Julio Cortazar



Yüklə 1,89 Mb.
səhifə41/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1,89 Mb.
#101749
1   ...   34   35   36   37   38   39   40   41   42

— Da, aşa-i, dar în schimb era în stare să se bucure de infinite feluri de fericire, eu am fost martor invidios al câtorva. Forma unui pahar, de pildă. Ce altceva caut eu în pictură, poţi să-mi spui? Omorându-mă, impunându-mi itinerarii istovitoare ca să ajung la o furculiţă şi două măsline. Sarea şi centrul lumii trebuie să fie acolo, pe faţa aceea de masă. Ea sosea şi o simţea într-o seară m-am dus la mine la atelier, am găsit-o în faţa unui tablou terminat chiar în dimineaţa aceea. Plângea cum ştia ea să plângă, cu toată faţa, oribilă şi minunată. îmi privea tabloul şi plângea N-am fost destul de bărbat ca să-i spun că şi eu plânsesern de dimineaţă. Şi când mă gândesc că asta i-ar fi adus atâta linişte, ştii bine cât era de copleşită de îndoieli, cât se simţea de neînsemnată fiind înconjurată de strălucitele noastre tertipuri.

— Poţi plânge din multe pricini – zise Ronald – Asta nu dovedeşte nimic.

— Cel puţin dovedeşte un contact Câţi alţii, în faţa acelei pânze, au apreciat-o cu cuvinte bombastice, enumerare de influenţe, toate comentariile posibile pe marginea ei? Vezi, trebuia să ajungi la un nivel unde sa fie cu putinţă să îmbini cele două lucruri. Eu cred că mă aflu deja aici, dar sunt dintre puţinii care au reuşit

— împărăţia va fi a celor puţini – spuse Ronald – Profiţi de orice ca să te ridici în slăvi.

— Ştiu că-i aşa – zise Etienne – Zău că ştiu. Dar am avut nevoie de o viaţă ca să-mi împreunez cele două mâini, cea stângă a inimii, cea dreaptă cu penelul şi colţarul. La început eram dintre aceia care se uitau la Rafael cu gândul la Perugino, sărind ca o lăcustă pe Leo Battista Alberti, făcând apropieri, alipind Pico în sus, Lorenzo Valla în jos, dar ca să vezi, Burckhardt afirmă, Berenson neagă, Argan consideră, nuanţele acelea de albastru sunt sieneze, panourile acestea sunt ale lui Masaccio. Nu-mi aduc aminte când, la Roma, la galeria Barberini, eram adâncit în examinarea unui Andrea del Sarto, şi dintr-o dată l-am văzut Nu-mi cere să-ţi explic nimic. L-am văzut (şi nu tot tabloul, doar un detaliu de fond, o siluetă pe un drum). Mi s-au umplut ochii de lacrimi, e tot ce pot să-ţi spun.

— Asta nu dovedeşte nimic – zise Ronald – Se poate plânge din multe pricini. 4.

— Nu merită să-ţi răspund Ea ar fi înţeles mult mai bine De fapt mergem cu toţii pe acrlaşi drum, numai că unii începem pe la stânga şi alţii pe la dreapta. Uneori, chiar în mijloc, cineva vede faţa de masă cu paharul, furculiţa, măslinele. 3.

— Vorbeşte cu imagini – spuse Ronald – E veşnic acelaşi 2.

— Nu există altă cale de a te apropia de tot ce ai pierdut, de toate de câte ţi-e dor. Ea se afla mai aproape şi o simţea Unica ei greşeală era că voia dovada că această apropiere merita întreaga noastră retorică Nimeni nu-i putea da dovada aceasta, mai îutâi pentru că nu suntem în stare s-o concepem, şi în al doilea rând fiindcă oricum suntem comod instalaţi şi plini de mulţumire în ştiinţa noastră colectivă. Se ştie doar că Littre” ne face să dormim liniştiţi, e chiar aici, la îndemână, cu toate răspunsurile. Şi e adevărat, dar numai pentru că nu mai ştim să punem întrebările care l-ar face să fie de prisos. Când Maga întreba de ce copacii se înveşmântează vara… dar e zadarnic, bătrâne, mai bine să tăcem din gură. 1.

— Da, toate astea nu se pot explica – zise Ronald.



I

LJlMINEAŢA, încăpăţânându-se să nu se desprindă încă din picoteala pe care zbârnâitul îngrozitor al ceasului deşteptător nu izbutea să le-o prefacă în trezie limpede, îşi povesteau fidel visele de peste noapte. Cu capetele alăturate, mângâindu-se, confundându-şi picioarele şi mâinile, se străduiau să tălmăcească prin cuvintele lumii din afara lor tot ce trăiseră în ceasurile de întuneric Pe Traveler, prieten din tinereţe cu Oliveira, îl fascinau visele Talitei, gura ei crispată sau zâmbitoare după cum era povestirea, gesturile şi exclamaţiile cu care o sublinia, naivele conjecturi despre raţiunea şi tâlcul viselor ei Apoi îi venea rândul lui să i le relateze, iar uneori în mijlocul povestirii mâinile lor începeau să se mângâie şi treceau de la vise la dragoste, adormeau din nou, ajungeau târziu pretutindeni.

Ascultând-o pe Tahta, vocea ei puţin amorţită de somn, pnvindu-i părul răsfirat pe pemă, pe Traveler îl cuprindea uimirea că toate astea puteau fi într-adevăr aşa. întindea un deget, atingea tâmpla, fruntea Talitei („Şi atunci sora mea devenea mătuşa îrene, dar nu sunt prea sigură”), constata că bariera se afla la doar câţiva centimetri de capul lui („Şi eu stăteam gol pe o mirişte şi vedeam fluviul livid urcând, un val uriaş. „). Dormiseră cu capetele lipite şi aşa, în acea apropiere fizică, în coincidenţa aproape totală a atitudinilor, poziţiilor, răsuflării, aceeaşi cameră, aceea pernă, acelaşi întuneric, acelaşi tic-tac, aceleaşi radiaţii magnetice, aceeaşi marcă de cafea, aceeaşi conjunctură astrală, aceeaşi noapte pentru amândoi, aşa strâns îmbrăţişaţi, visaseră vise diferite, trăiseră aventuri diferite, el zâmbise în vreme ce ea fugise îngrozită, el dăduse iar un examen de algebră pe când ea ajungea într-un oraş de piatră albă. ^ Talita se desfăta sau se întrista cu această trecere în revistă matinală, dar Traveler se încăpăţâna tainic să găsească mereu corespondenţele. Cum era cu putinţă ca toată compania din timpul zilei să ducă inevitabil la divorţul acela, la singurătatea inadmisibilă a celui care visează? Uneori imaginea lui făcea parte din visurile Talitei, sau imaginea Talitei împărtăşea oroarea unui coşmar al lui Traveler. însă ei n-o ştiau, trebuia ca celălalt să povestească la trezire: „Atunci tu mă apucai de mână şi-mi spuneai…” Şi Traveler descoperea că, în vreme ce în visul Talitei el o apucase de mână şi îi vorbise, în propriul lui vis se culca tocmai cu cea mai bună prietenă a Talitei sau vorbea cu directorul circului „Stelele” sau înota în Mar del Plata. Prezenţa fantomei unuia în visul celuilalt îl reducea la un simplu material de lucra, fără mai mare relevanţă decât manechinele, oraşele necunoscute, gările, scările monumentale, întreaga recuzită a simulacrelor nocturne. Lipit de Talita, acoperindu-i faţa şi capul cu degetele şi buzele, Traveler simţea bariera de netrecut, distanţa vertiginioasă pe care nici dragostea n-o putea învinge. Vreme îndelungată a aşteptat un miracolv ca visul pe care Talita avea să i-l povestească dimineaţa să fie cel visat de el însuşi. II aşteptă, îl chemă, îl provocă, recurgând la toate analogiile posibile, căutând asemănări care să-l conducă brusc la o recunoaştere. O singură dată, fără ca Talita să-i dea nici un fel de importanţă, visară vise analoage. Talita vorbi de un hotel la care se duceau ea şi mama ei, şi unde trebuia să-şi aducă fiecare scaunul. Traveler îşi aminti atunci de visul lui: un hotel fără camere de baie, ceea ce îl obliga să traverseze calea ferată dintr-o gară cu prosopul la el ca să se ducă să facă baie într-un loc nedeterminat. I-a spus-o: „Aproape că am visat acelaşi vis, ne aflam la un hotel fără scaune şi fără baie.” Talita râse amuzată, era timpul să se scoale, ce ruşine că erau atât de leneşi.

Traveler îşi pierdu treptat încrederea şi speranţa. Visele reveniră, pentru fiecare altele. Capetele dormeau atingându-se şi în fiecare cortina se ridica la un spectacol diferit Traveler se gândi ironic că semănau cu cinematografele alăturate de pe strada Lavalle, şi renunţă la orice speranţă. Nu mai avea nici o încredere că s-ar întâmpla ce-şi dorea, şi ştia că fără încredere nu se va întâmpla Ştia că fără încredere nu se întâmplă nimic din ce-ar trebui să se întâmple. Şi mai întotdeauna nici cu încredere.

—l00)

*' î.piir



JrARFUMURILE, IMNURILE ORFICE, moscul şi lămâioara… Aici miroşi a sardonix. Aici a crisopraz. Aici, aşteaptă puţin, parcă a pătrunjel, dar abia o idee, o frunzuliţă rătăcită pe o piele de căprioară. Aici începi să miroşi a tine însăţi. Ce ciudat, nu-i aşa, că o femeie nu se poate mirosi cum o miroase bărbatul. Chiar aici. Nu te mişca, lasă-mă. Miroşi a lăptişor de matcă, a miere într-un vas de tutun, a alge, chiar dacă e un loc comun să ţi-o spun. Sunt atâtea alge, Maga mirosea a alge proaspete, azvârlite la malul mării de valul cel de pe urmă. A valul însuşi în unele zile mirosul de algă se amesteca uşor cu o cadenţă mai densă, atunci eu trebuia să apelez la perversitate – dar era o perversitate princiară, înţelegi, un lux de suveran, cu limba gingaşa flăcăruie trandafirie care pâlpâia împresurată de umbre şi apoi, cum fac acum cu tine, îţi depărtam încet, încetişor coapsele, o întorceam uşor pe o parte şi o respiram la nesfârşit, simţind cum muia ei, fără ca eu să i-o cer, începea să mă smulgă din mine însumi precum flacăra începe să-şi mistuie topazele dintr-o foaie de ziar mototolit Atunci parfumurile conteneau, ca prin minune conteneau şi totul era savoare, muşcătură, sucuri esenţiale care se prelingeau în gură, căderea în umbra aceea, the primeval darkness, axul roţii începuturilor. Da, în clipa de animalitate cea mai vădită, mai aproape de excreţie şi de aparetele sale de nedescris, acolo se desluşesc figurile cele dintâi şi cele de pe urmă, acolo în peştera vâscoasă a uşurării tale zilnice tremură steaua Aldebaran, ţâşnesc genele r

I şi constelaţiile, totul se rezumă alfa şi omega, cochilie, cunt, scoică, con, cono, mileniu, Armagedon, terarmcină, oh, taci din gură1, nu începe acolo sus cu aparenţele vrednice de dispreţ, cu oglinzile tale facile Ce tăcere pielea ta, ce abisuri unde se rostogolesc zaruri de smarald, ţânţan şi păsări fenix şi cratere

Morelhana

INCITAT


Acestea, deci, sunt fundamentalele, capitolele şi filosoficele raţiunii care m-au determinat să construiesc opera pe bază de părţi separate – concepând opera ca o particulă a operei, şi cosiderând omul ca o fuziune a părţilor corpului şi a părţilor sufletului – în vreme ce Omenirea întreagă mi se pare a fi un fel de amestec de părţi Dar dacă cineva mi-ar ridica obiecţia că această concepţie parţială pe care o am nu este, de fapt, nici un fel de concepţie, ci batjocură, luare peste picior, păcăleală şi înşelăciune, şi că eu, în loc să mă supun regulilor severe şi canoanelor Artei, încerc să le iau în râs prin responsabile glume, băşcălii şi strâmbătun, l-aş răspunde că este într-adevăr aşa, că tocmai asta urmăresc Şi, pentru numele lui Dumnezeu – nu mă feresc s-o mărturisesc – doresc nespus să scap şi de Arta voastră, domnilor, şi de voi înşivă, căci nu vă pot suporta cu Arta, cu concepţiile, cu atitudinea voastră, estetică şi cu tot mediul vostru artistic'

* GOMBROWICZ, Ferdydwke, cap IV

Prefaţă la Fihdor copri

—l22)


Scrisoare către Observer1 „Stimate domn

V-a semnalat oare vreunul din cititorii dumneavoastră cât de puţini fluturi sunt în anul acesta*7 în regiunea noastră unde suit o mulţime de obicei aproape că n-am văzut niciunul, cu excepţia unor roiuri mici Din mante până acum am zărit numai o albinţă, nici un fluture-pestncior, foarte puţini fluturi roşu, nici un ochi-de-păun, nici un cap-de-mort, şi nici măcar un animal-roşu în grădina mea, care vara trecută era plină de fluturi Mă întreb dacă această lipsă e generală, şi în caz afirmativ din ce cauză9

M WASHBOURN Pitchcombe, Glos”

De CE ATÂT DE DEPARTE de zei? Poate fiindcă ne punem întrebarea.

Şi ce-i cu asta? Omul este animalul care întreabă. în ziua când vom şti cu adevărat să întrebăm, va exista dialog. Deocamdată întrebările ne îndepărtează vertiginos de răspunsuri. Ce apariţie putem aştepta dacă ne sufocăm în cea mai falsă de un Novum Organum adevărat, trebuie să deschidem larg ferestrele şi să aruncăm totul în stradă, dar mai cu seamă trebuie să aruncăm şi fereastra, şi pe noi o dată cu ea înseamnă moartea, sau să-ţi iei zborul. Trebuie s-o facem, într-un fel sau altul trebuie s-o facem. Să avem curajul de a intra în toiul petrecerii şi să punem pe capul strălucitoarei amfitrioane o frumoasă broască verde, darul nopţii, şi să asistăm fără să ne îngrozim la răzbunarea lacheilor.

DESPRE ETIMOLOGIA pe care Gabio Basso o dă cuvântului persoană:

Chibzuinţă şi ingenioasă explicaţie, pe cinstea mea, cea dată de Gabio Brasso, în al său tratat Despre originea cuvintelor, cuvântului persoană, mască. Crede că acest cuvânt provine de la verbul personare, a răsuna Iată ce explicaţie dă: „Neavând masca ce acoperă cu desăvârşire chipul, doar cu o deschizătură în dreptul gurii, în loc să se risipească în toate direcţiile vocea se restrânge ca să se strecoare printr-o singură ieşire, şi din pricina asta capătă un sunet mai pătrunzător şi puternic. Astfel, întrucât masca face vocea omenească mai sonoră şi vibrantă, a căpătat numele de persona şi, ca urmare a formei acestui cuvânt, sunetul o din el este prelung.”

AULIO GELIO, Nopţi atice.

Paşii mei de pe astă stradă Răsună

Pe altă stradă Unde

Mi-aud paşii Trecând pe astă stradă Unde Doar ceaţa este reală.

OCTAVIO PAZ

I

Invalizi W.-Srf „> -«- r – -r,- * ' <- – - -*”?



OPITALUL COMITATULUI YORK informează că ducesa văduvă de Grafton, care şi-a rupt un picior duminica trecută, a petrecut ieri o zi destul de bună.

The Sunday Time? Londra.

'„?' „' t- (-i)5^

—j » 'c – t – -: uji' i r.-

J f * „…i6.'* f> ',s' ' 'f,-ibl* ' / Iii' Gif i,. 151 – T, – V.-

Morclliana

DE-AJUNS să priveşti o clipă cu ochii de toate zilele comportamentul unei pisici sau al uaei muşte pentru ca să simţi că această nouă viziune spre care tinde ştiinţa, această des-antropomorfizare propusă în mare grabă de biologi şi fizicieni drept unică posibilitate de legătură cu fapte cum ar fi instinctul sau viaţa vegetală, nu este altceva decât îndepărtata, izolata, stăruitoarea voce prin care anumite aspecte ale budismului, vedantei, sufismului, misticii occidentale, ne îndeamnă să renunţăm odată pentru totdeauna la mortalitate.

,. h u, (-l52) ai n. Ł0

ABUZ DE CONŞTIINŢĂ

Casa aceasta în care stau seamănă întrutotul cu a mea: dispunerea camerelor, mirosul din vestibul, mobilele, lumina piezişă din cursul dimineţii, atenuată înspre prânz, ascunsă către seară, toate sunt la fel, până şi cărările şi copacii din grădină, şi poarta aceea veche pe jumătate damnată şi dalele din curte.

Tot aşa ceasurile şi minutele timpului care trece seamănă cu ceasurile şi minutele vieţii mele. în clipa în care roiesc în jurul meu, îmi spun: „Par aievea Cât de mult seamănă cu ceasurile adevărate pe care le trăiesc acum!” în ce mă priveşte, deşi am desfiinţat la mine acasă orice suprafaţă reflectoare, când totuşi geamul inevitabil al unei ferestre se^încăpăţânează să-mi trimită înapoi reflexul, văd în acesta pe cineva care îmi seamănă. într-adevăr, seamănă leit cu mine, recunosc!

Dar să nu pretindeţi că sunt eu! Nici vorbă! Totul e fals aici. Când îmi vor fi dat înapoi casa mea şi viaţa mea, atunci îmi voi regăsi adevăratul chip.:_.; ^».„^, JEAN TARDIEU f f

— V./RICÂT AŢI FI dumneavoastră din Buenos Aires, o să vă facă imediat cu ou şi cu oţet dacă nu sunteţi atent

— O să încerc să fiu atent

— Foarte bine.

CAMBACERES, Muzică sentimentală.

ta t:u irru î

N ORICE CAZ pantofii călcau pe ceva asemănător cu linoleumul, mările miroseau o pulverizare aseptică dulce-acrişoară, în pat se afla bătrânul instalat comod pe două perne, cu nasul ca un cârlig care s-ar prinde în aer ca să-l ţină aşezat Palid, cu cearcăne de mort Zig-zag extraordinar în foaia cu temperatura. Dar de ce v-aţi deranjat?

I-au răspuns că nu era nici un deranj, prietenul argentinian fusese din întâinplare martor la accident, prietenul francez era pictor, în toate spitalele era aceeaşi mizerie infinită. Morelli, da, scriitorul.,:i

— Nu se poate – zise Etienne.

De ce nu, ediţii-ca-pietrele-în-apă: gata, nu se mai ştie nimic. Morelli binevoi să le spună că se vânduseră (şi dăruiseră) cam patru sute de exemplare. E drept că două în Noua Zeelandă, amănunt emoţionant

Oliveira scoase o ţigară cu o mână tremurătoare, şi se uită la infirmiera care îi făcu un semn afirmativ şi plecă, lăsându-i singuri între cele două paravane îngălbenite. Se aşezară la picioarele patului, după ce strânseră nişte carneţele şi suluri de hârtie.

— Dacă am fi citit ştirea în ziare… – zise Etienne.

— A apărut în Le Figaro – spuse Morelli – Sub o telegramă despre oribilul om al zăpezii.

— îţi dai seama – reuşi să murmure Oliveira – Dar pe de altă parte e mai bine, cred. Ar fi venit tot felul de babe cu fundul mare cu albumul de autografe şi un borcan de jeleu făcut în casă.

— De rubarbă – zise Morelli – E cel mai bun. Dar mai bme să mi vină.

— în ce ne priveşte – bâigui Oliveira, realmente îngrijorat – dacă vă deranjăm nu trebuie decât să ne spuneţi. O să mai fie alte ocazii etcetera. Ne înţelegem, nu?

— Dumneavoastră aţi venit fără să ştiţi cine sunt eu. Personal cred că puteţi rămâne puţin. Salonul e liniştit, şi cel care striga cel mai tare a tăcut azi noapte la ora două. Paravanele sunt grozave, o atenţie a medicului care m-a văzut scriind. De fapt mi-a interzis să scriu mai departe, însă infirmierele au pus paravanele şi nu mă mai deranjează nimeni.

— Când vă veţi putea întoarce acasă? '

—&t


— Niciodată – răspunse Morelli – Oasele îmi rămân aici, băieţi.

— Prostii – zise respectuos Etienne.

— O să fie o chestiune de timp. Dar mă simt bine, s-a terminat cu problemele cu portăreasa. Nimeni nu-mi aduce corespondenţa, nici măcar cea din Noua Zeelandă, cu timbrele acelea minunate. Când se publică o carte care se naşte moartă, unicul rezultat e o corespondenţă redusă dar fidelă. Doamna din Noua Zeelandă, băiatul din Sheffield. Francmasonerie delicată, voluptatea de a fi atât de puţini cei care iau parte la o aventură. Dar acum, într-adevăr…

— Niciodată nu mi-a trecut prin cap să vă scriu – zise Oliveira – Câţiva prieteni şi cu mine vă cunoaştem opera, ni se pare atât de… să fiu scutit de astfel de cuvinte, cred că înţelegeţi oricum. Adevărul e că am discutat nopţi întregi, şi totuşi nu ne-am gândit niciodată că aţi fi în Paris.

— Până acum un an locuiam la Vierzon. Am venit la Paris pentru că voiam să explorez puţin câteva biblioteci. Vierzon, bineînţeles… Editorul avea ordin să nu dea nimănui adresa mea. Naiba ştie cum au aflat-o cei câţiva admiratori. Mă doare rău spatele, băieţi.

— Doriţi să plecăm – spuse Etienne – Oricum, ne întoarcem mâine. ' 'Q'^- *

— Tot aşa o să mă doară şi fără voi – zise Morelli – Hai să fumăm, profitând de faptul că mi-au interzis s-o fac.

— Ă. r >.?*-> asTrebuia găsit un limbaj care să nu fie literar.

Când trecea infirmiera, Morelli îşi vâra chiştocul în gură cu o iscusinţă diabolică şi-l privea pe Oliveira cu un aer de băieţel deghizat în bătrân care era o încântare.

plecând într-o anumită măsură de la ideile centrale ale lui Ezra Pound, dar fără pedanteria şi confuzia dintre simboluri periferice şi semnificaţii primordiale

Treizeci şi opt cu doi. Treizeci şi şapte cu cinci. Treizeci şi opt cu trei. Radiografie (semn de neînţeles).

a şti că doar câţiva se puteau apropia de tentativele acestea fără să le considere un nou joc literar. Benissimo. Partea proastă era că încă mai lipsea mult şi avea sa moară fără să sfârşească jocul.

— Mutarea douăzeci şi cinci, negrele pierd – spuse Morelli, dându-şi capul pe spate. Dintr-o dată părea cu mult mai bătrân – Păcat, partida devenea interesantă. E adevărat că există un joc de şah indian cu şaizeci de piese de fiecare parte?

— E posibil – răspunse Oliveira – Partida infinită.

— Câştigă cel care cucereşte centrul. De acolo se domină toate posibilităţile, şi nu are nici un rost ca adversarul să se ambiţioneze să continue jocul. însă centrul s-ar putea afla într-un pătrat lateral, sau în afara tablei de şah.

— Sau într-un buzunar de la vestă.

— Figuri de stil – zise Morelli – Cât de greu e să scapi de ele, fiindcă sunt atât de frumoase. Femei mentale, într-adevăr. Mi-ar fi plăcut să-l înţeleg mai bine pe MaHaruie”, sensul absenţei şi al tăcerii la el era mult mai mult decât un mijloc extrem, un impasse metafizic. într-o zi, în Jerez de la Frontera, am auzit o bubuitură de tun la douăzeci de metri şi am descoperit alt sens al tăcerii. Şi câinii, care aud şuieratul imperceptibil pentru noi… Dumneata eşti pictor, mi se pare.

Mâinile se mişcau de zor, strângând unul după altul carnetele, netezind câteva foi şifonate. Din când în când, vorbind neîncetat, Morelli arunca o privire la câte o pagină şi o intercala în carneţelele prinse cu clame. O dată sau de două ori a scos un creion din buzunarul de la pijama şi a numerotat o foaie.

— Dumneata scrii, presupun.

— Nu – răspunse Oliveira – Cum să scriu, pentru asta trebuie să ai vreo certitudine că ai trăit.

— Existenţa precede esenţei – spuse Morelli zâmbind.

— Dacă vreţi. Nu-i însă chiar aşa, în cazul meu.

— Vă obosiţi prea tare – zise Etienne – Haide, Horacio, dacă începi să vorbeşti de… îl ştiu eu, domnule, e teribil.

Morelli continua să zâmbească, şi strângea foile, se uita la ele, părea că le identifică şi le compară. Alunecă puţin, căutând să-şi sprijine capul mai bine. Oliveira se ridică.

— E cheia apartamentului – spuse Morelli – Mi-ar plăcea, realmente.

— O să se stârnească un scandal de pomină – zise Oliveira.

— Nu, nu-i aşa greu cum pare. Dosarele vă vor ajuta, există un sistem de culori, numere şi litere. Se înţelege imediat De exemplu, carneţelul acesta merge în dosarul albastru, într-o parte pe care eu o numesc marea, dar asta n-are a face, e un joc ca să mă lămuresc mai bine. Numărul 52: nu trebuie decât să fie pus la locul lui, între 51 şi 53. Numerotare arabă, tot ce poate fi mai uşor de pe lume.

— Dar o veţi putea face dumneavoastră în persoană peste câteva zile – spuse Etienne.

— Dorm prost. Şi eu sunt pe dinafară clasorului meu. Ajutaţi-mă, dacă tot aţi venit să mă vedeţi. Puneţi toate acestea la locul lor şi o să mă simt grozav aici. E un spital formidabil.

Etienne se uita la Oliveira, iar Oliveira etcetera. Surpriza uşor de imaginat O adevărată onoare cu totul nemeritată.

— Apoi faceţi un pachet cu toate, şi-l trimiteţi lui Pakd. Editor de cărţi de avangardă, rue de l'Arbre Sec. Ştiaţi că Pakiî este numele acadian al lui Hermes? Mi s-a părut întotdeauna… Dar o să vorbim altă dată.

— Să presupunem că facem o gafă – zise Oliveira – şi se iscă o harababură fenomenală. în primul volum era ceva teribil de complicat, prietenul acesta şi cu mine am discutat ceasuri întregi dacă nu cumva ar fi greşit când au tipărit textele.

— N-are nici o importanţă – spuse Morelli – Cartea mea se poate citi după cum pofteşti. Liber Fulguralis, file mantice, şi aşa mai departe. Tot ce fac eu e să orânduiesc materialul cum mi-ar plăcea mie să-l recitesc. Şi în cel mai rău caz, dacă greşiţi, poate că iese totul perfect O glumă de-a lui Hermes Paku, înaripat născocitor de chiţibuşuri şi momeli. Vă plac cuvintele astea?

JU193


— Nu, răspunse Oliveira – Nici chiţibuş nici momeală. Mi se par prea răsuflate amândouă.

— Trebuie să fim atenţi – zise Morelli, închizând ochii – Toţi suntem pe urmele purităţii, spărgând vechile băşici cu vopsea gata mâzgălită într-o zi Jose' Bergamfn aproape că a avut un atac când mi-am permis să-i desfiinţez două pagini, dovedindu-i că… Dar atenţie, prieteni, poate că ceea ce numim puritate…

— Pătratul lui Malevich – zise Etienne.

— Ecco. Spuneam că trebuie să ne gândim la Hermes, să-l lăsăm să se joace. Luaţi toate astea, puneţi-le în ordine, dacă tot aţi venit să mă vedeţi. Poate o să fiu în stare să trec şi eu pe acolo, să arunc o privire.

— Venim iar mâine, dacă vreţi

— Bun, dar voi fi scris până atunci alte lucruri. O să vă înnebunesc, gândiţi-vă bine Aduceţi-mi gauloises.

Etienne îi dădu pachetul lui. Cu cheia în mână, Oliveira nu ştia ce să spună. Totul era o greşeală, n-ar fi trebuit să se înfâmple astăzi povestea asta, era o mutare infamă la jocul de şah cu şaizeci de piese, bucuria zadarnică în mijlocul tristeţii celei mai amare, să trebuiască s-o alungi ca pe o muscă, să preferi tristeţea când tot ce-i ajungea în mâini era cheia aceea spre bucurie, un pas spre ceva ce admira şi de care avea nevoie, o cheie care descuia uşa lui Morelli, lumea lui Morelli, şi în toiul bucuriei se simţea trist şi murdar, cu pielea istovită şi ochii plini de urdori, mirosind a noapte fără somn, a absenţă vinovată, a lipsă de distanţare, pentru a înţelege dacă făcuse bine tot ceea ce făcuse ori nu făcuse zilele acelea, auzind hohotele de plâns ale Magăi, loviturile în tavan, îndurând ploaia îngheţată pe faţă, revărsatul zorilor pe Pont Mărie, râgâiturile acre de la vinul amestecat cu rachiu şi vodcă şi iar cu vin, senzaţia că are în buzunar o mână care nu era a lui, o mână a lui Rocamadour, un crâmpei de noapte picurând bale, udându-i coapsele, bucuria atât de târzie sau poate prea timpurie (o consolare: poate prea timpurie, încă nemeritată, dar atunci, poate, vielleich, maybe, forse, peut-etre, ah, rahat, raliat, pe mâine maestre, rahat rahat la nesfârşit rahat, da, la ora de vizită, interminabila înverşunare a rahatului pe faţa şi pe lume, lume de raliat, o să vă aducem fructe, arhi-rahat al contra-rahatului, super-rahat al infra-rahatului, dans cet hopital Laenncc decouvrit l'auscultation: poate că încă. O cheie, figură de stil inefabilă O cheie. încă se putea ieşi în stradă şi merge mai departe, o cheie în buzunar Poate că încă e cu putinţă o cheie Morelli, învârţi o dată cheia în broască şi intri în altceva, poate că încă e cu putinţă. -„; – *, *>jf r îf-T 'î „'>&{ f-e


Yüklə 1,89 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   34   35   36   37   38   39   40   41   42




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin