Julio Cortazar

— Odată şi odată trebuia să se întâmple. Ce mă miră e că a rămas atât de surprins de confuzie.

— Oh, ştii, Horacio face încurcături şi apoi le priveşte cu aerul căţeluşilor când îşi fac nevoile şi rămân stupefiaţi uitându-se la ce au făcut.

— Eu cred că a început chiar din ziua când ne-am dus să-l aşteptăm în port – zise Talita – Nu se poate explica, fiindcă nici măcar nu s-a uitat la mine, şi amândoi m-aţi gonit ca pe un câine de pripas, cu motan cu tot.

— Creşterea animalelor mici – spuse Traveler.

— M-a confundat cu Maga – stărui Talita – Toate celelalte au venit de la sine ca în enumerările lui Ceferino, una după alta

— Maga – zise Traveler, trăgând din ţigară până i se lumină faţa în beznă – e tot din Uruguay. Vezi doar că are o anume ordine.

i

I

— Lasă-mă să vorbesc, Manii. – — Mai bine nu. La ce bun?

— Mai întâi a venit bătrânul cu porumbelul, şi atunci am coborât la subsol. Horacio vorbea tot timpul de coborâre, de hăul acela care îl face să se frământe. Era disperat, Manii, ţi se făcea frică să-l vezi cât de liniştit părea, când de fapt. Am coborât cu ascensorul, şi el s-a dus sa închidă unul din congelatoarele alea, ceva oribil.

— Aşadar ai coborât – zise Traveler – Bună treabă.

— Era altceva. Nu ca atunci când cobori. Stăteam de vorbă, însă eu simţeam că Horacio se afla parcă pe altă parte, vorbindu-i altei femei, unei femei înecate, bunăoară. Acum mi se năzare povestea asta, dar el încă nu spusese că Maga se înecase în râu.

— Nu s-a înecat absolut deloc – zise Traveler – Mi-e limpede, chiar dacă recunosc că n-am cea mai mică idee. E de-ajuns să-l cunoşti pe Horacio.

— Crede că e moartă, Mânu, şi în acelaşi timp o simte aproape şi azi noapte am fost eu. Mi-a spus că a văzut-o şi pe vapor, şi sub podul de pe bulevardul San Martin… N-o spune ca şi cum ar fi vorba de o nălucire, şi nici nu pretinde să-l crezi. O spune, doar atât, şi e adevărat, e ceva care e prezent Când a închis congelatorul şi mie mi-a fost frică şi-am spus nu mai ştiu ce, a început să mă privească şi de fapt o privea pe cealaltă. Eu nu sunt fantoma nimănui, Manii, nu vreau să fiu fantoma nimănui.

Traveler îi trecu mâna peste plete, dar Talita îl respinse nerăbdătoare. Se aşezase în capul oaselor în pat şi el o simţea tremurând. Pe căldura aceea, tremurând. Ii spuse că Horacio o sărutase, şi încercă să-i explice sărutul, şi cum nu-şi găsea cuvintele, îl tot atingea pe Traveler în întuneric, mâinile ei cădeau ca nişte cârpe pe faţa lui, pe braţe, îi alunecau peste piept, i se sprijineau pe genunchi, şi din toate astea se năştea un fel de explicaţie pe care Traveler era incapabil s-o respingă, o contagiere ce venea de undeva de dincolo, de undeva din adâncul sau din înaltul sau de aiurea, din afara acelei nopţi şi acelei camere, o contagiere care prin Talita punea stăpânire pe el, un gângurit ca un indiciu intraductibil, bănuiala că se află în faţa a ceva ce putea fi un indiciu, dar vocea care i-l aducea era frântă şi când îi comunica indiciul o făcea într-o limbă de neînţeles, şi totuşi această prezenţă era singura necesară acolo la îndemână, impunând cunoaşterea şi acceptarea, lovindu-se de un perete spongios, de fum şi de plută, de neatins şi oferindu-se, goală ţinută în braţe dar parcă de apă curgând printre lacrimi.

„învelişul aspru al minţii”, apucă să-şi spună Traveler. Auzea vag că teama, că Horacio, că ascensorul, că porumbelul; un sistem de comunicare intra din nou, încetul cu încetul, în ureche. Aşadar sărmanului nefericit îi era teamă că el avea să-l omoare, să te prăpădeşti de râs nu alta.

— Ţi-a spus-o într-adevăr, dragă? E greu de crezut, ştii doar cât e de orgolios.

— E altceva – spuse Talita, luându-i ţigara şi trăgând din ea cu un soi de nesaţ de cinematograf mut – Eu cred că teama pe care o simte e ca un ultim refugiu, bara de care se ţine cu mâinile înainte de a se arunca. Se bucura atât de mult că-i era frică azi noapte, ştiu bine că se bucura în fond.

— Asta – zise Traveler, respirmd ca un yoghin veritabil – n-ar putea-o înţelege Cuca, poţi fi sigură. Şi eu trebuie să fiu nemaipomenit de inteligent în noaptea asta, fiindcă treaba cu teama bucuroasă e greu de înghiţit, dragă.

Talita se lăsă să alunece puţin în pat şi se sprijini de Traveler. Ştia că era iar lângă el, că nu se înecase, că el o ţinea la suprafaţa apei şi că în fond era păcat, o minunăţie de păcat Amândoi o simţiră în aceeaşi clipă, şi alunecară unul spre celălalt parcă pentru a se prăbuşi în ei înşişi, pe pământul comun unde cuvintele şi mângâierile şi gurile îi învăluiau precum circumferinţa cercul, metaforele acelea liniştitoare, tristeţea i aceea de demult mulţumită de a redeveni cei de totdeauna, de a merge mai departe, de a se menţine plutind cu orice preţ, în pofida chemării şi a căderii.

,., GRADINA CU FLORI

1 REBUIE SĂ ŞTIM că o grădină trasată foarte riguros, în stilul „parcurilor franceze'„, alcătuită din tufe, straturi şi ronduri dispuse geometric, impune o pricepere deosebită şi multă grijă.

Dimpotrivă, într-o grădină în stil „englez” greşelile amatorului vor putea fi ascunse mai lesne. Câţiva arbuşti, un pătrat de gazon, şi o singură peluză de flori amestecate care să iasă clar în evidenţă, pe fundalul unui zid sau al unui gard viu bine orientate, sunt elementele esenţiale ale unui ansamblu foarte decorativ şi foarte practic.

Dacă din păcate unele exemplare nu dau rezultatele scontate, vor fi uşor de înlocuit prin transplantare; armonia ansamblului nu va fi afectată, fiindcă celelalte flori, dispuse în pete de culoare, de înălţime şi nuanţe diferite, vor alcătui întotdeauna un grup care desfată privirea

Acest mod de plantare, foarte apreciat în Anglia şi Statele Unite, este cunoscut cu numele de mixed bordcr, adică „strat amestecat”. Florile dispuse astfel se amestecă, se confundă şi se întind unele peste altele de parcă ar fi crescut spontan, dând grădinii dumneavoastră un aspect de câmp natural, în timp ce plantele aranjate în pătrate şi cercuri au veşnic un caracter artificial şi cer o perfecţiune absolută.

Astfel, din raţiuni deopotrivă practice şi estetice, se cuvine să recomandăm grădinarului amator aranjamentul tip mixed border.

Almanahul Hachette

— vJÂNT DELICIOASE – spuse Gekrepten – Am şi mâncat două în timp ce le preparam, sunt uşoare ca spuma, crede-mă. &; li tsZl,

— Mai fă-mi un ceai, dragă – spuse Oliveira.

— Imediat, iubitule. Aşteaptă să-ţi schimb mai întâi compresa cu apa rece.

— Mulţumesc. E foarte ciudat să mănâhci plăcinte legat la ochi. în felul ăsta trebuie să fie antrenaţi tipii care se duc să descopere cosmosul.

— Cei care zboară în lună cu aparatele alea, nu-i aşa? îi vâră într-o capsulă sau ceva în genul ăsta, nu?

— Da, şi ie dau plăcinte cu mate.

I

,'«T8q#fe îi

UI y.tu

MANIA CITATELOR la Morelli: „Mi-ar fi greu să explic publicarea, în aceeaşi carte, a unor poeme dar şi a unei contestări a poeziei, a jurnalului unui mort şi a notelor unui prelat prieten de al meu…”

GEORGES BATAILLE, Haine de la poesie.

—l2)

Morelliana

L-/ACĂ VOLUMUL sau tonul operei pot face să se creadă că autorul a vrut să realizeze o sumă grăbeşte-te să-i arăţi că e vorba de o încercare opusă, o implacabilă scădere.

—l7)

IVLaGĂI ŞI MIE ni se năzare uneori să ne profanăm amintirilre. Depinde de atât de puţin, proasta dispoziţie dintr-o seară, teama de ceea ce se poate întâmpla dacă ne apucăm să ne privim în ochi. încet-încet, în voia unui dialog ce pare o cârpă zdrenţuită, începem să ne amintim Două lumi distante, străine, aproape întotdeauna înconciliabile, intră în cuvintele noastre, şi batjocura se naşte parcă dintr-un acord comua De obicei încep eu, amintindu-mi cu dispreţ de vechiul cult orb pe care-l aveam faţă de prieteni, de acte de lealitate prost înţelese şi încă şi mai prost răsplătite, de steagurile purtate cu umilă obstinaţie pe la mitinguri politice, întruniri de intelectuali, iubiri înflăcărate. Râd de o cinste îndoielnică care de atâtea ori n-a făcut decât să aducă nefericire, mie sau altora, în vreme ce, pe dedesubt, trădările şi incorectitudinile îşi ţeseau pânza de păianjen fără să poată fi împiedicate, consimţind ca alţii, în faţa mea, sji fie trădători sau necinstiţi, fără să fac nimic spre a-i împiedica, de două ori vinovat îmi bat joc de unchii mei, oameni cumsecade, vârâţi în rahat până în gât, acolo unde încă mai străluceşte imaculatul guler. Ar cădea din picioare dacă li s-ar spune că înoată în bălegar, încredinţaţi fund, unul la Tucumăn şi celălalt la Nouă Iulie, ca sunt un model de argentimtate neaoşă (sunt cuvintele pe care ei le folosesc). Şi totuşi, am amintiri frumoase despre ei. Şi totuşi calc în picioare aceste amintiri în zilele când pe Maga şi pe mine ne încearcă deprimarea Parisului şi vrem să ne facem rău

Când Maga încetează cu râsul ca să mă întrebe de ce spun chestiile astea despre unchii mei, mi-ar plăcea să fie amândoi aici, ascultând la uşă ca moşul de la etajul cinci. Pregătesc cu grijă explicaţia, fiindcă nu vreau să fiu nedrept nici exagerat Vreau şi să-i servească la ceva Magăi, care n-a fost niciodată capabilă să înţeleagă problemele morale (ca Etienne, dar într-un fel mai puţin egoist; pur şi simplu pentru că crede numai în responsabilitatea prezentului, a momentului exact în care trebuie să fii bun, sau nobil; în fond, din raţiuni la fel de hedoniste şi egoiste ca ale lui Etienne). îi explic atunci că venerabilii mei unchi sunt nişte argentinieni desăvârşiţi cum se înţelegea la 1915, epoca de apogeu a vieţii lor petrecute pe jumătate cu agricultura şi zootehnia, pe jumătate cu munca de birou. Când se vorbeşte de „argentinienii neaoşi de odinioară”, se vorbeşte de fapt de antisemiţi, de xenofobi, de burghezi ataşaţi de nostalgia după mica lor moşie cu tinere servitoare indiene pregătindu-le mate pentru zece pesos pe lună, pătrunşi de sentimentele patriotice înflăcărate în culorile neprihănite ale drapelului, albastru şi alb, de respectul profund pentru tot ce ţine de militari şi de expediţiile în deşert, cu duzinele de cămăşi bine călcate chiar dacă salariul nu le ajunge pentru a plăti la sfârşitul lunii făptura aceea abjectă căreia toată familia îi spune „jidanul” şi la care se strigă mereu ameninţător, iar în cel mai bun caz pe un ton superior. Când Maga începe să împărtăşească această viziune (de care n-a avut niciodată, ea personal, nici cea mai mică idee) mă grăbesc să-i demonstrez că în acest cadru general cei doi unchi ai mei şi familiile lor respective sunt oameni care au din belşug excelente calităţi. Părinţi şi copii devotaţi, cetăţeni care nu lipsesc de la vreun vot şi citesc ziarele cele mai moderate, funcţionari sârguincioşi şi foarte îndrăgiţi de şefii şi colegii lor, oameni în stare să stea de veghe nopţi întregi la căpătâiul unui bolnav, sau să facă mereu un serviciu oricui. Maga mă priveşte perplexă, temându-se să nu-mi bat joc de ea. Trebuie să insist, să-i explic de ce îmi iubesc atât de mult unchii, de ce numai uneori, când suntem sătui de străzi sau de vreme, mi se năzare să-i despoi de hanţe în beznă şi să calc în picioare amintirile care mi-au mai rămas despre ei Atunci Maga se însufleţeşte puţin şi începe s-o vorbească de rău pe maică-sa, pe care o iubeşte şi detestă în proporţii depinzând de moment Uneori mă îngrozeşte cum de se poate referi iar la un episod din copilărie pe care în alte rânduri mi l-a povestit ca fiind ceva foarte amuzant, şi pe neaşteptate devine un nod sinistru, un fel de baltă cu lipitori şi căpuşe ce se vânează şi-şi sug sângele. în clipele acelea faţa Magăi seamănă cu a unei vulpi, i se ascut aripile nasului, se face palidă, vorbeşte întretăiat, frângându-şi mâinile şi gâfâind, şi asemeni unui balon de chewing-gum uriaş şi obscen prinde să se profileze chipul anost al mamei, trupul prost îmbrăcat al mamei, strada de la periferie unde mama a rămas ca o scuipătoare veche aruncată pe un maidan, mizeria unde mama se reduce la o mână care freacă nişte crătiţi cu o cârpă unsuroasă. Partea proastă e că Maga n-o poate ţine tot aşa multă vreme, izbucneşte îndată în plâns, îşi ascunde faţa la pieptul meu, se zbuciumă ceva de necrezut, trebuie să-i pregătesc ceai, să uităm de toate, s-o pornim la plimbare aiurea sau să facem dragoste, fără unchii mei şi fără mama ei să facem dragoste, aproape întotdeauna asta sau să dormim, dar aproape întotdeauna asta.

—l27)

I

JN OŢELE PIANULUI (la, re, mi bemol, do, si, şi bemol, mi, sol), cele ale viorii (la, mi, şi bemol, mi), ale cornului (la, şi bemol, la, şi bemol, mi, sol), reprezintă echivalentul muzical al numelor lui ArnolD SCHoenberg, Anton WEBErn şi ALBAn

I I

BErG (după sistemul german prin care H corespunde notei si, B notei şi bemol şi S notei mi bemol) Nu-i nici o noutate în genul acesta de anagramă muzicală. Să ne amintim că Bach şi-a folosit propriul său nume într-un fel asemănător şi că acelaşi procedeu era des folosit de maeştrii pohfonişti din veacul al XVI-lea (…) Altă analogie semnificativă cu viitorul Concert pentru vioară constă în stricta simetrie a ansamblului în Concertul pentru vioară cifra cheie este doi: două mişcări separate, fiecare împărţite în două părţi, în afară de împărţirea vioară-orchestră în ansamblul instrumental. In „Kamnierkonzert” se remarcă, în schimb, cifra trei: dedicaţia îi reprezintă pe Maestru şi pe cei doi discipoli ai săi: instrumentele se grupează în trei categorii: pian, vioară şi o combinaţie de instrumente de suflat; arhitectura concertului este alcătuită din trei mişcări înlănţuite, fiecare din ele revelând într-o măsură mai mare sau mai mică o compoziţie tripartită.

Din comentariul anonim la Concertul de cameră pentru vioară, pian şi 13 instrumente de suflat, mu; îOii-jqu* de ALBAN BERG (înregistrare Pathe Vox PL 8660)

— (-l33)

P

,ss joţ, unt r«n frAşTEPTÂND CEVA MAI INCITAM”, exerciţii de profanare şi alungare din farmacie, între miezul nopţii şi două dimineaţa, după ce Cuca s-a dus să doarmă-un-somn-reconfortant (sau înainte, ca să plece: Cuca perseverează, dar efortul de a rezista cu un zâmbet de prisos şi parcă în cunoştinţă de cauză la atacurile verbale ale monştrilor o obosesc îngrozitor. De fiecare dată se duce tot mai devreme să se culce, iar monştrii surâd cu amabilitate urându-i noapte bună. Mai neutră, Talita lipeşte etichete sau consultă volumul Index Pharmacorum Gottinga).

Exerciţii tip: a traduce cu inversiune maniheistă un sonet faimos:

Defloratul, pieritul şi înfricoşătorul trecut, Ne va însufleţi oare cu fâlfâirea-i gravă de aripă?

Lectură a unei pagini din carnetul lui Traveler: „Aşteptând să-ţi vină rândul la frizer, să-ţi arunci ochii pe o publicaţie scoasă de UNESCO şi să descoperi numele următoare: Opintotoveri / Tyolăisopiskelija / Tyovăenopisto. Par a fi titluri ale unor reviste pedagogice finlandeze. Absolută irealitate pentru cititor. Există aşa ceva? Pentru milioane de blonzi, Opintotoveri înseamnă „Monitorul Educaţiei Obşteşti”. Pentru mine… (Furie). Dar ei nu ştiu ce vrea să zică în argou „peşte” (satisfacţie de locuitor din Buenos Aires). Multiplicare a irealităţii Şi când te gândeşti că tehnologii prevăd că prin faptul că se ajunge la Helsinki în câteva ore graţie Boeing-ului 707… Fiecare poate deduce personal consecinţele. Fă-mi o tunsoare americănească, Pedro”

Forme lingvistice ale uimirii Talita gânditoare în faţa cuvintelor Genshiryoku Kokunai Jijo, care nu pot reprezenta în nici un fel pentru ea dezvoltarea activităţilor nucleare în Japonia. Se convinge încetul cu încetul prin suprapunere şi diferenţiere când bărbatul ei, furnizor primejdios de materiale adunate de prin frizerii, îi arată varianta Genshiryoku Kaigai Jijo, după cât se pare dezvoltarea activităţilor nucleare în străinătate. Entuziasm din partea Talitei, convinsă în chip analitic că Kokunai = Japonia şi Kaigai = străinătate. Nedumerire din partea lui Matsui, de la curăţătoria chimică de pe strada Lascano, în faţa unei demonstraţii poliglote a Talitei care se întoarce, sărmana de ea, umilită de-a binelea.

Profanări: a pleca de la supoziţii cum ar fi faimosul vers: „Perceptibila homosexualitate a lui Cristos”, şi a edifica un sistem coerent şi satisfăcător. A postula că Beethoven era coprofag etc. A susţine sfinţenia de netăgăduit a lui sir Roger Casement, aşa cum reiese din The Black Diaries. Uluire din partea Cucăi, dusă la biserică şi împărtăşită.

În fond este vorba de alienarea din pur devotament profesional. încă mai râd cu toţii prea mult (nu se poate ca Atila să fi colecţionat timbre), dar acest Arbeit nacht Frci va avea efect, crede-mă, Cuca. De pildă, violarea episcopului de Fano este un caz de…

—l38)

IN U ERA NEVOIE să citeşti prea multe pagini ca să-ţi dai seama că Morelli viza altceva. Aluziile la straturile profunde ale acelui Zeitgeist, pasajele unde logica (nebuna) sfârşea prin a se spânzura cu şiretele de la pantofi, nefiind în stare nici măcar să respingă incongruenţa ridicată la rang de lege, evidenţiau intenţia speologică a operei. Morelli înainta şi se retrăgea într-o atât de vădită violare a echilibrului şi a principiilor pe care s-ar cuveni să le numim morale ale spaţiului, încât se putea foarte bine înfâmpla (cu toate că de fapt nu se întâmpla, dar nu puteai fi sigur de nimic) ca evenimentele relatate să permită ca în cinci minute să se raporteze bătălia de la Actium la acel Anschluss din Austria (era posibil ca cei trei A să aibă vreo legătură cu alegerea sau mai curând acceptarea acestor momente istorice), sau ca persoana care suna la uşa unei case de pe strada Cochabamba, numărul o mie două sute, să treacă pragul ieşind apoi într-o curte a casei lui Menandru din Pompei. Toate acestea erau mai degrabă banale şi în stil Bunuel. iar celor de la Club nu le scăpa valoarea lor de simplă incitare sau de parabolă deschisă spre alt sens mai adânc şi scabros. Graţie acestor acrobaţii, extrem de asemănătoare cu cele care fac atât de atrăgătoare Evangheliile, Upanişadele şi alte materii pline de trinitrotoluen şamanesc, Morelli îşi îngăduia plăcerea de a continua să simuleze o literatură pe care în focul său interior o mina, o zădărnicea şi o hulea. Pe neaşteptate cuvintele, o întreagă limbă, suprastructura unui stil, o semantică, o psihologie şi o posibilitate de înfăptuire duceau năvalnic la înspăimântătoare harachiri. Baniail Până la noi ordine, sau fără nici o garanţie: la sfârşit era întotdeauna un fir întins dincolo de orice, ieşind din spaţiu, ducând spre un poate, un eventual, un cine ştie, care lăsa în suspensie orice viziune împietrită a operei. Şi faptul acesta care îl exaspera pe Perico Romero, fiinţă însetat de certitudini, îl făcea să tremure de plăcere pe Oliveira, exalta fantezia lui Etienne, a lui Wong şi a lui Ronald, şi o obliga pe Maga să danseze desculţă cu câte o anghinare în fiecare mână.

În cursul discuţiilor însoţite din plin de calvados şi tutun, Etienne şi Oliveira se tot întrebaseră de ce ura Morelli literatura, şi de ce o detesta pornind chiar de la literatură, în loc să repete acel Exeunt al lui Rimbaud sau să experimenteze, ducându-şi

I la tâmpla stângă, eficacitatea notorie a unul Colt 32. Oliveira înclina să creadă că Morelli desluşise natura diabolică a oricărei scriituri recreative (şi ce literatură nu era oare, chiar dacă numai ca excipient menit să facă să se poată înghiţi o gnozie, o praxis sau un etlios din multele răspândite aiurea sau care se puteau inventa?). După ce analizase pasajele cele mai incitante, ajunsese să fie sensibil la un ton deosebit care nuanţa scriitura lui Morelli. Prima calificare posibilă a acestui ton era dezamăgirea, dar dacă se mergea mai în profunzime se simţea că dezamăgirea nu se referea la împrejurările şi evenimentele relatate în carte, ci la modul de a le povesti care – Morelli ascunsese din răsputeri acest lucru – impregna la urma urmelor tot ce se relata. Problema suprimării pseudo-conflictului între fond şi formă se punea din nou în măsura în care bătrânul dezvăluia, folosindu-l în felul său, materialul formal îndomdu-se de pro-priile-i unelte, condamna totodată lucrările înfăptuite cu ajutorul lor. Ceea ce povestea cartea nu slujea la nimic, nu era nimic, fiindcă era prost relatat, fiindcă pur şi simplu era relatat, era literatură. Odată în plus se ajungea la acea pornire a autorului împotriva propriei scriituri şi a scriiturii în general. Paradoxul aparent consta în faptul că Morelli acumula episoade imaginate şi abordate în formele cele mai diferite, încercând să le atace şi să le rezolve prin toate mijloacele unui scriitor stăpân pe arta lui Nu părea că urmăreşte o teorie, punctul lui forte nu era defel reflecţia intelectuală, dar dm tot ce scrisese reieşea, cu o eficacitate infinit mai mare decât cea a oricărui enunţ sau a oricărie analize, profunda coroziune a unei lumi denunţate ca fimd falsă, atacul prin acumulare şi nu prin distrugere, ironia aproape diabolică ce se putea desluşi în succesul unor mari pasaje de bravură, episoadele riguros construite, aparenta senzaţie de fericire literară care de ani de zile îşi făurea faima printre cititori de povestiri şi romane. Un univers somptuos orchestrat dispărea, pentru cei cu spirit pătrunzător, în neant; dar misterul începea acolo, căci în timp ce se presimţea nihilismul total al operei, o intuiţie mai ascunsă putea întrezări că nu aceasta era intenţia lui Morelli, că autodistrugerea virtuală din fiecare fragment al cărţii era parcă stăruitoarea căutare a metalului preţios în miezul minereului steril. Aici trebuia să te opreşti, de teamă să nu confunzi uşile şi s-o încurci. Discuţiile cele mai aprige între Oliveira şi Etienne izbucneau la stadiul acesta al speranţelor lor, fiindcă se temeau să nu greşească, să nu fie doi proşti şi jumătate încăpăţânându-se să creadă că nu se poate ridica turnul lui Babei pentru ca până la urmă să nu fie de nici un folos. Morala occidentului le apărea atunci ca o proxenetă, insinuându-le una după alta toate iluziile a treizeci de secole moştenite în mod fatal, asimilate şi digerate. Era greu să încetezi să mai crezi că o floare poate fi frumoasă în zadar; era amar să accepţi că se poate dansa în beznă. Aluziile lui Morelli la inversarea semnelor, la o lume văzută cu alte dimensiuni şi din alte perspective, ca pregătire inevitabilă pentru o viziune mai pură (şi toate astea într-un pasaj scris cu strălucire, şi în acelaşi timp susceptibil de batjocură, de ironie îngheţată în faţa oglinzii), îi exaspera întinzându-le ceva de care să se agate, aproape o speranţă, o justificare, dar refuzându-le totodată siguranţa deplină, ţinându-i astfel într-o ambiguitate de nesuportat Dacă le rămânea vreo consolare, era gândul că şi Morelli se mişca în aceeaşi ambiguitate, orchestrând o operă a cărei adevărată primă audiţie trebuia să fie poate tăcerea cea mai adâncă. înaintau astfel printre pagini, blestemând şi fascinaţi, iar Maga sfârşea veşnic prin a se ghemui ca o pisică într-un fotoliu, obosită de incertitudini, uitându-se cum se iveau zorile peste acoperişurile de ţiglă, prin tot fumul acela care poate încăpea între o privire şi o fereastră închisă şi o noapte de zadarnică ardoare.

— Nu ŞTIU CUM ERA EA – zise Ronald – N-o s-o aflăm niciodată Cunoşteam doar efectele ei asupra celorlalţi. Eram într-un fel oglinzile ei, sau ea era oglinda noastră. Nu se poate explica.

— Era atât de proastă – spuse Etienne – Fericiţi cei sărmani cu duhul etcetera Pe cuvânt că vorbesc serios, că citez cu toată seriozitatea Mă enerva prostia ei, Horacio o ţinea morţiş că era vorba numai de lipsă de informaţie, dar se înşela. Există o diferenţă bine cunoscută între ignorant şi prost, şi asta o ştie oricine în afară de prost, din fericire pentru el. Credea că studiul, faimosul studiu, îi va da inteligenţă. Confunda ideea de a şti cu cea de a înţelege. Biata de ea înţelegea atât de bine o groază de lucruri pe care le ignorăm cunoscându-le.

— Nu cădea în ecolalie – zise Ronald – Tot evantaiul acesta de antinomii, de polarizări. După mine prostia ei era preţul unui fel de a fi extrem de vegetal, extrem de cochilie, extrem de aproape de lucrurile cele mai misterioase Bunăoară, fii atent: nu era în stare să creadă în nume, trebuia să-şi pună degetul pe ceva şi numai atunci îi recunoştea existenţa Nu se ajunge prea departe în felul ăsta. E ca şi cum ai întoarce spatele întregului occident, tuturor şcolilor. E rău pentru a trăi într-un oraş, pentru a trebui să-ţi câştigi viaţa Povestea asta o măcina