capul… o să mă supun… mă cunoşti bine! … Este totuşi păcat… Şi cina aceea grozavă pe care ne gândeam să o luăm la Moise, la Capul Pescade! …

Zadarnice păreri de rău! Şi suspinând din adânc, bietul om îşi termină pregătirile. Zece minute mai târziu el şi cu Juhel îi găsiră pe jupân Antifer, bancherul Zambuco, Ben-Omar şi Nazim în vestibulul hotelului.

Dacă la sosire li se făcuse o bună primire, la plecare mutrele erau cam acre, cu toate că plătiseră odăile ca şi când le-ar fi ocupat douăzeci şi patru de ore. Juhel îşi aruncă scrisoarea în cutia poştală pusă la dispoziţia călătorilor. Apoi o luară cu toţii de-a lungul cheiului şi coborâră scara care ducea la port, în timp ce Gildas Tregomain întrezărea pentru ultima dată Piaţa Guvernamentală, încă luminată.

La vreo sută de metri era ancorat un steamer al cărui cazan se auzea duduind sub presiunea aburilor. Un fum negru mânjea cerul înstelat. Asurzitoare şuierături vesteau că pachebotul nu va întârzia să ridice ancora. Legănându-se lângă treptele cheiului, o barcă îi aştepta pe călători ca să-i ducă la bord. Jupân Antifer şi tovarăşii lui se urcară în barcă, în câteva bătăi de vâsle, acostară lângă steamer. Până să se dumirească, Gildas Tregomain se şi trezi în cabina pe care avea să o împartă cu Juhel. Jupân Antifer cu Zambuco ocupau o a doua cabină, notarul şi Sauk o a treia.

Acest pachebot, care se numea Catalanul, aparţinea Companiei Încărcătorilor Uniţi, din Marsilia. Folosit pentru curse regulate pe coasta occidentală a Africii, la Saint-Louis şi la Dakar, când era nevoie făcea şi escale intermediare, fie pentru a lua sau debarca pasageri, fie pentru a încărca sau descărca mărfuri. Destul de bine utilat, mergea cu o viteză medie de zece-unsprezece noduri, foarte potrivită pentru acest soi de navigaţie.

Un sfert de oră după sosirea jupânului Antifer, un ultim şuierat sfâşie văzduhul. Apoi, odată odgoanele slobozite, Catalanul porni; elicea se zbătu violent ridicând spume la suprafaţa apei; ocoli corăbiile ancorate în larg, lunecă de-a lungul marilor pacheboturi mediteraneene adormite pe unde se găseau, continuă apoi pe şenalul dintre arsenal şi ţărm, ieşi în larg şi se îndreptă către vest.

O nedesluşită îngrămădire de case albe apăru atunci privirilor luntraşului; era acea Casbah din care el nu avea să vadă decât un contur neclar. Apăru o limbă de pământ, ieşită din coasta pieptişă: era peninsula Pescade, peninsula cu restaurantul Moise, unde se găteau acele „buiabesuri”, ciorbe de peşte atât de gustoase…

Şi asta fu tot ce luă cu el Gildas Tregomain ca amintire din trecerea lui prin Algerre.

Inutil să mai menţionăm că, îndată după ieşirea din port, Ben-Omar, întins pe cuşeta din cabina lui, începu să guste din nou din plăcerile răului de mare. Şi când se gândea că, după ce se va afla în carne şi oase în golful Guineei, va trebui să se întoarcă iar pe acolo… Din fericire, de data asta va fi ultima călătorie pe mare… Căci, desigur, pe insuliţa numărul doi îşi va încasa faimosul său comision! … Şi măcar dacă şi un altul dintre tovarăşii lui ar fi suferit de acelaşi rău, dacă şi altora le-ar fi fost greaţă din pricina hulei… Nu! Niciunul dintre ei nu simţea nici cea mai mică greaţă… Era singurul care suferea… Nu avea nici măcar această consolare, atât de omenească, de a vedea pe unul din semenii săi împărtăşindu-i suferinţele.

Pasagerii de pe Catalanul erau în majoritate marinari care se întorceau în porturile de pe coastă, câţiva senegalezi şi un oarecare număr de soldaţi din infanteria marinei, obişnuiţi cu greutăţile călătoriilor pe mare. Se duceau cu toţii la Dakar, unde steamerul trebuia să-şi descarce marfa. Nu era deci probabil să facă vreo escală pe parcurs. Aşa că jupân Antifer nu putea decât să se felicite că se grăbise să se urce la bordul vasului Catalanul. Este adevărat că, odată ajunşi la Dakar, nu însemna că şi-au atins ţinta, şi asupra acestui lucru îi atrăgea Zambuco atenţia.

De acord, răspundea el, dar nu am socotit niciodată că am să găsesc un pachebot care să meargă de la Alger la Loango, şi când o să fim la Dakar o să vedem ce avem de făcut.

Într-adevăr, ar fi fost greu să procedeze altfel. Şi nu era mai puţin adevărat că în această ultimă parte a călătoriei vor avea de înfruntat mai multe piedici. Iată deci un serios motiv de îngrijorare pentru cei doi cumnaţi.

În timpul nopţii, Catalanul pluti de-a lungul ţărmului, la o depărtare de două-trei mile. După farurile din Tenez, abia se putu desluşi pământul întunecat al Capului Blanc. A doua zi dimineaţa se zăriră înălţimile Oranului şi după un ceas pachebotul naviga pe lângă promontoriu, dincolo de care se rotunjea rada Mers-el-Kebir.

Mai departe, spre babord, se desfăşura coasta marocană, cu îndepărtatul ei profil muntos dominând ţinutul Riff, bogat în vânat. La orizont, strălucind în lumina soarelui, apăru Tetuan, apoi, la câteva mile mai la apus, Ceuta, înfiptă pe stânca ei, între două golfuleţe, ca un fort care comandă acest canat al porţii Mediteranei, celălalt canat fiind zăvorât de Anglia. În sfârşit, dincolo de strâmtoare, apăru nesfârşitul Ocean Atlantic.

Se iviră coastele împădurite ale litoralului. Dincolo de Tanger, ascuns după un cot al golfului, vile în mijlocul copacilor verzi şi mai multe moschei care izbeau puternic privirea, orbindu-te cu albeaţa lor. Marea foia de nenumărate vase cu pânze aşteptând ca vântul să le îngăduie pătrunderea în strâmtoarea Gibraltar.

Catalanul nu avea a se teme de acest fel de întârzieri. Nici briza, nici acel curent, care putea fi recunoscut după un ciudat plescăit în apropierea pâlniei mediteraneene, nu puteau să lupte împotriva puternicei sale elice – şi către orele nouă seara el bătea cu întreitul său braţ apele Atlanticului.

Luntraşul şi Juhel discutau pe dunetă înainte de aşi îngădui câteva ceasuri de odihnă. Şi, foarte firesc, în clipa când Catalanul, îndreptându-se către sud-vest, ocolea capul cel mai îndepărtat al pământului Africii, acelaşi gând le trecu prin minte, ca o părere de rău.

Da, băiatule, spuse Gildas Tregomain, ar fi fost mult mai bine ca la ieşirea din strâmtoare să o luăm pe tribord în loc să o luăm pe babord. Cel puţin nu i-am fi întors spatele Franţei…

Şi ca să mergem unde? … răspunse Juhel.

Mi-e teamă că la dracu! răspunse luntraşul. Ce vrei, Juhel, tot e mai bine să-ţi înduri cu răbdare nefericirea! În cele din urmă, te întorci de oriunde, chiar şi de la dracu! în câteva zile o să fim la Dakar şi de la Dakar în fundul golfului Guineei…

Cine ştie dacă la Dakar o să găsim numaidecât un mijloc de transport! … De acolo nu există curse regulate… Putem să întârziem cu săptămânile, şi dacă unchiul meu îşi închipuie…

Îşi închipuie, n-ai grijă!

… că îi va fi uşor să ajungă la insuliţa numărul doi, se înşală! Ştii la ce mă gândesc, domnule Tregomain?

Nu, băiatule, dar dacă vrei să-mi spui…

Ei bine, eu cred că bunicul meu Thomas Antifer ar fi trebuit să-l lase pe acest blestemat de Kamylk-Paşa pe stâncile din Jaffa…

Vai, Juhel, bietul om! …

Dacă l-ar fi părăsit acolo, egipteanul nu şi-ar fi mai putut lăsa milioanele salvatorului lui şi, dacă nu iar fi lăsat milioanele, unchiul meu nu ar fi alergat după ele şi Enogate ar fi fost soţia mea!

Asta-i adevărat, răspunse luntraşul. Dar dacă ai fi fost acolo tu, Juhel, i-ai fi salvat viaţa acelui nefericit paşă, exact cum a făcut-o bunicul tău! Ia te uită, adăugă el schimbând vorba, şi arătă la babord un punct strălucitor ca o lumină vie. Ce far o fi ăsta?

Este farul de la Capul Spartei, răspunse tânărul căpitan.

În adevăr, era farul care, aşezat la extremitatea de vest a continentului african şi întreţinut pe cheltuiala diferitelor state europene, este cel mai înaintat dintre cele a căror strălucire se proiectează pe suprafaţa mărilor africane.

N-are rost să povestim amănunţit această călătorie a Catalanului. Pachebotul a fost norocos. Îl întâmpinară prin aceste locuri numai vânturi prielnice bătând dinspre uscat şi putu să meargă la mică depărtare de-a lungul litoralului. Marea nu era agitată decât de hula venită din larg, fără valuri care să se spargă cu zgomot. Trebuia cu adevărat să fii cel mai bicisnic Omar din lume pentru a fi bolnav pe un asemenea timp.

Se arăta vederii întreaga coastă; înălţimile Mekinez şi Mogador, muntele Thesat care domină această regiune cu o altitudine de o mie de metri, Tarudant şi promontoriul Giubi, unde se închide frontiera marocană.

Gildas Tregomain nu avu mulţumirea de a zări insulele Canare, căci Catalanul trecu cam la cincizeci de mile de Fuerteventura, cea mai apropiată din grup; dar putu să salute capul Bojador înainte de a trece Tropicul Racului.

Capul Blanc fu zărit în după-amiaza zilei de 2 mai; apoi, în dimineaţa următoare, de cum mijiră zorile, se întrezări Portendik şi în sfârşit, sub ochii călătorilor, se desfăşurară malurile Senegalului.

Aşa cum s-a mai spus, toţi pasagerii săi având ca destinaţie Dakar, Catalanul nu avea de ce să facă escală la Saint-Louis, care este capitala acestei colonii franceze.

Se pare, dealtfel, că Dakar are o importanţă mult mai mare decât Saint-Louis. Cea mai mare parte a transatlanticelor care servesc liniile Rio-de-Janeiro, în Brazilia, şi Buenos-Aires, în Argentina, înainte de a se avânta spre ocean, poposesc aici. S-ar fi putut ca jupân Antifer să găsească mai uşor la Dakar mijloace de transport pentru a ajunge la Loango.

În sfârşit, în ziua de 5 mai, către orele patru dimineaţa, Catalanul trecu de vestitul Cap Verde, situat la aceeaşi latitudine ca şi insulele cu acelaşi nume. Ocoli peninsula triunghiulară care atârnă ca un stindard la acest avansat punct al continentului african pe Atlantic – şi după o traversare de opt sute de leghe de la regretatul Algerre al lui Gildas Tregomain, apăru, la capătul de jos al peninsulei, portul Dakar.

Capitolul VII. Care redă felurite discuţii şi întâmplări de la sosirea la Dakar până la sosirea la Loango.

Gildas Tregomain nu şi-ar fi putut închipui niciodată că va veni o zi când el şi cu Juhel se vor plimba pe cheiul din Dakar, această veche capitală a republicii goreene. Totuşi asta făcea în această zi, vizitând portul apărat de dublul său zăgaz de stânci de granit, în timp ce jupân Antifer şi bancherul Zambuco, tot atât de nedespărţiţi precum Ben-Omar şi Sauk, se îndreptau spre agenţia maritimă franceză.

O zi este prea destul pentru a vizita oraşul. Dealtfel, el nu oferă nimic deosebit: o grădină publică frumuşică, o cetăţuie folosind de cantonament garnizoanei, o limbă de pământ, Bel-Air, pe care se înalţă un aşezământ în care administraţia îşi internează bolnavii atinşi de frigurile galbene. Dacă ar fi trebuit să rămână mai multe zile în acea regiune cu capitala Goreea şi cu Dakar, un orăşel ceva mai răsărit, zilele li s-ar fi părut călătorilor noştri interminabile.

În sfârşit, când ai ghinion, n-ai încotro, faci haz de necaz, asta îşi spuneau mereu Gildas Tregomain şi Juhel. În aşteptare, hoinăreau pe chei, cutreierau străzile însorite ale oraşului, întreţinute curăţel de către condamnaţi sub supravegherea câtorva paznici.

În realitate, ceea ce îi interesa mai mult erau vapoarele – aceste bucăţi din însăşi Franţa, trimise de la Bordeaux la Rio-de-Janeiro, pacheboturi ale Mesageriilor Imperiale – aşa cum se numeau ele în 1862. Dakar nu era atunci importanta staţiune care a devenit mai târziu, cu toate că încă de pe atunci comerţul Senegalului se cifra la douăzeci şi cinci milioane franci, din care douăzeci de milioane chiar cu francezii. Nu avea decât nouă mii de locuitori, populaţie care tinde să crească, în urma lucrărilor întreprinse pentru îmbunătăţirea portului.

De exemplu, dacă luntraşul nu făcuse până atunci niciodată cunoştinţă cu negrii M’Bambaras, acum nimic nu i-ar fi fost mai uşor. În adevăr, aceşti indigeni mişună pe străzile Dakarului. Datorită constituţiei lor uscate şi nervoase, craniului lor rezistent, părului des şi creţ, pot să suporte uşor arşiţa soarelui senegalez. Cât despre Gildas Tregomain, el găsise de cuviinţă să-şi acopere capul cu batista lui în pătrăţele, care, de bine, de rău, îi ţinea loc de umbrelă.