Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Richard trebuie, pur şi simplu, să exploreze, se gândi Nicole, amintindu-şi de noaptea în care, cu aproape un an în urmă, soţul ei plecase cu „autostopul” până la Modulul Administrativ. Se înfioră. Ieşise cu Richard în vestibulul apartamentului lor şi încercase să-l facă să renunţe în timp ce-şi punea costumul spaţial. El se gândise cum să păcălească monitorul de la uşă (în ziua următoare, un nou sistem, asigu­rat contra greşelilor de manevrare, îi luase locul) şi abia aştepta să arunce în jur o privire „nesupravegheată”.

Nicole abia dacă dormise în noaptea aceea. În primele ore ale dimineţii, panoul lor luminos semnalase că cineva sau ceva se afla în vestibul. Când se uitase pe monitor, văzuse un om-pasăre ciudat stând în picioare şi ţinându-l în braţe pe soţul ei căzut în nesimţire. Acela fusese primul lor contact cu Vulturul...

Demarajul metroului le ţintui pe moment de spetezele scaunelor şi o readuse la prezent. Ieşiră vâjâind din Modulul Tehnic. În mai puţin de un minut, goneau cu toată viteza prin cilindrul lung, extrem de îngust, care lega cele două module.

Artera mediană şi cele patru piste se aflau pe mijlocul cilindrului lung. În dreapta lor, în depărtare, luminile Modulului Administrativ sferic străluceau pe fundalul albastru al spaţiului. Katie îşi scoase binoclul micuţ.

—'Vreau să fiu pregătită, spuse ea. Întotdeauna trec atât de repede unul pe lângă altul!

După mai multe minute, anunţă „Vine”, şi cele trei femei se lipiră de partea dreaptă a vehiculului. Din depărtare, pe pista opusă se apropia alt metrou. În câteva clipe era în dreptul lor şi nu avură mai mult de-o secundă să se uite la ocupanţii vehiculului care se îndrepta spre Modulul Tehnic.

— Ptiu! exclamă Katie când metroul trecu ca gândul pe lângă ele.

— Erau două tipuri diferite, rosti Simone.

— Opt sau zece creaturi, cu totul.

— Un set era roz, celălalt auriu. Ambele în majoritate sferice.

— Şi tentaculele alea lungi şi subţiri, ca firul de borangic! Cât de mari crezi că erau, mamă?

— Cinci, poate şase metri în diametru, răspunse Nicole. Mult mai mari ca noi.

— Ptiu! repetă Katie. Asta chiar că-i ceva!

În ochi i se citea surescitarea. Fetei îi plăcea la nebunie să simtă adrenalina alergându-i prin corp.

Niciodată n-am încetat să mă minunez, gândi Nicole. Nici măcar o dată în aceste treisprezece luni. Oare chiar există toate astea ? Am fost aduşi atâta drum de pe Pământ, doar ca să fim testaţi? Şi incitaţi de existenţa creaturilor din alte lumi? Sau există un alt scop, mai profund?

În vehiculul care gonea se lăsă liniştea. Nicole, care stătea la mijloc, îşi trase fiicele mai aproape.

— Ştiţi că vă iubesc, nu-i aşa?

— Da, mamă, răspunse Simone. Şi noi te iubim.

2
Petrecerea de reunire a familiei fu un succes. Benjy o îmbrăţişă pe iubita lui Simone în clipa în care ea păşi în apartament. Katie îl ţintuise pe Patrick la podea, cu doar un minut mai târziu.

— Vezi, spuse ea, încă sunt mai tare decât tine.

— Dar nu cu mult, răspunse Patrick. Mă fac tot mai puternic. Ar fi bine să te păzeşti.

Nicole îi îmbrăţişă pe Richard şi pe Michael, înainte ca micuţa Ellie să vină în fugă la ea şi să-i sară în braţe. Era seară, la două ore după cină conform zilei de douăzeci şi patru de ore folosită de familie, şi Ellie fusese aproape gata de culcare când sosiseră mama şi surorile ei. Fetiţa porni pe hol spre camera ei după ce îi arătă cu mândrie lui Nicole că acum ştia să citească „pisică”, „câine” şi „băiat”.

Adulţii îl lăsară pe Patrick să rămână treaz, până când băiatul fu epuizat. Michael îl duse în pat, iar Nicole îl înveli.

— Mă bucur că te-ai întors, mami, zise el. Mi-a fost tare dor de tine.

— Şi mie mi-a fost dor de tine, încuviinţă Nicole. Nu cred că am să mai fiu plecată atât de mult.

— Sper că nu, rosti băiatul de şase ani. Îmi place să te am aici.

La ora 1 noaptea, toată lumea dormea în afară de Nicole. Nu era deloc obosită. În definitiv, tocmai se trezise dintr-un somn de cinci săptămâni. După ce se foi o jumă­tate de oră în pat, lângă Richard, hotărî să facă o plimbare.

Deşi apartamentul în sine nu avea ferestre, în micul vestibul care se afla chiar la intrarea holului se afla o fereastră exterioară care oferea o privelişte ce tăia respi­raţia spre celelalte două vârfuri ale Bazei de Tranzit. Nicole păşi în vestibul, îşi puse costumul spaţial şi rămase în faţa uşii care dădea spre exterior. Aceasta nu se deschise. Nicole zâmbi. Poate că, într-adevăr, Katie are dreptate. Poate că suntem pur şi simplu prizonieri. Încă din primele zile ale şederii lor, fusese limpede că uşa exte­rioară era încuiată intermitent. Vulturul le explicase că era „necesar” să fie împiedicaţi să vadă lucruri pe care nu le „puteau” înţelege.

Nicole se uită pe fereastră. În momentul acela, o navetă similară ca formă celei care, în urmă cu treisprezece luni, îi adusese la Baza de Tranzit, se apropia de baza de transport a Modulului de Locuit. Ce gen de creaturi minu­nate conţin? se gândi Nicole. Sunt şi ele la fel de uluite cum eram noi atunci când am sosit?

Nicole nu avea să uite niciodată primele imagini ale Bazei de Tranzit. După ce părăsise Halta, întreaga familie crezuse că avea să ajungă la următoarea destinaţie în câteva ore. Se înşelaseră. Distanţarea lor de Rama se mărise trep­tat până ce, după şase ore, n-o mai văzură deloc în stânga.

Luminile Haltei din spate deveneau tot mai slabe. Erau cu toţii obosiţi. În cele din urmă, toată familia adormise. Katie fusese cea care îi trezise.

— Văd unde mergem, strigase ea victorioasă, neputân­du-şi înfrâna surescitarea.

Arătase pe fereastra din faţă a navetei, puţin la dreap­ta, spre locul în care o lumină puternică în continuă creştere se ramifica în trei. În următoarele patru ore, ima­ginea Bazei de Tranzit crescuse tot mai mult. De la distanţă fusese o privelişte uluitoare, un triunghi echilateral cu trei sfere transparente, strălucitoare în vârfuri. Şi la ce scară! Nici chiar experienţa cu Rama nu-i pregătise pentru măreţia acelei incredibile creaţii inginereşti. Fiecare dintre cele trei laturi, în realitate coridoare de transport ce conec­tau între ele cele trei module sferice, aveau peste o sută cincizeci de kilometri lungime. Sferele din vârfuri aveau diametrul de douăzeci şi cinci de kilometri. Chiar şi de la mare distanţă, oamenii puteau distinge activitate pe multe dintre nivelurile separate din interiorul modulelor.

— Ce o să se întâmple acum? o întrebase neliniştit Patrick pe Nicole, când naveta îşi schimbase ruta şi pornise către unul dintre vârfurile triunghiului.

Nicole îl luase în braţe.

— Nu ştiu, iubitule, îi răspunsese ea blând. Trebuie să aşteptăm să vedem.

Benjy fusese total uluit. Se holbase ore întregi la marele triunghi luminat din spaţiu. Simone se trezise dese­ori lângă el, ţinându-l de mână. În timp ce naveta se apropia tot mai mult de una dintre sfere, fata îi simţise muşchii încordându-se.

— Nu te speria, totul o să fie bine, îi zisese liniştitor. Naveta intrase într-un coridor îngust practicat în sferă şi andocase într-o dană de la marginea bazei de transport. Familia părăsise cu prudenţă naveta, luând bagajele şi cal­culatorul lui Richard. Naveta plecase imediat după aceea, speriindu-i până şi pe adulţi cu dispariţia ei rapidă. În mai puţin de un minut, auziseră primul glas imaterial.

— Bun venit, vorbise un ton lipsit de modulaţii. Aţi ajuns în Modulul de Locuit. Mergeţi drept înainte şi opriţi-vă în faţa peretelui cenuşiu.

— De unde vine glasul ăsta? întrebase Katie şi în vocea ei se citea spaima pe care o simţeau cu toţii.

— De pretutindeni, răspunsese Richard. E deasupra noastră, în jurul nostru, chiar şi sub noi.

Se uitaseră cu atenţie la pereţi şi la tavan.

— Dar cum de cunoaşte engleza? întrebase Simone. Mai sunt şi alţi oameni aici?

— Nu cred, râse nervos Richard. Probabil că locul acesta a fost într-un fel în contact cu Rama şi are un algo­ritm de învăţare a limbilor. Mă întreb...

— Vă rog să înaintaţi, îl întrerupse glasul. Vă aflaţi în complexul de transport. Vehiculul care vă va duce în sec­torul vostru din Modul vă aşteaptă la un nivel inferior.

Le trebuiseră câteva minute ca să ajungă la peretele cenuşiu. Copiii nu mai fuseseră niciodată în imponderabi­litate neîngrădită. Katie şi Patrick săreau de pe peron şi făceau salturi şi rostogoliri în aer. Benjy, uitându-se cum se distrau, încercase să-i imite. Din nefericire, nu-şi dăduse seama cum să folosească tavanul şi pereţii pentru a reveni pe peron. Când îl salvase Simone, era complet dezorientat.

Când întreaga familie şi bagajele fuseseră poziţionate corespunzător în faţa peretelui, o uşă largă se deschisese şi ei intraseră într-o cameră mică. Pe o bancă erau aranjate costume speciale care se închideau etanş, căşti şi cizme. Glasul rostise cu monotonia sa absolută:

— Baza de transport şi majoritatea zonelor comune de aici, de la Baza de Tranzit, nu au o atmosferă potrivită pentru specia voastră. Va trebui să purtaţi această îmbră­căminte, în afară de cazul în care vă aflaţi în apartamentul vostru.

După ce se îmbrăcaseră, o uşă se deschisese din peretele opus şi intraseră în holul principal al bazei de transport a Modulului de Locuit. Staţia era identică cu cea pe care aveau s-o vadă mai târziu în Modulul Tehnic. Nicole şi familia coborâră două niveluri, după cum îi îndrumase Glasul, şi porniseră în lungul perimetrului cir­cular spre locul în care aştepta „autobuzul”. Vehiculul închis era confortabil şi bine luminat, dar, pe durata acelei ore şi jumătate cât călătoriseră printr-un labirint de cori­doare, nu putuseră să vadă afară. În cele din urmă auto­buzul se oprise şi capota i se ridicase.

— Mergeţi pe coridorul din stânga voastră, îi îndru­mase alt glas, similar cu primul, de îndată ce se aflară pe podeaua metalică. După patru sute de metri, se desparte în două culoare. Luaţi-o pe culoarul din dreapta şi opriţi-vă în faţa celui de al treilea marcaj pătrat din stânga. Aceea este uşa apartamentului vostru.

Patrick o rupse la fugă pe unul dintre coridoare.

— Acela nu este coridorul corect, anunţase fără inflexiuni glasul. Întoarce-te pe platformă şi ia-o pe urmă­torul coridor din stânga.

Pe drumul de la platformă la apartament nu era nimic de văzut. În lunile care urmaseră, bătuseră de multe ori coridorul, fie pentru a merge în sala de sport, fie la testele din Modulul Tehnic, dar niciodată nu văzuseră altceva decât pereţi, tavane şi marcaje pătrate, pe care ajunseseră să le recunoască drept uşi. În mod evident, locul era supra­vegheat cu atenţie. De la început, Nicole şi Richard fuseseră convinşi că unele, probabil multe, dintre aparta­mentele din zona lor erau ocupate de cineva sau ceva, dar niciodată nu văzuseră pe coridoare unul dintre Ceilalţi.

După ce găsiseră uşa apartamentului lor şi intraseră, Nicole şi familia îşi scoseseră în vestibul îmbrăcămintea specială şi o depozitaseră în dulapurile create în acel scop. Copiii se uitaseră pe rând pe fereastră la celelalte două module sferice, în timp ce aşteptau să se deschidă uşa inte­rioară. După câteva minute, văzuseră pentru prima dată interiorul noului lor cămin.

Fuseseră cu toţii copleşiţi. În comparaţie cu condiţiile relativ primitive de trai din Rama, apartamentul din Baza de Tranzit era un adevărat paradis. Fiecare copil avea camera lui. Michael avea o serie de încăperi pentru el singur la capătul marelui apartament; dormitorul lui Nicole şi al lui Richard, având chiar şi un pat dublu, se afla în capătul opus al apartamentului, lângă holul de la intrare. Existau patru băi, plus o bucătărie, o sufragerie, şi chiar şi o cameră de joacă pentru copii. Mobila din fiecare cameră era surprinzător de potrivită şi proiectată cu gust. Apartamentul acoperea peste patru sute de metri pătraţi de spaţiu locuibil. Până şi adulţii fuseseră înmărmuriţi.

— Cum Dumnezeu au putut face asta? îl întrebase Nicole pe Richard în acea primă noapte, departe de ure­chile copiilor încântaţi din cale afară.

Richard aruncase în jur o privire uimită şi răspunsese:

— Nu pot decât să presupun că, cumva, toate acţiunile noastre din Rama au fost monitorizate şi transmise aici, la Baza de Tranzit. Probabil că au avut acces la bazele noas­tre de date şi au extras de acolo informaţii despre modul în care trăim. Fireşte, chiar şi aici, departe, dacă au receptoare sensibile, pot culege semnale TV de pe Pământ. Nu-i jenant să te gândeşti că suntem reprezentaţi de astfel...

— Bun venit, îl întrerupsese altă voce care părea că vine din toate direcţiile. Sperăm că totul din apartament este satisfăcător. Dacă nu este, vă rugăm să ne comunicaţi. Nu putem să răspundem la tot ce spuneţi în orice moment şi, de aceea, a fost stabilit un regim simplu de comunicare. Pe masa din bucătăria voastră există un buton alb. Vom presupune că tot ceea ce spune un individ după ce a apăsat butonul alb ne este destinat. Când terminaţi comunicarea, apăsaţi din nou butonul alb. În felul acesta...

— Mai întâi, o întrebare, intervenise Katie. Alergase în bucătărie şi apăsase pe buton.

— Totuşi, cine sunteţi?

O mică întârziere de poate o secundă precedase răspunsul.

— Suntem inteligenţa colectivă care guvernează Baza de Tranzit. Suntem aici să vă ajutăm, să vă facem să vă simţiţi mai bine şi să vă asigurăm toate cele necesare traiu­lui. De asemenea, din când în când, vă vom cere să înde­pliniţi anumite sarcini care ne vor ajuta să vă înţelegem mai bine...

Nicole nu mai vedea naveta pe care o urmărise pe fereas­tră. De fapt, fusese atât de adâncită în amintirile legate de sosirea la Baza de Tranzit încât uitase temporar de noii sosiţi. Acum, în timp ce revenea la prezent, vedea cu ochii minţii un grup de creaturi ciudate debarcând pe un peron şi tresărind la auzul unui glas care li se adresa în limba lor natală. Experienţa uimirii este probabil universală şi apar­ţine tuturor substanţelor chimice conştiente, se gândi ea.

Ochii i se concentrară asupra Modulului Administrativ din depărtare. Ce se petrece acolo? se întrebă. Noi, crea­turi nefericite, ne mişcăm încolo şi-ncoace între Modulul de Locuit şi cel Tehnic. Toate activităţile noastre par să fie logic orchestrate. Dar de către cine? Şi pentru ce? De ce a adus cineva toate aceste fiinţe în această lume artifi­cială?

Nu avea nici un răspuns la aceste întrebări infinite. Ca de obicei, îi dădeau un puternic simţ al propriei insignifi­anţe. Impulsul imediat fu să se întoarcă şi să-şi îmbrăţişeze unul dintre copii. Îi veni să râdă de propria ei persoană. Ambele imagini sunt adevărate indicii ale situaţiei noastre în Cosmos, se gândi. Suntem simultan vital de importanţi pentru copiii noştri, dar nu reprezentăm absolut nimic în marea schemă a lucrurilor. Îţi trebuie enorm de multă înţelepciune ca să vezi că între aceste două puncte de vedere nu există nici o contradicţie.

3
Micul dejun fu o sărbătoare. Comandară o masă copioasă excepţionalilor bucătari care le pregăteau mân­carea. Proiectanţii apartamentului îi dotaseră cu de maşini de gătit şi un frigider plin, în caz că voiau să-şi prepare pro­pria mâncare. Totuşi bucătarii extratereştri (sau roboţi) erau atât de pricepuţi şi învăţau atât de rapid, încât Nicole şi familia nu-şi pregăteau aproape niciodată singuri mân­carea, ci doar apăsau butonul alb şi comandau.

— În dimineaţa asta vreau plăcinte, anunţă Katie în bucătărie.

— Şi eu, şi eu, adăugă Patrick.

— De care clătite? întrebă glasul. În memoria noastră, avem patru feluri diferite. Cu hrişcă, cu frişca...

— Cu frişcă, îl întrerupse Katie. În total, trei. Se uită la frăţiorul ei. Mai bine, patru.

— Cu frişcă şi sirop de arţar, strigă Patrick.

— Patru clătite cu frişcă şi sirop de arţar, repetă glasul. Asta-i tot?

— Un suc de mere şi un suc de portocale, spuse Katie după o scurtă consultare cu Patrick.

— Şase minute şi optsprezece secunde, zise glasul.

Când mâncarea fu gata, familia se adună în jurul mesei rotunde din bucătărie. Copiii cei mici îi explicară lui Nicole ce făcuseră cât timp lipsise ea. Patrick era deosebit de mândru de noul său record personal la alergarea de cincizeci de metri din sala de sport. Benjy numără cu trudă până la zece şi toată lumea îl aplaudă. Tocmai terminaseră micul dejun, când se auzi soneria de la uşă.

Adulţii se priviră între ei şi Richard se duse la consola de comandă şi activă monitorul video. În faţa uşii stătea Vulturul.

— Sper că nu-i vorba despre alt test, spuse în mod spontan Patrick.

— Nu... nu, mă îndoiesc, răspunse Nicole îndreptân­du-se spre intrare. A venit, probabil, să ne dea rezultatul ultimelor experimente.

Înainte de a deschide uşa, inspiră adânc. Deşi se întâl­nise de multe ori cu Vulturul, concentraţia de adrenalină îi creştea întotdeauna în prezenţa lui. De ce oare? Uluitoarele lui cunoştinţe erau cele care o înspăimântau? Sau puterea lui asupra lor? Sau pur şi simplu tulburătoarea sa existenţă?

Vulturul o salută cu ceea ce ea ajunsese să recunoască a fi un zâmbet.

— Pot să intru? întrebă agreabil. Aş vrea să discut cu dumneavoastră, cu soţul dumneavoastră şi cu domnul O'Toole.

Nicole se uită lung la el, aşa cum făcea întotdeauna. Era înalt de aproape 2,25 metri şi avea formă de fiinţă umană de la gât în jos. Braţele şi torsul îi erau însă acoperite de o ţesătură strânsă de pene mici, cenuşiu-închis precum cărbunele - cu excepţia celor patru degete de la fiecare mână, care erau albe ca smântâna şi fără penaj. Mai jos de talie, suprafaţa corpului Vulturului avea culoarea cărnii dar, după luciul stratului exterior, era evident că nu se încercase reproducerea adevăratei piei omeneşti. Mai jos de talie nu avea păr, nici articulaţii şi organe genitale vizibile. Când mergea, în zona genunchilor se formau încreţituri care dispăreau dacă stătea nemişcat.

Faţa Vulturului era fascinantă. Capul lui avea doi ochi mari, albastru sidefat, de o parte şi cealaltă a ciocului cenuşiu. Când vorbea, ciocul se deschidea şi engleza lui perfectă venea dintr-un fel de laringe electronic din fundul gâtului. Penele din creştetul capului erau albe, contrastând puternic cu cenuşiul închis al feţei, gâtului şi spatelui. Penele de pe faţă erau foarte rare şi răzleţe.

— Pot să intru? repetă politicos Vulturul după ce Nicole nu se mişcă preţ de câteva secunde.

— Desigur... desigur, răspunse ea, dându-se la o parte din uşă. Scuzaţi-mă... Nu v-am mai văzut de atâta timp.

— Bună dimineaţa, domnule Wakefield, domnule O'Toole. Salut, copii, spuse Vulturul păşind în sufragerie.

Patrick şi Benjy se retraseră, îndepărtându-se cu spatele. Dintre toţi copiii, doar Katie şi micuţa Ellie păreau să nu se teamă de el.

— Bună dimineaţa, zise Richard. Cu ce vă putem ajuta azi?

Vulturul nu făcea niciodată vizite de curtoazie. Întot­deauna vizitele lui aveau un scop.

— După cum i-am spus soţiei dumneavoastră, la uşă, trebuie să stau de vorbă cu cei trei adulţi. Poate Simone să aibă grijă de ceilalţi copii vreo oră, cât discutăm noi?

Nicole începuse deja să-i ducă pe copii în camera de joacă, dar Vulturul o opri.

— Nu-i nevoie. Pot folosi tot apartamentul. Noi patru o să mergem în sala de conferinţe de pe hol.