Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Mirmipisici. Aşa am să le spun. Richard se trezise după un somn de patru ore, şi nu înceta să se gândească la creaturile extraterestre. Voia să le dea un nume bun. După ce renunţă la pisică-furnică şi la insecto-pisică, îşi aduse aminte că savanţii care studiază furnicile se numesc mirmecologi. Alese mirmipisică pentru că-i sună mai bine rostit cu „i” decât cu „e”.

Camera lui era foarte bine luminată. De fapt, peste tot unde fusese în habitatul mirmipisicilor iluminarea era excelentă, în contrast evident cu coridoarele catacombe din părţile superioare ale cilindrului maro. De când am plecat cu ascensorul n-am mai văzut nici un aviar, gândi Richard. Se pare aşadar că aceste două specii nu locuiesc împre­ună. Cel puţin nu complet. Însă amândouă folosesc pepeni-mană... Care este legătura dintre ele?

O pereche de mirmipisici intră pe uşă, îi puse în faţă un pepene frumos secţionat şi o ceaşcă de apă, apoi dispăru. Lui Richard îi era şi foame şi sete. La câteva secunde după ce termină micul dejun, perechea de creaturi se întoarse. Folosindu-şi mâinile de pe membrele anterioare, mirmi­pisicile u făcură semn să se ridice. Richard le privi lung. Oare sunt aceleaşi de ieri? Şi e aceeaşi pereche care mi-a adus pepenele şi apa? Se gândi la toate mirmipisicile pe care le văzuse, inclusiv la cele care trecuseră pe lângă el coborând cu ascensorul. Nu-şi putu aminti nici o caracte­ristică distinctivă sau de identificare a vreunei creaturi individuale. Deci toate arată la fel? Atunci cum se deo­sebesc între ele?

Mirmipisicile îl conduseră pe coridor şi ţâşniră spre dreapta. Grozavi îşi spuse Richard, luând-o la fugă după ele. Or fi crezând că toţi oamenii sunt atleţi. O mirmipisică se opri la patruzeci de metri în faţa lui. Nu se întoarse, însă Richard îşi dădu seama că era urmărit pentru că ambii pedunculi-ochi erau aplecaţi spre spate, în direcţia lui.— Vin! strigă el. Dar nu pot să fug atât de repede. Nu trecu mult până ce Richard să-şi dea seama că perechea de extratereştri îi oferea un tur al habitatului mir­mipisicilor. Turul era planificat foarte logic. Prima oprire, foarte scurtă, fu la un depozit de pepeni-mană. Richard privi cum două vagoane pline cu pepeni lunecară pe caneluri şi intrară într-un ascensor asemănător (sau identic) celui cu care coborâse el în ziua precedentă.

După alte cinci minute de alergat, intrară într-un sector total diferit În timp ce pereţii din sectorul anterior fuseseră în majoritate alb sau cenuşiu metalizat, aici toate camerele şi coridoarele erau decorate cu culori, cu modele geome­trice, sau cu ambele. O încăpere mare cam de dimensiunea unei săli de teatru avea pe podea trei bazine umplute cu lichid. În această sală se aflau în jur de o sută de mirmi­pisici, dintre care jumătate înotau în bazine (având dea­supra nivelului apei doar pedunculii ochi şi jumătatea superioară a carapacelor). Celelalte stăteau pe bordurile ce despărţeau cele trei bazine sau mergeau în jurul unei con­strucţii ciudate din capătul îndepărtat al sălii.

Dar oare chiar înotau? La o privire mai atentă, Richard observă că mirmipisicile nu se mişcau prin bazin - ci doar se scufundau într-un anumit loc şi rămâneau sub apă câteva minute. Lichidul din două bazine era vâscos, având consis­tenţa unei supe-cremă de pe Pământ, iar în cel de al treilea, un bazin limpede, era aproape sigur apă. Richard porni după o singură mirmipisica, în timp ce aceasta trecu de la un bazin cu lichid vâscos la cel cu apă, apoi la celălalt bazin cu lichid vâscos. Oare ce fac? se întrebă bărbatul. Şi de ce m-au adus aici!

În clipa aceea, o mirmipisică îl bătu pe spate. Arăta spre Richard, apoi către bazine, iar apoi spre gura pămân­teanului, dar acesta nu pricepea deloc ce-i spunea. În con­tinuare, mirmipisică ghid coborî panta spre bazine şi se cufundă într-un bazin cu lichid vâscos. Când se întoarse, se ridică pe cele două picioare posterioare şi arătă spre şanţurile dintre segmentele abdomenului său moale, de culoare crem.

În mod clar, pentru mirmipisici era important ca Richard să înţeleagă ce se petrece în bazine. La următoarea oprire, bărbatul se uită cum o combinaţie de mirmipisici şi utilaje de înaltă tehnologie măcinau un material fibros şi apoi îl amestecau cu apa şi alte fluide, pentru a crea un noroi subţire asemănător cu ceea ce se afla în unul dintre bazine. În cele din urmă, un extraterestru îşi băgă degetul în noroi, după care atinse, cu acelaşi deget, buzele lui Richard. Îmi spun probabil că bazinele sunt pentru mân­cat, gândi omul. Aşadar ele nu mănâncă pepene-mană sau, cel puţin, au un regim alimentar mai variat? Toate astea sunt fascinante.

În scurt timp, alergau din nou spre alt colţ îndepărtat al bârlogului. Aici Richard văzu treizeci-patruzeci de creaturi mai mici, evident mirmipisici tinere, antrenate în diverse activităţi şi supravegheate de adulţi. Sub aspect fizic, semănau cu cele vârstnice, cu o singură diferenţă majoră -nu aveau carapace. Richard trase concluzia că, probabil, învelişul tare de deasupra nu era secretat decât după încheierea perioadei de creştere. Deşi îşi imagină că ceea ce vedea era, în mare, echivalentul unei şcoli, sau poate al unei creşe, fireşte că nu putea fi sigur de asta. Totuşi la un moment dat auzi în mod clar cum tineretul repeta la unison un şir de sunete emise de o mirmipisică adult.

În continuare, Richard merse cu ascensorul, însoţit de cei doi ghizi ai săi. Cam la nivelul douăzeci, creaturile părăsiră ascensorul şi atriumul deschis, pornind pe un cori­dor care se sfârşea într-o fabrică vastă plină de mirmipisici şi utilaje angajate într-o gamă impresionantă de activităţi. Ghizii săi păreau să se grăbească mereu, aşa că lui Richard îi fu greu să studieze vreun proces de fabricaţie. Fabrica semăna cu un atelier mecanic terestru. Existau zgomote de toate felurile, izuri de metale şi substanţe chimice, şi scâncet de mirmipisici. Într-un loc, pământeanul urmări o pereche de mirmipisici care repara un culegător de fructe mecanic asemănător cu cel pe care îl văzuse cu o zi înainte în depozitul de pepeni-mană.

Într-un colţ al fabricii se afla o zonă specială, separată de restul încăperii. Cu toate că ghizii săi nu-l conduseră într-acolo, Richard fu îmboldit de curiozitate şi porni către zona respectivă. Nimeni nu-l opri. În interiorul cubiculului mare, o mirmipisică operator supraveghea un proces de fabricaţie automat.

Dintr-o direcţie, intrau pe o bandă transportoare piese lungi, subţiri şi articulate, din metal uşor sau plastic. Dintr-un cubicul adiacent, pe altă bandă intrau sfere mici cu diametrul de doi centimetri. În locul în care cele două benzi transportoare se întâlneau, o instalaţie dreptunghiu­lară, montată în tubulatura care atârna din tavanul înalt, cobora asupra pieselor cu un ciudat zgomot de sucţiune. Treizeci de secunde mai târziu, mirmipisica operator retrase instalaţia şi o pereche de picioroange coborâră de pe bandă, îşi înfăşurară în jurul lor picioarele lungi şi săriră într-o cutie care semăna cu un imens cofraj pentru ouă.

Richard urmări de mai multe ori procesul. Era fascinat şi, totodată, uşor uimit. Aşadar mirmipisicile fabrică picioroangele. Şi hărţile. Probabil şi nava spaţială cu care or fi venit ele şi aviarii. Deci ce-i asta? Un gen avansat de simbioză?

Clătină din cap, în timp ce procesul de asamblare a picioroangelor continua să se desfăşoare în faţa lui. Peste câteva momente auzi în spatele său un zgomot mirmipisicesc. Se întoarse. Unul dintre ghizi îi întindea o felie de pepene-mană.

Richard se simţea tot mai epuizat. Nu avea habar de când mergea, dar se simţea de parcă trecuseră foarte multe ore.

Nu avea cu nici un chip cum să sintetizeze tot ce văzuse. După călătoria cu ascensorul spre părţile supe­rioare ale regiunii mirmipisicilor, unde vizită spitalul aviar condus şi deservit de mirmipisici şi se uită la aviarii care ieşeau din ouă maro, ca de piele, sub ochii atenţi ai mir­mipisicilor medici, Richard ştiu în mod sigur că între cele două specii exista într-adevăr o complexă relaţie simbi­otică. Dar de ce? se întrebă. E limpede că aviarii profită de pe urma mirmipisicilor. Dar ce obţin acestea?

Ghizii săi îl conduseră pe un coridor larg către o uşă mare aflată la câteva sute de metri. Pentru prima dată nu alergau. În timp ce se apropiau de uşă, alte trei mirmipisici intrară în hol din coridoare laterale mai mici şi începură să vorbească în limbajul lor de înaltă frecvenţă. La un moment dat, toate cinci se opriră şi Richard îşi imagină că era pe cale să aibă loc o ceartă. Le studie cu atenţie în timp ce vorbeau, privindu-le mai ales feţele. Până şi încreţiturile şi cutele din jurul orificiului care emitea sunete şi al ochilor ovali erau identice de la creatură la creatură. Nu există absolut nici o cale de a deosebi o mirmipisică de alta.

În cele din urmă, întregul grup se puse iar în mişcare. De la distanţă, Richard subestimase mărimea uşii. Pe măsură ce se apropia, putu să vadă că avea o înălţime de doisprezece-cincisprezece metri, şi o lăţime de peste trei metri. Suprafaţa îi era minunat şi complicat sculptată, focarul central fiind un ornament pătrat, compus din patru panouri, cu un aviar în zbor în cvadrantul din stânga-sus, un pepene-mană în cel din dreapta-sus, o mirmipisică alergând în despărţitura din stânga-jos, iar în cea din dreap­ta-jos ceva care semăna cu o vată pe băţ, cu bucăţi groase, risipite prin ea ca nişte ciorchini.

Richard se opri să admire lucrarea. La început, avu senzaţia vagă că mai văzuse uşa aceea, sau cel puţin desenul, dar îşi spuse că aşa ceva nu era posibil. Totuşi, când îşi trecu degetele peste mirmipisica sculptată, memo­ria i se trezi brusc. Da, îşi spuse emoţion?bineînţeles. În adăpostul aviar din Rama II. Acolo unde a fost focul.

După câteva clipe, uşa se deschise şi pământeanul fu introdus în ceea ce semăna cu o catedrală subterană. Sala în care se afla avea înălţimea de peste cincizeci de metri. Podeaua era un cerc cu diametrul de aproximativ treizeci de metri, iar în jurul cercului se aflau şase naosuri separate. Pereţii erau ameţitori. Practic fiecare centimetru pătrat conţinea sculpturi sau fresce meticulos create, cu multă atenţie pentru detaliu. Era copleşitor de frumos.

În centrul catedralei se afla o platformă înălţată de pe care vorbea o mirmipisică. Mai jos de ea se aflau alte şase, toate stând pe cele patru picioare posterioare şi urmărind-o cu mare atenţie pe vorbitoare.

În timp ce umbla prin cameră, Richard îşi dădu seama că decoraţiunile pe perete, pe o fâşie lată de un metru, aflată la aproximativ opt centimetri deasupra podelei, depănau o poveste. Urmări fâşia, până ajunse la ceea ce bănui că era începutul poveştii. Prima decoraţiune era reprezentarea sculptată a unui pepene-mană. Pe urmă­toarele trei panouri se vedea ceva crescând în interiorul pepenelui; dacă pe al doilea panou era micuţ, la a patra sculptură ocupa aproape tot interiorul pepenelui.

Pe al cincilea panou, din pepene se iţea un cap mic cu doi ochi ovali, lăptoşi, doi pedunculi şi un mic orificiu cir­cular sub ochi. A şasea sculptură, în care apărea o mirmi­pisică tânără semănând foarte mult cu cele pe care Richard le văzuse mai devreme, îi confirmă ceea ce presupusese când urmărise decoraţiunile. Doamne sfinte, îşi spuse, aşadar pepenele-mană este un ou de mirmipisică! Dar n-are nici o logică. Aviarii mănâncă pepenii-mană... De fapt, mirmipisicile chiar m-au hrănit şi pe mine cu ouă de-ale lor... Ce se petrece aici?

Era atât de uluit de ceea ce descoperise (şi atât de obosit de cât umblase - de fapt, alergase) până atunci, încât se aşeză în faţa sculpturii care le reprezenta pe mirmipisi­cile tinere. Încercă să-şi dea seama de relaţia dintre aviari şi mirmipisici. Nu putea cita nici o simbioză similară pe Pământ, cu toate că ştia prea bine că adesea speciile conlu­crau pentru a supravieţui. Dar cum putea rămâne o specie prietenă cu alta, când ouăle ei erau singura hrană a celei de a doua specii? Bărbatul trase concluzia că ceea ce consi­dera a fi principii biologice fundamentale nu erau valabile în cazul aviarilor şi mirmipisicilor.

În timp ce reflecta la ciudatele lucruri noi pe care le aflase, în jurul lui se adună un grup de mirmipisici. Toate îi făcură semn să se ridice. Un minut mai târziu, le urma pe o rampă care se lărgea spre o criptă specială din subsolul catedralei.

Pentru prima dată de la intrarea lui Richard în habitat, lumina era slabă. Mirmipisicile de lângă el se mişcau încet, aproape cu respect, în timp ce înaintau pe un culoar larg cu tavan arcuit. În celălalt capăt al culoarului se afla o pereche de uşi care se deschise spre o cameră mare, plină cu o sub­stanţă moale, albă. Deşi substanţa, care de la distanţă semăna cu bumbacul, era des ţesută, filamentele sale erau în gene­ral foarte subţiri, în afară de locurile în care se uneau în ghemotoace, sau ganglioni, împrăştiate într-un model nedefinit în marea masă albă.

Richard şi mirmipisicile se opriră la intrare, la un metru de locul în care începea substanţa. Din cât putea băr­batul să vadă, reţeaua ca de bumbac se întindea în toate direcţiile. În timp ce-i studia structura complicată, ca de plasă, elementele substanţei începură să se mişte foarte lent, dându-se la o parte pentru a forma o potecă în conti­nuarea celei de la culoar înspre interiorul reţelei. E vie, se gândi el, uitându-se fascinat.

Cinci minute mai târziu, în substanţă se deschise o cărare pe o distanţă de zece metri, suficient de mare ca Richard să poată merge pe ea. Mirmipisicile din jur îi făceau semn spre ţesătura din bumbac, dar Richard clătină din cap. Îmi pare rău, dragelor, vru să le spună, dar situ­aţia are ceva ce nu-mi place. Dacă n-aveţi nimic împo­trivă, am să sar peste partea asta a turului.

Mirmipisicile continuau să indice substanţa. Richard nu avea de ales, şi ştia asta. Ce or să-mi facă? se întrebă făcând primul pas. Să mă mănânce ? Pentru asta a fost totul? N-ar avea absolut nici o logică.

Se întoarse. Mirmipisicile nu se clintiseră. Richard parcurse toţi cei zece metri de cărare, până într-un loc unde putu să întindă mâna şi să atingă unul dintre ciudaţii ganglioni din reţeaua vie. În timp ce examina cu atenţie ganglionul, substanţa din jurul său începu să se mişte din nou. Richard se răsuci şi văzu că poteca din spatele lui se închidea. Înnebunit pe moment, încercă s-o ia la fugă înapoi spre culoar, dar zadarnic. Reţeaua îl prinse, şi el se resemnă să accepte ceea ce urma să se întâmple.

Rămase complet nemişcat, în timp ce reţeaua îl înfăşura. Elementele micuţe, ca nişte aţe, aveau lăţimea de aproape un milimetru. Începură să-i acopere corpul încet şi constant. Aşteaptă, gândi Richard, aşteaptă. O să mă su­foci. Dar, surprinzător, deşi sute de filamente îi înfăşurau deja capul şi faţa, nu-i venea deloc greu să respire.

Înainte ca mâinile să-i fie imobilizate, bărbatul încercă să-şi tragă de pe braţ unul dintre elementele micuţe. Îi fu imposibil. În timp ce se înfăşurau în jurul lui, firele se inserau în piele. După multe încercări, reuşi în sfârşit să înlăture filamentele albe de pe o mică porţiune a ante­braţului, dar zona eliberată sângera. Richard îşi privi cor­pul şi estimă că sub stratul exterior al pielii sale se găseau probabil în jur de un milion de elemente din plasa vie. Se cutremură.

Încă era uimit că nu se sufocase. Pe când se întreba cât aer pătrundea până la el prin reţea, auzi în minte un glas. Nu mai încerca să analizezi totul, oricum n-ai să înţelegi niciodată. Pentru prima dată în viaţa ta, trăieşte pur şi simplu o aventură incredibilă.
5
Richard pierduse din nou noţiunea timpului. Cândva în decursul zilelor (sau săptămânilor) de când trăia în plasa extraterestră îşi schimbase poziţia. În timpul uneia dintre primele sale moţăieli, reţeaua îi înlăturase şi hainele. Acum zăcea pe spate, sprijinit de o porţiune extrem de densă a împletiturii fine care îl înconjura.

Mintea lui nu se mai mira în mod constant cum de reuşise să supravieţuiască. Cumva, ori de câte ori îi era foame sau sete, nevoile îi erau rapid satisfăcute. Produsele de excreţie dispăreau întotdeauna în câteva minute. Respira cu uşurinţă, cu toate că era complet înfăşurat de plasa vie.

Richard petrecu multe ore studiind creatura din jurul lui. Dacă se uita cu atenţie, putea să vadă micuţele ele­mente mişcându-se constant. Schiţă mental traiectoriile ganglionilor pe care îi putea vedea. La un moment dat, trei ganglioni separaţi migrară în vecinătatea lui şi formară un triunghi în faţa sa.

Reţeaua dezvoltă un ciclu regulat de interacţiune cu Richard. Timp de cincisprezece până la douăzeci de ore succesiv, îşi ţinea ataşate de el miile de filamente, iar apoi îl elibera complet preţ de mai multe ore. Richard dormea fără vise, ori de câte ori nu era ataşat la reţea. Dacă se întâmpla să se deştepte cât nu era încă ataşat, se simţea ner­vos şi neliniştit. Dar de fiecare dată când firele începeau să se înfăşoare din nou în jurul lui, simţea un val de energie înnoită.

Visele îi erau active şi pline de viaţă, dacă dormea în timp ce era ataşat la reţeaua extraterestră. Richard nu prea visa de obicei şi deseori râsese de Nicole că o preocupau visele ei. Dar, pe măsură ce imaginile din vis deveneau mai complexe şi în unele cazuri absolut bizare, Richard începu să-şi dea seama de ce le dădea Nicole atâta atenţie. într-o noapte, visă că era din nou adolescent şi urmărea piesa Cum vă place în oraşul său natal Stratford-on-Avon. Fata blondă şi fermecătoare care juca rolul Rosalindei coborî de pe scenă şi-i şopti la ureche.

— Tu eşti Richard Wakefield?

— Da, răspunse el.

Actriţa începu să-l sărute pe Richard, la început uşor, apoi mai pătimaş, strecurându-şi în gura lui limba vioaie, care gâdila. El simţi un val de dorinţă copleşitoare şi se trezi brusc, ciudat de jenat atât de goliciunea cât şi de erecţia lui. Ce-o fi fost asta? se întrebă, repetând ca un ecou fraza pe care o auzise deseori de la Nicole.

într-o anumită etapă a captivităţii sale, amintirea lui Nicole deveni mult mai pregnantă, mult mai clar conturată. Spre mirarea sa, Richard descoperi că în absenţa altor sti­muli era capabil, dacă se concentra, să-şi amintească dis­cuţii întregi cu Nicole, inclusiv detalii precum expresia feţei ei când voia să-şi sublinieze propoziţiile. În singură­tatea lungii perioade petrecute în interiorul reţelei, lui Richard îi era extrem de dor de mult iubita lui soţie.

Amintirile despre copii erau la fel de vii. Îi era dor şi de ei, mai ales de Katie. Îşi aminti ultima discuţie cu ea, cu câteva zile înainte de nuntă, când trecuse pe acasă să-şi ia nişte haine. Katie fusese deprimată şi avea nevoie de spri­jin, dar el nu fusese în stare s-o ajute. Pur şi simplu legă­tura n-a existat, se gândi Richard. Recenta imagine a lui Katie, ca tânără sexi, fu înlocuită de imaginea unei fete neastâmpărate de zece ani zburdând prin piaţetele din New York. Suprapunerea celor două imagini îi produse bărba­tului o profundă senzaţie de pierdere. Niciodată nu m-am înţeles bine cu Katie după ce s-a trezit, îşi dădu el seama oftând. O voiam tot pe fetiţa mea.

Claritatea amintirilor despre Nicole şi Katie îl con­vinse că se întâmpla ceva ieşit din comun cu memoria lui. Descoperi că putea să-şi amintească şi scorul exact al tutu­ror sferturilor de finală, semifinalelor şi finalelor Cupei Mondiale la fotbal între 2174 şi 2190. În tinereţe, Richard ştiuse toate aceste informaţii inutile, pentru că fusese un microbist împătimit. Totuşi, de-a lungul anilor dinaintea lansării lui Newton, când atâtea lucruri noi i se îngrămădi­seră în minte, deseori nu era în stare, nici când discuta cu prietenii despre fotbal, să-şi amintească măcar echipele participante la vreun meci cheie al Cupei Mondiale.

Pe măsură ce imaginile vizuale din amintiri continuau să se ascută, Richard descoperi că-şi amintea şi emoţiile asociate lor. Era aproape ca şi cum ar fi retrăit experienţele. Într-o asemenea ocazie îşi aminti nu numai copleşitoarele sentimente de dragoste şi adoraţie pe care le simţise pentru Sarah Tydings când o văzuse prima dată pe scenă, ci şi emoţiile trăite în perioada cât o curtase, inclusiv pasiunea dezlănţuită a primei lor nopţi de dragoste. Atunci rămăsese fără respiraţie, iar acum, cu mulţi ani mai târziu, învăluit de creatura extraterestră care semăna cu o reţea neurală, reacţia lui fu la fel de puternică.

În scurt timp, Richard avu impresia că nu mai deţinea nici un control asupra amintirilor care se activau în creierul său. La început, sau aşa crezuse, se gândise intenţionat la Nicole, la copii sau chiar la curtea pe care i-o făcuse lui Sarah Tydings, doar ca să se simtă bine. Acum, spuse el într-o zi într-o discuţie imaginară cu reţeaua sesilă, după ce mi-ai împrospătat memoria - numai Dumnezeu ştie în ce scop -, se pare că-mi derulezi toate amintirile.

Savură timp de multe ore derularea forţată a aminti­rilor, mai ales în perioadele de la Cambridge şi Academia Spaţială, când zilele îi erau înveselite de bucuria constantă a noilor cunoştinţe dobândite. Fizica cuantică, explozia cambriană, probabilitatea şi statistica, până şi vocabularul de mult uitat al lecţiilor de germană, îi reaminteau că o mare parte din fericirea sa în viaţă se datorase emoţiei învăţăturii. În altă aducere aminte deosebit de mulţumi­toare, mintea lui sări sprinţară de la piesă la piesă, acoperind toate spectacolele cu piesele lui Shakespeare pe care le văzuse între zece şi şaptesprezece ani. Fiecare are nevoie de un erou, ca un impuls de a aduce la suprafaţă ce are mai bun în sine. Eroul meu a fost în mod categoric William Shakespeare.

Unele amintiri erau dureroase, mai ales cele din copilărie. În una dintre ele, Richard avea din nou opt ani şi stătea pe un taburet la masa mică din sufrageria familiei. Atmosfera la masă era încordată. Tatăl lui, beat şi supărat pe lume, îi fulgera pe toţi cu privirea, în timp ce mâncau în tăcere. Richard vărsă din greşeală puţină supă şi, în secunda următoare, tatăl său îl lovi puternic peste obraz cu dosul palmei, azvârlindu-l de pe taburet într-un colţ al camerei unde rămase tremurând de frică şi de şoc. De ani de zile nu se mai gândise la întâmplarea aceea. Acum nu putu să-şi reţină lacrimile, în timp ce-şi amintea cât de neajutorat şi speriat se simţise în preajma nervosului şi brutalului său tată.

într-o zi, Richard începu să-şi amintească brusc detalii din lunga sa odisee în Rama II şi o durere de cap puternică aproape că-l orbi. Se văzu zăcând pe podea într-o cameră ciudată, înconjurat de trei-patru octopăianjeni. Zeci de sonde şi alte instrumente îi fuseseră implantate în cap şi se desfăşura un gen de test.

— Stop, stop! strigă el, distrugând imaginea amintirii prin puternica sa agitaţie. Îmi plesneşte capul de durere!

Ca prin minune, durerea de cap începu să cedeze şi Richard se văzu iar printre octopăianjeni. Îşi aminti de multele zile de teste la care fusese supus şi de micuţele creaturi vii care-i fuseseră inserate în corp. Îşi mai aminti şi un set ciudat de experimente sexuale în decursul cărora fusese supus la tot felul de stimuli externi, şi răsplătit când ejacula.

Era uluit de aceste amintiri noi pe care nu le mai acce­sase până acum, nici măcar o singură dată de când se trezise din coma în care îl găsise familia lui în New York. Acum îmi amintesc şi alte lucruri despre octopăianjeni, se gândi cu emoţie. Vorbeau între ei în culori care le încon­jurau capetele. Erau prietenoşi din fire, dar hotărâţi să afle despre mine tot ce puteau. Ei...

Imaginea mentală dispăru şi durerea de cap reveni. Firele din reţea tocmai se deconectaseră. Richard era extenuat şi adormi repede.

După zile şi zile de amintiri, derularea acestora încetă brusc. Mintea lui Richard nu mai era condusă de o forţă externă. Firele reţelei rămâneau neataşate perioade lungi de timp.

Trecu o săptămână fără nici un incident. În a doua săp­tămână, totuşi, un ganglion sferic neobişnuit, cu mult mai mare şi mai des înfăşurat decât bulgării normali din plasa vie, începu să se dezvolte la douăzeci de centimetri distanţă de capul lui Richard. Ganglionul crescu până atinse mărimea unei mingi de baschet. La scurt timp după aceea, imensul bulgăre eliberă sute de filamente care se inserară în pielea din jurul circumferinţei craniului lui Richard. În sfârşit, se gândi bărbatul ignorând durerea cauzată de invazia firelor în creierul său, acum vom vedea ce-a fost cu toate astea.

Începu să vadă imediat un fel de imagini, deşi erau atât de ceţoase încât nu putu să identifice ceva anume. Calitatea imaginilor mentale se îmbunătăţi totuşi foarte repede, căci inventă cu isteţime un mod rudimentar de comunicare cu plasa. De îndată ce prima imagine îi apăru în minte, Richard trase concluzia că reţeaua, care de zile întregi îi citea amintirile, nu încerca să scrie în creierul său. În acelaşi timp era evident că plasa nu avea cum să măsoare calitatea imaginilor pe care le recepţiona Richard. Amintindu-şi de drumurile la medicul oculist din copilărie şi de modelul de comunicare ce dusese până la urmă la sta­bilirea dioptriilor pentru lentilele ochelarilor, Richard îşi folosi degetele pentru a indica dacă fiecare schimbare pe care o efectua reţeaua în procesul de transmisie făcea ima­ginea mai bună sau mai rea. În felul acela putu în scurt timp să „vadă” ceea ce încerca extraterestrul să-i arate.

Primele imagini erau ale unei planete, luate dintr-o navă spaţială. Planeta acoperită de nori, cu două luni mititele şi o stea galbenă, îndepărtată şi solitară drept sursă de căldură şi lumină era în mod sigur locul natal al reţelelor sesile. Suita de imagini care urmă îi arătă lui Richard diverse peisaje de pe planetă.

Ceaţa era omniprezentă pe sol. În majoritatea imagi­nilor, sub ceaţă exista un sol arid, brun, fără pietre. Doar pe litoraluri, unde solul sterp întâlnea valurile verzi ale lacurilor şi oceanelor, exista sugestia vieţii. În una dintre acele oaze, Richard văzu nu doar mai mulţi aviari, ci şi un amestec fascinant de alte fiinţe vii. Ar fi putut petrece zile întregi, examinând doar unul sau două din acele tablouri, dar nu deţinea controlul asupra succesiunii imaginilor. Richard era sigur că reţeaua urmărea un scop cu acea comunicare, iar primul set de imagini constituia doar intro­ducerea.

Toate imaginile rămase reprezentau un aviar, un pepene-mană, o mirmipisică, o reţea sesilă, sau o combi­naţie a celor patru. Scenele erau toate luate din ceea ce Richard presupuse că reprezenta „viaţă normală” pe planeta lor natală şi intrau în amănunte pe tema generală a sim­biozei dintre specii. În mai multe imagini aviarii erau ară­taţi protejând coloniile subterane ale mirmipisicilor şi sesilelor de invazia unor animale mici şi plante. Alte ima­gini înfăţişau mirmipisicile ocupându-se de puii de aviari proaspăt ieşiţi din ouă sau transportând cantităţi mari de pepeni-mană la un locaş aviar.

Richard fu nedumerit, când văzu mai multe imagini ce arătau nişte pepeni-mană micuţi „sădiţi” în creaturile sesile. De ce şi-ar fi depunând mirmipisicile ouăle aici? se întrebă el. Pentru protecţie? Sau reţelele acestea ciudate sunt un fel de placentă cugetătoarei.

Succesiunea de imagini îi lăsă impresia clară că, în sensul ierarhic, sesilele erau specia dominantă dintre cele trei. Toate tablourile sugerau că atât mirmipisicile cât şi aviarii le purtau un respect deosebit creaturilor reţea. Oare aceste reţele gândesc şi iau toate hotărârile importante în locul aviarilor şi mirmipisicilor? Ce relaţii simbiotice incredibile!... Cum Dumnezeu au putut ele evoluai.

Succesiunea conţinea mii de cadre. După ce fu repetată de două ori, filamentele se desprinseră de Richard şi reveniră la ganglionul uriaş. În zilele următoare, pămân­teanul fu lăsat practic în pace, racordările la gazda lui fiind limitate la cele necesare supravieţuirii.

Când în plasă se formă o cărare şi Richard putu să vadă uşa pe care intrase cu multe săptămâni în urmă, crezu că avea să fie eliberat. Totuşi, bucuria de moment dispăru repede. La prima încercare de a se mişca, reţeaua sesilă îşi mări strânsoarea.