Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Ce afirmaţie modestă] gândi Nicole. Îşi coborî din nou ochii, foarte lent, spre spectacolul uluitor. De data asta, se ţinu cu ambele mâini de balustradă, pentru a-şi păstra echilibrul.

Fabrica de sub ei conţinea întregul Semicilindru Nordic al lui Rama, din partea din capăt unde andocase Newton şi pe unde intraseră, spre capătul Câmpiei Centrale la ţărmurile Oceanului Cilindric. Nu existau nici un ocean şi nici un New York raman, dar în uzina aceea se afla închis un spaţiu aproape la fel de mare ca întregul stat american Rhode Island.

Craterul şi emisfera capătului nordic al lui Rama erau încă absolut intacte, inclusiv învelişul exterior. Aceste seg­mente se găseau poziţionate în dreapta lui Richard, Nicole şi a Vulturului, spre înapoi faţă de poziţia lor pe platformă. În faţă se afla o duzină de telescoape montate pe şine, fiecare cu alt grad de mărire, prin care cei trei putură să vadă scările şi punţile familiare, semănând cu cele trei arcuri ale unei umbrele, cu cele treizeci de mii de trepte de coborât (sau urcat) spre Câmpia Centrală din Rama.

Restul Semicilindrului Nordic era despicat, zăcând dedesubt în părţi componente, nu legate direct la Emisferă sau între ele, ci cu sectoarele adiacente dispuse în alinia­mentul corespunzător. Fiecare sector avea aproximativ între şase şi opt kilometri pătraţi şi, datorită curburii, mar­ginile i se ridicau substanţial de la podea.

— În această configuraţie e mai uşor de lucrat la început, explică Vulturul. O dată ce am închis cilindrul, e mai greu de intrat şi de ieşit cu tot echipamentul.

Prin telescop, Richard şi Nicole putură să vadă că două zone diferite ale Câmpiei Centrale forfoteau de activitate. Le fu imposibil să numere câţi roboţi umblau de colo-colo pe podeaua fabricii de sub ei şi în multe cazuri nici nu-şi puteau da seama cu exactitate ce făceau aceştia. Se lucra la o scară la care oamenii nici nu visaseră vreodată.

— V-am adus mai întâi aici, sus, ca să aveţi o vedere de ansamblu, spuse Vulturul. Mai târziu vom merge pe podea şi veţi putea vedea mai multe detalii.

Richard şi Nicole se uitară lung la el, năuci. Vulturul râse şi continuă:

— Dacă priviţi atenţi şi alăturaţi piesele în minte, veţi vedea că două sectoare mari ale Câmpiei Centrale, unul din apropierea Oceanului Cilindric şi celălalt acoperind o zonă care duce aproape până la capătul punţilor, au fost complet golite. Aici va fi amplasată întreaga construcţie nouă. Între aceste două sectoare, Rama arată exact aşa cum aţi lăsat-o. Linia noastră de inginerie generală este să schimbăm numai zonele ce urmează să fie folosite în următoarea misiune.

Richard se lumină.

— Vreţi să spuneţi că această navă spaţială este folosită iar şi iar! Şi că pentru fiecare misiune se fac doar schimbările necesare!

Vulturul încuviinţă din cap.

— Atunci conglomeratul de zgârie-nori pe care noi îl numim New York se poate să fi fost construit pentru vreo misiune anterioară şi lăsat pur şi simplu acolo, pentru că nu mai erau necesare schimbări?

Vulturul nu spuse nimic, ci arătă spre nordul Câmpiei Centrale.

— Acolo va fi habitatul vostru, cel de acolo. Tocmai am terminat infrastructura, ceea ce voi numiţi „utilităţi”, incluzând apă, energie, canalizare şi control ambiental. În restul procesului de design este loc de flexibilitate şi de aceea v-am adus aici.

— Ce este clădirea micuţă, cu cupolă, din sudul zonei curăţate? întrebă Richard.

Era încă uluit de ideea că New York putea fi o rămăşiţă, un rest rămas dintr-un voiaj raman anterior.

— Centrul de control, răspunse Vulturul. Acolo va fi depozitat echipamentul care vă administrează habitatul. De regulă, centrul de control este ascuns sub zona de locuit, în învelişul lui Rama, dar în cazul vostru proiectanţii au decis să-l pună pe Câmpie.

— Ce este regiunea mare de acolo? întrebă Nicole arătând zona curăţată aflată imediat la nord de locul în care ar fi fost amplasat Oceanul Cilindric, dacă Rama ar fi fost complet reasamblată.

— N-am voie să vă spun care îi este scopul, răspunse Vulturul. De fapt, mă miră că mi s-a permis să vă arăt că există. În mod obişnuit, călătorii noştri care se întorc în sis­temele planetare natale nu ştiu absolut nimic despre ce se află în afara habitatului lor în vehiculul cu care călătoresc. Planul este, fireşte, ca fiecare specie să rămână în interiorul propriului modul.

— Uită-te la zidul sau turnul ăla din centru, îi spuse Nicole lui Richard, îndreptându-i atenţia spre altă zonă. Cred că are înălţimea de aproape doi kilometri.

— Şi o formă de tor, cu gaură în mijloc.

Zidurile exterioare a unui posibil habitat secundar erau deja foarte avansate. Nimic din interiorul său n-ar fi fost vizibil de pe podeaua fabricii.

— Ne puteţi da un indiciu cu privire la cine sau ce va locui acolo? întrebă Nicole.

— Veniţi, zise Vulturul cu fermitate, clătinând din cap. E timpul să coborâm.

Richard şi Nicole se desprinseră de telescop, aruncară o privire rapidă spre amplasarea generală a propriului habi­tat (a cărui construcţie nu era nici pe departe atât de avansată ca a celuilalt) şi-l urmară pe Vultur pe coridor. După cinci minute de mers, ajunseră la ceea ce extrateres­trul le spuse că era un lift.

— Trebuie să vă prindeţi bine centurile în scaunele acestea, le atrase atenţia. Este o călătorie foarte puţin con­fortabilă.

Bizara capsulă ovală se deplasă violent şi rapid. În mai puţin de două minute, se opri la fel de brusc. Ajunseseră pe podeaua fabricii.

— Chestia asta merge cu trei sute de kilometri pe oră? întrebă Richard după un calcul mental rapid.

— Cu excepţia cazurilor când se grăbeşte, răspunse Vulturul.

Richard şi Nicole îl urmară la parterul fabricii. Era imens. În multe privinţe, era mai ameţitor decât Rama însăşi pentru că aproape jumătate din nava spaţială zăcea pe podeaua din jurul lor. Amândoi îşi amintiră de sentimentele copleşitoare pe care le trăiseră călătorind cu telesca­unele din Rama şi uitându-se peste Oceanul Cilindric spre misterioasele coarne din Emisfera Sudică. Sentimentele ace­lea de respect şi admiraţie reveniră, chiar amplificate, când priviră activitatea ce se desfăşura în jurul şi deasupra lor.

Liftul îi lăsase la nivelul podelei chiar în afara unei porţiuni a habitatului uman. Învelişul lui Rama era în faţa lor. În timp ce se îndepărtau de lift, îi verificară grosimea.

— În jur de două sute de metri, observă Richard, răspunzând la o întrebare pe care şi-o puseseră încă din primele zile petrecute în Rama.

— Ce va fi sub habitatul nostru, în înveliş? întrebă Nicole.

Vulturul ridică trei din cele patru degete ale sale, arătând prin asta că ei cereau o informaţie de Nivelul 3. Ambii oameni râseră.

— O să mergeţi cu noi? îl întrebă Nicole pe Vultur după câteva clipe.

— În sistemul vostru solar? Nu, nu pot, deşi recunosc că ar fi interesant.

Îi conduse spre o zonă cu activitate intensă. Zeci de roboţi lucrau la o structură mare, cilindrică, înaltă de şaizeci de metri.

— Aceasta este principala uzină de reciclare a lichide­lor, explică Vulturul. Toate lichidele ce curg prin con­ductele şi canalizările din habitatul vostru sunt trimise finalmente aici. Apa purificată este pompată înapoi în colonie, iar restul substanţelor chimice sunt reţinute pentru alte utilizări posibile. Uzina va fi sigilată şi făcută absolut inaccesibilă. Tehnologia folosită în ea depăşeşte cu mult nivelul vostru de dezvoltare.

Suiră după aceea pe o scară, în habitat. Îi însoţi într-un tur exhaustiv arătându-le în fiecare sector caracteristicile principale ale zonei respective, iar apoi, fără pauză, comandă unui robot să-i transporte în următorul sector adiacent.

— Ce vreţi să facem aici? întrebă Nicole după câteva ore, când Vulturul se pregătea să-i ducă în altă parte a viitorului lor cămin.

— Nimic anume. Aceasta va fi singura voastră vizită în Rama propriu-zisă. Voiam să aveţi idee despre dimensi­unea habitatului, în cază că simţeaţi nevoia să fiţi la curent cu proiectarea. În Modulul de Locuit avem un model la scara 1:2000 - tot restul muncii noastre va fi realizat acolo. Acum putem pleca oricând doriţi.

Nicole se aşeză pe o ladă din metal cenuşiu şi se uită în jur. Numărul şi varietatea roboţilor erau suficiente pen­tru a o face să se simtă ameţită. Se simţise copleşită din clipa în care păşise pe balconul fabricii, iar acum era abso­lut năucită. Întinse mâna spre Richard.

— Ştiu că ar trebui să studiez ceea ce văd, iubitule, dar nimic din toate astea nu mai are logică. Sunt absolut saturată.

— Şi eu, mărturisi Richard. N-aş fi crezut vreodată că-i posibil să existe ceva mai uluitor şi mai ameţitor decât Rama, dar uzina asta este în mod sigur.

— Te-ai întrebat, de când am pus piciorul aici, cum trebuie să arate şantierul care a construit locul ăsta? întrebă Nicole. Mai mult, imaginează-ţi linia de asamblare a Bazei de Tranzit.

— Putem continua aşa la infinit, râse Richard. Dacă Baza de Tranzit este într-adevăr o maşinărie, aşa cum pare, este în mod sigur o maşinărie de un ordin superior lui Rama. Probabil că Rama a fost proiectată aici. Ea este con­trolată, aş zice, de Baza de Tranzit. Dar cine a creat şi con­trolează Baza de Tranzit? O făptură ca noi, rezultat al evoluţiei biologice? Mai există ea, în vreun sens pe care să-l putem înţelege, sau a devenit alt gen de entitate, mulţu­mită să-şi facă influenţa simţită prin existenţa acestor uimi­toare maşini pe care le-a creat? Se aşeză lângă soţia sa.

— E prea mult pentru mine. Cred că şi eu sunt satu­rat... Să ne întoarcem la copii.

Nicole se aplecă şi-l atinse pe braţ.

— Eşti un bărbat foarte deştept, Richard Wakefield. Ştii că ăsta-i unul dintre motivele pentru care te iubesc.

Un robot mare, semănând cu un moto-stivuitor cu furcă, trecu prin apropierea lor, ducând nişte suluri de foi metalice. Richard clătină din cap de uimire.

— Mulţumesc, scumpa mea, rosti el după o pauză. Şi eu te iubesc.

Se ridicară şi-i făcură semn Vulturului că erau gata de plecare.

În noaptea următoare, în Modulul de Locuit, atât Richard cât şi Nicole mai erau încă treji la treizeci de minute după ce făcuseră dragoste.

— Ce este, dragule? întrebă Nicole. S-a întâmplat ceva?

— Azi am avut încă o perioadă de înceţoşare. A durat aproape trei ore.

— Dumnezeule! Nicole se ridică în capul oaselor. Acum te simţi bine? Să aduc scanerul, să văd dacă pot spune ceva din biometria ta?

— Nu, clătină Richard din cap. Aparatul tău nu mi-a înregistrat niciodată înceţoşările. Dar asta chiar m-a neli­niştit. Mi-am dat seama cât de neputincios sunt în timpul lor. Abia dacă pot funcţiona cât de cât, darămite să vă ajut pe tine sau copiii în vreun moment de criză. Asta mă sperie.

— Îţi aminteşti cum s-a declanşat?

— Sigur că da. La fel ca întotdeauna. Mă gândeam la călătoria noastră la Hangar, mai ales la celălalt habitat Fără nici o legătură, am început să-mi amintesc câteva scene din odiseea mea şi apoi, brusc, s-a lăsat ceaţa. Nu sunt convins că te-aş fi recunoscut în primele cinci minute.

— Îmi pare rău, iubitule...

— E aproape ca şi cum ceva îmi monitorizează gân­durile. Iar când ajung la o anumită parte a amintirilor mele, atunci bum, mi se dă un fel de avertisment.

Richard şi Nicole rămaseră tăcuţi aproape un minut După aceea, Nicole spuse:

— Când închid ochii, mai văd încă toţi roboţii ăia for­fotind prin Rama.

— Şi eu.

— Şi totuşi, încă mi-e greu să cred că scena aceea a fost reală şi nu ceva ce am visat sau am văzut într-un film. Am trăit o viaţă absolut incredibilă în aceşti ultimi paisprezece ani, nu-i aşa? zâmbi Nicole.

— Absolut, răspunse Richard, întorcându-se pe-o parte, în poziţia lui favorită de somn. Şi cine ştie? S-ar putea ca partea cea mai interesantă să vină abia de acum încolo.
6
Modelul holografic al Noului Eden era proiectat în mijlocul sălii de conferinţe la scara 1:2000. În interiorul lui Rama, habitatul Pământ avea să ocupe, în fapt, o zonă de o sută şaizeci de kilometri pătraţi în Câmpia Centrală, începând chiar vizavi de partea inferioară a punţii nordice. Avea să măsoare douăzeci de kilometri lungime de jur împrejurul cilindrului, opt kilometri lăţime pe direcţia paralelă cu axa de rotaţie a cilindrului, şi opt kilometri înălţime de la podeaua coloniei până la plafon.

Oricum, modelul Noului Eden din Modulul de Locuit, pe care Vulturul, Richard şi Nicole îl foloseau pentru munca de proiectare, avea o dimensiune mai accesibilă. Încăpea uşor în sala mare, iar proiecţiile holografice îi aju­tau pe proiectanţi să umble uşor prin diversele structuri. Schimbările se făceau folosind subsecvenţele proiectate pe calculatorul care funcţiona pe baza comenzilor vocale ale Vulturului.

— Iar ne-am răzgândit, spuse Nicole, începând a treia şedinţă maraton de proiectare cu Vulturul şi încercuind cu „lanterna” ei neagră un grup de clădiri din mijlocul coloniei. Acum considerăm că nu-i bine să avem totul într-un singur loc, cu toţi oamenii stând unul peste altul.

Richard şi cu mine credem că ar fi mai bine dacă zonele de locuit şi prăvălioarele ar fi în patru sate distincte, aflate în colţurile dreptunghiului. Doar clădirile folosite de toţi coloniştii vor fi în complexul central.

— Bineînţeles, interveni Richard, că noua noastră con­cepţie va schimba complet cursul traficului, precum şi amplasările parcurilor, Pădurii Sherwood, Lacului Shakespeare şi Muntelui Olimp. Toate elementele iniţiale pot fi totuşi cuprinse în actualul nostru proiect pentru Noul Eden. Poftim, uitaţi-vă la schiţa asta, ca să vedeţi unde am mutat totul.

Vulturul păru să facă o grimasă în timp ce se uita la ajutoarele lui umane. După o secundă, privi harta din notebook-ul lui Richard.

— Sper ca asta să fie ultima modificare majoră, comentă el. Nu prea avansăm dacă, la fiecare întâlnire o luăm practic de la capăt.

— Ne pare rău, spuse Nicole, dar ne-a trebuit ceva timp ca să pricepem magnitudinea sarcinii noastre. Acum înţelegem că proiectăm o situaţie de convieţuire pe termen lung pentru două mii de fiinţe umane şi, dacă asta necesită mai multe modificări ca să iasă bine, atunci ne trebuie timp.

— Văd că aţi mărit iar numărul structurilor mari din complexul central, observă Vulturul. Care este scopul clădirii din spatele bibliotecii şi a sălii de spectacole?

— Sporturi şi recreere, răspunse Nicole. Va avea pistă de atletism, teren de baschet şi fotbal, terenuri de tenis, sală de gimnastică şi bazin de înot, plus suficiente bănci în fiecare zonă ca să-i mulţumească pe aproape toţi cetăţenii. Eu şi cu Richard ne imaginăm că atletismul va fi foarte important în Noul Eden, mai ales ţinând cont de faptul că atâtea treburi de rutină vor fi realizate de bioţi.

— Aţi extins şi mărimea spitalului şi a şcolilor...

— Am fost prea conservatori în distribuirea iniţială a spaţiului, interveni Richard. N-am lăsat suficient loc pentru activităţi pe care nu le putem încă defini în mod specific.

Primele două şedinţe de lucru duraseră câte zece ore fiecare. Iniţial, atât Richard cât şi Nicole se minunaseră cât de repede era în stare Vulturul să integreze comentariile lor în recomandările specifice de proiectare. La a treia întâl­nire, nu mai erau uimiţi de viteza şi acurateţea capacităţii lui de sinteză. Însă biotul extraterestru îi surprindea în mod regulat, arătându-se profund interesat de unele detalii ţinând de cultură. De exemplu, îi chestionase amănunţit privitor la numele dat de oameni coloniei. După ce Nicole îi explică faptul că era esenţial ca habitatul să aibă un nume, Vulturul întrebă despre înţelesul şi semnificaţia „Noului Eden”.

— Întreaga familie a discutat despre numele habitatu­lui şi au existat multe propuneri bune, majoritatea derivate din istoria şi literatura speciei noastre. Utopia a fost un can­didat de frunte. Au fost dezbătute cu seriozitate Arcadia, Elizeu, Paradis, Concordia şi Beauvois, dar până la urmă ne-am gândit că Noul Eden era alegerea cea mai bună, spuse Richard.

— Edenul mitologic, adăugă Nicole, a fost începutul, punctul de pornire a ceea ce am putea numi cultura noastră occidentală modernă. Un paradis luxuriant, verde, presu­pus a fi fost destinat oamenilor de către un Dumnezeu atot­puternic care, de asemenea, a creat tot Universul. Acest prim Eden era bogat în forme de viaţă, dar lipsit de tehnologie. Noul Eden este şi el un început. Dar în aproape toate celelalte privinţe este opusul străvechii grădini. Noul Eden este un miracol tehnologic fără nici o formă de viaţă, cel puţin la început, cu excepţia câtorva fiinţe umane.

O dată ce planul general al coloniei fu încheiat, mai rămâneau de discutat sute de detalii. Katie şi Patrick pri­miră sarcina să proiecteze parcurile din cele patru sate. Cu toate că nici unul dintre ei nu văzuse vreodată un petic de iarbă autentică, o floare adevărată sau un copac, viziona­seră o mulţime de filme şi văzuseră foarte multe fotografii. Sfârşiră prin a veni cu patru proiecte diferite, întocmite cu gust, pentru cele două hectare de zonă deschisă, grădini comunale şi alei liniştite din fiecare sat.

— Dar de unde o să facem rost de iarbă şi de flori? îl întrebă Katie pe Vultur.

— Vor fi aduse de oamenii de pe Pământ.

— De unde vor şti ei ce să aducă?

— Le vom spune.

Tot Katie scoase în evidenţă faptul că în proiectul Noului Eden fusese omis un element cheie, care jucase un rol major în poveştile pe care i le spunea mama ei la cul­care când era mică.

— Eu n-am văzut niciodată o grădină zoologică, spuse ea. Putem avea una în Noul Eden?

În următoarea şedinţă, Vulturul modifică planul prin­cipal pentru a include o mică grădină zoologică la margi­nea Pădurii Sherwood.

Richard lucra cu Vulturul la majoritatea detaliilor tehnice ale Noului Eden. Domeniul lui Nicole era mediul de locuit. Iniţial Vulturul propusese un gen de case cu mobile standard pentru fiecare locuinţă din colonie. Nicole râsese zgomotos.

— Cu siguranţă, n-aţi învăţat prea multe despre noi ca specie, spuse ea. Fiinţele omeneşti trebuie să aibă diversi­tate. Altfel ne plictisim. Dacă am face toate casele la fel, oamenii se vor apuca imediat să le schimbe.

Din cauză că timpul îi era limitat (nevoia de informaţii a Vulturului îi făcea pe Richard şi pe Nicole să lucreze între zece şi douăsprezece ore pe zi - din fericire, Michael şi Simone erau bucuroşi să aibă grijă de copii), Nicole hotărî să rămână la opt planuri de bază pentru case şi patru aranjamente de mobilă din module. Chiar şi aşa, însemna treizeci şi două de configuraţii diferite de locuinţe. Variind modelul exterior al clădirilor din cele patru sate (Nicole elabora detaliile împreună cu Richard, după unele sfaturi utile ale criticului de artă Michael O'Toole), femeia îşi atinse în final scopul de a crea un proiect pentru traiul zil­nic care să nu fie nici uniform, nici steril.

În doar câteva ore, Richard şi Vulturul căzură de acord asupra sistemelor de transport şi comunicaţie din Noul Eden, atât interne cât şi externe. Le fu mai greu cu con­trolul general al mediului şi cu proiectarea bioţilor. Concepţia iniţială a Vulturului (pe care se baza infrastruc­tura care susţinea Noul Eden) presupunea zilnic douăsprezece ore de lumină şi douăsprezece de întuneric. Perioadele de soare, nori şi ploaie, urmau să fie regulate şi previzibile. Practic, nu avea să existe nici o variaţie de tem­peratură în funcţie de loc şi timp.

Când Richard ceru schimbări sezoniere în lungimea zilelor şi mai multă variaţie în toţi parametrii meteo, Vulturul ţinu să arate că includerea de „variaţii semnificative” în enormul volum de aer din habitat ar fi avut ca rezultat folosirea unei „resurse critice calculate” mult mai mari decât fusese iniţial alocată în timpul proiectării infra­structurii. Principalii algoritmi de control ar fi trebuit să fie restructuraţi şi reverificaţi şi, ca urmare, data plecării ar fi fost întârziată. Nicole îl susţinu pe Richard în problema vremii şi a anotimpurilor, explicând Vulturului că ade­văratul comportament uman („pe care dumneavoastră şi Inteligenţa Bazei de Tranzit se pare că doriţi să-l obser­vaţi”) depindea în mod hotărâtor de acei doi factori.

Până la urmă se ajunse la un compromis. Lungimea zilelor şi nopţilor pe durata unui an avea să corespundă unei locaţii de treizeci de grade latitudine pe Pământ. Vremea din Noul Eden avea să evolueze în mod natural în cadrul unor limite impuse, regulatorul principal acţionând numai atunci când condiţiile atingeau limitele „designului”. Astfel, temperatura, vântul şi ploaia puteau să fluctueze în mod liber în cadrul toleranţelor. Totuşi, Vulturul rămase neclintit cu privire la două probleme. Nu aveau să existe nici fulgere, nici gheaţă. Dacă vreuna dintre aceste două condiţii meteo erau iminente, chiar dacă restul parametrilor se afla în limitele proiectate, sis­temul de control avea să intre automat în funcţiune şi să regleze vremea.

Intenţia iniţială a Vulturului fusese să reţină acelaşi tip de bioţi care fuseseră în primele două nave Rama. Totuşi, Nicole şi Richard susţinură că bioţii ramani, mai ales cei care semănau cu multipezii, călugăriţele, crabii şi păian­jenii, nu erau deloc potriviţi.

— Astronauţii care au fost la bordul celor două nave Rama nu trebuie să fie consideraţi oameni de rând, explică Nicole. Departe de asta. Noi am fost special antrenaţi să ne descurcăm cu maşinării sofisticate, totuşi chiar şi unii din­tre noi s-au speriat de câţiva din bioţii voştri. Oamenii mai simpli, care vor forma probabil grosul locuitorilor Noului Eden, nu se vor simţi deloc în largul lor cu toate aceste ciu­date invenţii mecanice forfotind prin regatul lor.

După mai multe ore de discuţii, Vulturul fu de acord să reproiecteze personalul de întreţinere format din bioţi. De exemplu, gunoiul avea să fie adunat de roboţi care semănau cu maşinile tipice de gunoi de pe Pământ, doar că nu aveau să existe şoferi. Lucrările de construcţie, când erau necesare, aveau să fie realizate de roboţi a căror formă era aceeaşi cu a echipamentelor ce executau lucrări similare pe Pământ. În felul acesta, ciudatele maşinării aveau să le fie familiare coloniştilor şi temerile lor xeno­fobe s-ar fi atenuat.

— Cum rămâne cu executarea activităţilor zilnice, de rutină? întrebă Vulturul la sfârşitul unei întruniri lungi. Ne gândiserăm să folosim un număr mare bioţi umani sensibili la comenzi vocale, care să-i elibereze pe colonişti de toate corvezile. Până la sosirea voastră, am petrecut mult timp perfectând proiectul.

Lui Richard îi plăcu ideea de a avea ajutoare roboţi, dar Nicole fu circumspectă.

— Este imperios necesar ca bioţii umani să fie absolut identificabili, spuse ea. Nu trebuie să existe nici o şansă ca vreo persoană, nici măcar un copil mic, să-i poată confun­da cu o fiinţă umană adevărată.

— Ai citit prea multe cărţi de science-fiction, chicoti Richard.

— Este un motiv de îngrijorare reală, protestă ea. Pot să-mi imaginez bine calitatea bioţilor umani care ar fi rea­lizaţi aici la Baza de Tranzit. Nu discutăm despre imitaţiile inexpresive pe care le-am văzut în Rama. Oamenii ar fi îngroziţi dacă n-ar putea să-şi dea seama de diferenţa din­tre un om şi o maşinărie.

— Atunci vom limita numărul varietăţilor, spuse Richard. Şi vor fi uşor de clasificat după funcţia primară. Asta te linişteşte? Ar fi păcat să nu profităm de tehnologia aceasta incredibilă.

— Aşa ceva ar putea să meargă, cu condiţia unei scurte expuneri care să familiarizeze pe toată lumea cu diversele tipuri, spuse Nicole. Trebuie să ne asigurăm că nu există probleme de confuzie.

După mai multe săptămâni de efort intens, majoritatea deciziilor critice de proiectare erau luate, şi Nicole şi Richard scăpară de muncă. Putură să-şi reia viaţa, mai mult sau mai puţin normală, alături de copii şi de Michael. într-o seară, Vulturul trecu pe la ei şi-i informă că Noul Eden intrase în etapa finală de testări, verificându-se în principal capacitatea noilor algoritmi de a monitoriza şi controla mediul într-o gamă foarte largă de condiţii posibile.

— Am inserat dispozitive de conversie a gazelor, DCG-uri, în toate locurile - Pădurea Sherwood, parcuri, în lungul malurilor lacului şi pe versanţii muntelui - în care vor creşte plantele venite de pe Pământ. DCG-urile acţionează ca plantele, absorbind bioxidul de carbon şi eliberând oxigen, şi sunt echivalente şi cantitativ. Ele previn acumularea de bioxid de carbon în atmosferă, care, într-o perioadă lungă de timp, ar slăbi eficienţa algoritmilor meteo. Funcţionarea lor necesită destulă energie, aşa că am redus niţel puterea necesară consumului uman în primele zile ale coloniei. Totuşi, o dată ce plantele vor creşte din abundenţă, DCG-urile pot fi dezafectate şi va exista energie din plin pentru orice scop rezonabil.

— În regulă, domnule Vultur, rosti Katie când el ter­mină. Ceea ce vrem să ştim cu toţii este când o să plecăm.

În colţul gurii Vulturului apărură micile încreţituri care semnalau un zâmbet.

— Aveam de gând să vă anunţ de Crăciun, dar mai sunt încă două zile până atunci.

— Vă rugăm să ne spuneţi acum, domnule Vultur, zise Patrick.

— Bine. Data pe care ne-am fixat-o pentru a termina cu Rama în Hangar este 11 ianuarie. Sperăm să vă suim în navetă şi să plecăm de la Baza de Tranzit două zile mai târ­ziu, în dimineaţa zilei de 13 ianuarie.