Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Poate că lecţiile astea nu sunt deloc pentru ei, se gândi continuând să urmărească meciul de fotbal de pe strada slab luminată din Avalon. Galileo îl driblă pe Kepler şi trase într-o poartă imaginară. Poate că, în realitate, sunt pentru mine.

Eponine venea pe stradă în direcţia lor. Ridică mingea şi o aruncă înapoi băieţilor. Nai îi zâmbi prietenei sale.

— Ce încântare să te văd! îi spuse. Astăzi pot să iau şi eu o mină fericită.

— Care-i problema, Nai? întrebă Eponine. Viaţa din Avalon te dărâmă? Cel puţin azi e duminică. Nu munceşti la fabrica de armament, iar băieţii nu sunt plecaţi la centru.

Cele două femei intrară în casă.

— Şi, cu siguranţă condiţiile în care trăieşti nu pot fi cauza disperării tale, arătă Eponine prin cameră. La urma urmelor, aveţi o cameră mare pentru toţi trei, o jumătate de toaletă şi o baie pe care o împărţiţi cu alte cinci familii. Ce ţi-ai mai putea dori?

Nai râse şi o îmbrăţişă.

— Îmi eşti de mare ajutor.

— Mami, mami? strigă Kepler din uşă. Vino repede. S-a întors... Vorbeşte cu Galileo.

Nai şi Eponine reveniră la uşă. Un bărbat cu o faţă pu­ternic desfigurată stătea în genunchi lângă Galileo, care părea evident înspăimântat. Bărbatul ţinea în mâna înmănuşată o foaie de hârtie pe care fusese desenată cu grijă o faţă de om cu păr lung şi barbă mare.

— Cunoşti faţa asta, nu-i aşa? insista el. E domnul Richard Wakefield, nu-i aşa?

Nai şi Eponine se apropiară circumspecte. Nai vorbi cu fermitate:

— Ţi-am spus şi data trecută să nu-i mai deranjezi pe băieţi. Acum întoarce-te la spital, altfel chemăm poliţia.

Ochii bărbatului erau înnebuniţi.

— L-am revăzut aseară, spuse el. Semăna cu Iisus, dar era în mod sigur Richard Wakefield. Am dat să trag în el şi ei m-au atacat. Erau cinci. Mi-au sfâşiat faţa....

Începu să plângă. Un gardian veni în fugă şi-l înhăţă.

— L-am văzut! răcni bărbatul în timp ce era luat de acolo. Ştiu că l-am văzut. Vă rog să mă credeţi.

Galileo plângea. Nai se aplecă să-şi liniştească fiul.

— Mamă, crezi că omul ăla chiar l-a văzut pe domnul Wakefield? întrebă băiatul.

— Nu ştiu, răspunse Nai, apoi se uită la Eponime. Dar unora dintre noi le-ar plăcea s-o creadă.

Băieţii adormiseră, în sfârşit, în paturile lor din colţul camerei. Nai şi Eponine stăteau una lângă alta pe două scaune.

— Umblă vestea că-i foarte bolnavă, spuse încet Eponine. Abia dacă-i dau să mănânce. O fac să sufere în toate modurile posibile.

— Nicole nu va ceda niciodată, zise cu mândrie Nai. Aş fi vrut să am tăria şi curajul ei.

— De peste şase săptămâni Ellie şi Robert n-au voie s-o vadă.... Nicole nici măcar nu ştie că are o nepoată.

— Ellie mi-a spus săptămâna trecută că i-a mai înain­tat o cerere lui Nakamura să-şi vadă mama, rosti Nai. Îmi fac griji pentru Ellie. Continuă să facă presiuni puternice.

— Ellie este absolut minunată, zâmbi Eponine, chiar dacă incredibil de naivă. Ea susţine că, dacă se supune tuturor legilor coloniei, Nakamura o va lăsa în pace.

— Asta nu-i de mirare... mai ales dacă te gândeşti că Ellie încă mai crede că tatăl ei trăieşte. A stat de vorbă cu toţi cei care afirmă că l-au văzut pe Richard de când a dispărut.

— Toate poveştile despre Richard îi dau speranţă. Cu toţii putem folosi din când în când o doză de speranţă....

Pentru câteva clipe se lăsă tăcerea.

— Dar tu, Eponine? întrebă Nai. Tu îţi permiţi....

— Nu, o întrerupse cealaltă. Eu sunt întotdeauna sin­ceră cu mine însămi.... Am să mor curând, doar că nu ştiu când.... În plus, de ce m-aş lupta să continui să trăiesc? Condiţiile din Avalon sunt mai proaste până şi decât cele din tabăra de detenţie de la Bourges. Dacă n-ar fi fost puţinii copii de la şcoală....

Amândouă auziră în acelaşi timp zgomotul din faţa uşii. Rămaseră complet nemişcate. Dacă discuţia lor fusese înregistrată de unul dintre bioţii spioni ai lui Nakamura,

atunci....

Uşa se deschise brusc şi cele două femei tresăriră îngrozite. Max Puckett năvăli în cameră, rânjind.

— Sunteţi arestate pentru discuţii ce subminează autoritatea statului, strigă el.

Ducea o ladă mare de lemn. Cele două femei îl ajutară s-o pună într-un colţ. Max îşi scoase jacheta groasă.

— Îmi pare rău că am apărut atât de târziu, doamnelor, dar n-am avut încotro.

— Alt drum cu mâncare pentru trupe? întrebă Nai încet, arătând spre gemenii care dormeau.

— Max aprobă din cap.

Regele japonez îmi aduce mereu aminte că o armată călătoreşte pe baza stomacului, spuse el.

— Asta era una dintre maximele lui Napoleon. Eponine zâmbi sarcastic. Nu cred că ai auzit vreodată de el, acolo, în Arkansas.

— Oho? Fermecătoarea doamnă profesoară îşi dă aere de superioritate în seara asta. Max scoase din buzunarul cămăşii un pachet de ţigări nedesfăcut. Poate că ar trebui să-mi păstrez cadoul pregătit pentru ea.

Eponine râse şi se repezi să înhaţe ţigările. După o scurtă luptă în joacă, Max i le dădu.

— Mulţumesc, spuse ea cu sinceritate. Celor ca noi nu li se îngăduie prea multe plăceri.

— Uite ce-i, rânji Max, n-am făcut atâta drum până aici ca să te ascult cum îţi plângi de milă. M-am oprit în Avalon ca să-mi clătesc ochii cu faţa ta frumoasă... Dacă ai de gând să fii deprimată, pur şi simplu am să-mi iau porumbul şi roşiile....

— Porumb şi roşii! exclamară la unison Nai şi Eponine şi alergară spre ladă.

— Copiii n-au mai mâncat ceva proaspăt de luni de zile, rosti emoţionată Nai în timp ce Max deschidea lada cu o rangă.

— Aveţi mare, mare grijă cu astea, vorbi el cu serio­zitate. Ştiţi că ceea ce fac este absolut ilegal. Abia dacă există suficientă hrană proaspătă pentru armată şi conducă­tori. Dar eu am hotărât că meritaţi ceva mai bun decât orezul rămas de la ei.

— Băieţii şi cu mine îţi suntem foarte recunoscători, încuviinţă Nai. Nu ştiu cum am putea să te răsplătim vreodată.

— Am să găsesc eu o cale.

Cele două femei reveniră pe scaunele lor, iar Max se aşeză pe podea, între ele.

— Întâmplător, am dat peste Patrick O'Toole în al doilea habitat... M-a rugat să vă transmit amândurora

salutări.

— Cum se simte? întrebă Eponine.

— Necăjit, aş spune. Când a fost recrutat, a lăsat-o pe Katie să-l convingă să se ofere voluntar în armată - ceea ce sunt sigur că n-ar fi făcut niciodată, dacă Nicole sau Richard ar fi putut să vorbească măcar o dată cu el - şi cred că acum îşi dă seama de greşeala făcută. N-a spus nimic, dar am simţit că era amărât. Nakamura îl ţine pe linia fron­tului din cauza lui Nicole.

— Războiul ăsta se apropie de sfârşit? se interesă Eponine.

— Aşa cred. Dar nu-i clar dacă regele japonez vrea asta.... Din ce mi-au spus soldaţii, a mai rămas foarte puţină rezistenţă. În cea mai mare parte a timpului, ei fac şmotru în cilindrul maro.

Nai se aplecă în faţă.

— Am auzit că în cilindru mai trăia o specie inteligen­tă - ceva total diferit de aviari.

— Cine ştie ce să mai creadă? râse Max. Televiziunea şi ziarele spun ce le dictează Nakamura, şi toată lumea ştie asta. Există mereu sute de zvonuri... Eu însumi am întâlnit în habitatul ăla nişte plante şi animale bizare, aşa că nimic nu mă mai miră.

Nai îşi înăbuşi un căscat.

— Ar fi mai bine să plec şi s-o las pe gazda noastră să se culce, spuse Max ridicându-se. N-ai vrea să te conducă cineva până acasă, Eponine?

— Depinde cine este acel cineva, zâmbi ea.

Câteva minute mai târziu, Max şi Eponine ajunseră la micuţa baracă a femeii de pe una dintre străzile laterale ale Avalonului. Max aruncă ţigara pe care o împărţiseră şi o strivi cu talpa.

— N-ai vrea ca un bărbat..., începu el.

— Ba da, Max, bineînţeles că aş vrea, răspunse Eponine cu un oftat. Iar dacă acel bărbat ar fi exista, în mod categoric ai fi tu. Îl privi drept în ochi. Dar dacă împarţi patul cu mine, chiar şi numai o dată, atunci am să mai vreau. Iar dacă, printr-un ghinion cumplit, indiferent câtă grijă am avea, ai fi depistat pozitiv la testul RV-41, nu mi-aş ierta-o niciodată.

Se lipi de el pentru a-şi ascunde lacrimile.

— Îţi mulţumesc pentru tot, spuse ea. Eşti un om bun, Max, poate singurul care a mai rămas în universul ăsta nebun.

Eponine era într-un muzeu din Paris înconjurată de sute de opere de artă. Prin muzeu trecea un grup mare de turişti, care petrecu patruzeci şi cinci de secunde uitându-se la cinci tablouri minunate pictate de Renoir şi Manet.

— Opriţi-vă! strigă Eponine în vis. Aşa nu se poate vedea.

Bătăile din uşă îi alungară visul.

— Suntem noi, o auzi pe Ellie. Dacă-i prea devreme, putem veni mai târziu, înainte să pleci la şcoală. Robert era îngrijorat că s-ar putea să fim ocupaţi până peste cap în secţia de psihiatrie.

Eponine se întinse şi luă halatul care atârna pe singu­rul scaun din cameră.

— Doar o clipă, le spuse, şi vin.

Le deschise uşa prietenilor ei. Ellie era în uniforma de infirmieră, purtând-o pe micuţa Nicole, în spate, într-un port-bebe improvizat. Bebeluşul adormit era înfăşurat în vată, ca să fie protejat de frig.

— Putem să intrăm?

— Fireşte, răspunse Eponine. Îmi cer scuze, nu v-am auzit....

— Asta nu-i oră de vizită, dar cu munca noastră de la spital, dacă nu veneam acum cu noaptea-n cap, n-am mai fi reuşit.

— Cum te simţi? întrebă câteva secunde mai târziu Turner.

Ţinea un scaner în faţa lui Eponine şi datele începură să apară deja pe monitorul calculatorului portabil.

— Puţin obosită, dar s-ar putea să fie doar pe fond psi­hic. De când mi-ai spus acum două luni că inima începe să-mi dea semne de degradare, mă văd având un infarct cel puţin o dată pe zi.

Pe durata examinării, Ellie lucră pe tastatura ataşată la monitor. Se asigură că informaţiile cele mai importante erau înregistrate în calculator. Eponine se întinse ca să privească ecranul.

— Cum merge noul sistem, Robert?

— Am avut mai multe eşecuri, răspunse bărbatul. Ed Stafford spune că era de aşteptat, din cauză că n-am făcut testele cum trebuie... Şi nu avem încă o schemă bună de management al datelor, dar în general suntem foarte mulţumiţi.

— Ne-a salvat, preciză Ellie fără să ridice ochii de pe tastatură. Cu fondurile noastre limitate şi eu atâţia răniţi din război, fără genul ăsta de automatizare n-am fi putut cu nici un chip să ţinem la zi fişierele RV-41.

— Mi-aş dori doar să fi putut folosi mai mult din cunoştinţele lui Nicole despre proiectul iniţial, spuse Turner. Nu mi-am dat seama că este atât de expertă în sis­temele de monitorizare internă. (Văzu ceva neobişnuit într-un grafic de pe ecran.) Iubito, copiază-l, te rog, pe ăsta. Vreau să i-l arăt lui Ed.

— Ai mai auzit ceva despre mama ta? o întrebă Eponine pe Ellie când examinarea se apropie de sfârşit.

— Am văzut-o pe Katie acum două seri, răspunse încet Ellie. A fost o seară grea. Avea alt „târg” de la Nakamura şi Macmillan despre care vroia să discutăm... Oricum, a spus că înainte de Ziua Stabilirii va avea loc în mod sigur un proces.

— Ea a văzut-o pe Nicole?

— Nu. Din câte ştim, nimeni n-a văzut-o. Mâncarea îi este adusă de un Garcia şi controalele lunare îi sunt făcute de un Tiasso.

Micuţa Nicole se agită şi scânci pe spatele mamei sale. Eponine întinse mâna şi atinse obrazul copilei.

— Este incredibil de catifelat, spuse ea.

În clipa aceea, fetiţa deschise ochii şi începu să plângă.

— Am timp să-i dau să mănânce, Robert? întrebă Ellie.

— Da, spuse Turner privindu-şi ceasul. Aici am termi­nat, în principiu... Atât Wilma Margolin cât şi Bill Tucker locuiesc pe strada cealaltă, aşa că am să merg singur la ei şi apoi am să mă întorc.

— Poţi să te descurci fără mine?

— Cam greu, zise el cu tristeţe. Mai ales cu sărmanul Tucker.

— Bill Tucker se stinge foarte încet, îi explică Ellie lui Eponine. E singur şi are dureri mari. Dar de când guvernul a scos eutanasia în afara legii, nu putem face nimic.

— Datele nu arată nimic care să indice sporirea atrofiei, o anunţă Turner pe Eponine după câteva minute. Cred că ar trebui să fim recunoscători.

Femeia nu-l auzi. În mintea ei îşi vedea propria moarte, lentă şi dureroasă. Nu voi lăsa să se întâmple una ca asta, îşi spuse. De îndată ce nu voi mai fi utilă... Max îmi va aduce o armă.

— Scuză-mă, Robert, dar probabil că sunt mai som­noroasă decât am crezut Ce spuneai?

— Starea ta nu s-a înrăutăţit. Turner o sărută pe Eponine pe obraz şi porni către uşă. Mă întorc în douăzeci de minute.

— Arată foarte obosit, spuse Eponine după plecarea lui.

— Chiar este. Lucrează tot timpul... Iar când nu munceşte, îşi face griji....

Ellie stătea pe podea, cu spatele lipit de peretele barăcii. Micuţa Nicole era cuibărită în braţele ei, sugând la sân şi gângurind la răstimpuri.

— Pare amuzant, remarcă Eponine.

— Nimic din ce am trăit până acum nu seamănă nici pe departe. Plăcerea este de nedescris.