Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Ultimele luni au fost cele mai rele, gândi Nicole şi se ridică pe vârfuri ca să împingă pe fereastră câteva grame de orez condimentat. Fără conversaţie, fără citit, fără mişcare. Două mese pe zi, constând din orez şi apă. Mica veveriţă roşie care o vizita în fiecare dimineaţă apăruse afară. Nicole se retrase ca s-o poată vedea mâncând orezul.

— Eşti singura mea companie, frumoasa mea prietenă, rosti cu glas tare. Şi niciodată n-ai înţeles un cuvânt din ce ţi-am spus.

Veveriţa nu stătea mult. După ce termină raţia de orez, plecă, lăsând-o pe Nicole singură. Ea se uită câteva minute pe fereastră, întrebându-se ce se întâmplase cu familia ei. Până cu şase luni în urmă, când procesul pentru răz­vrătire fusese „amânat sine die” în ultimul minut, lui Nicole i se îngăduise să aibă un vizitator pe săptămână, timp de o oră. Deşi conversaţiile se purtau în prezenţa unui paznic şi orice discuţie despre politică sau evenimentele curente fusese strict interzisă, ea aşteptase cu nerăbdare acele întâlniri săptămânale cu Ellie sau Patrick. De regulă, Ellie era cea care venea. Din unele fraze ticluite cu mare grijă de ambii copii, Nicole dedusese că Patrick era impli­cat într-un gen de muncă în guvern şi avea timpul limitat. La început, se mâniase, apoi se simţise deprimată, când aflase că Benjy fusese instituţionalizat şi nu i se per­mitea s-o vadă. Ellie încercase să-şi asigure mama că, date fiind împrejurările, Benjy era bine. Despre Katie discu­taseră foarte puţin. Nici Patrick, nici Ellie nu ştiuseră cum să-i explice lui Nicole că sora lor mai mare nu se arătase deloc interesată să-şi viziteze mama.

La vizitele anterioare, sarcina lui Ellie fusese întot­deauna un subiect de discuţie. Nicole se simţea emoţionată când îi atingea abdomenul fiicei ei, sau când vorbea despre sentimentele deosebite de a fi mamă.

Ultima vizită a lui Ellie avusese loc cu două luni înainte de naşterea copilului. În săptămâna următoare, Nicole fusese mutată în noua celulă şi de atunci nu mai vorbise cu nici o fiinţă umană. Bioţii care se ocupau de ea nu dădeau nici un semn că i-ar fi auzit întrebările. O dată, într-o criză de frustrare, strigase la Tiasso care îi făcea baia săptămânală:

— Nu-nţelegi? Fiica mea trebuia să aibă un copil, nepotul meu, săptămâna trecută, trebuie să ştiu dacă sunt bine, sănătoşi.

În celulele anterioare, Nicole avusese voie să citească. Ori de câte ori ceruse, i se aduseseră discuri-cărţi de la bibliotecă, aşa că zilele dintre vizite treceau destul de repede. Recitise aproape toate romanele istorice ale tatălui ei, precum şi poezie, istorie şi câteva cărţi de medicină mai interesante. Fusese deosebit de fascinată de paralelele din­tre viaţa ei şi vieţile celor două eroine din copilărie, Ioana d'Arc şi Alienor de Aquitania. Nicole îşi consolidase pro­pria tărie, remarcând că nici una dintre acele femei nu abdi­case de la principiile ei fundamentale, în ciuda lungilor şi grelelor perioade de detenţie.

Imediat după ce se mutase, când Garcia care o servea în noua celulă nu-i returnă şi lectorul electronic o dată cu obiectele personale, Nicole crezuse că se făcuse o simplă greşeală. Totuşi, după ce-l solicită de mai multe ori şi nu-l primi, îşi dădu seama că de acum îi era refuzat privilegiul de a citi.

Timpul trecea foarte încet în noua celulă. Zilnic, se plimba câteva ore pe zi, pentru a-şi păstra active trupul şi mintea. Încerca să-şi organizeze şedinţele de mers, alungând gândurile despre familie, care inevitabil îi inten­sificau sentimentele de singurătate şi deprimare, şi înlocuindu-le cu altele îndreptate către concepte sau idei filozofice generale. Adesea, la sfârşitul acestor şedinţe, se concentra asupra unui eveniment trecut din viaţa ei şi încerca să extragă din el învăţăminte sau sensuri noi.

În timpul unşi astfel de şedinţe, Nicole îşi aminti cu precizie un şir de evenimente ce se petrecuse pe când avea cincisprezece ani. Pe atunci, era deja instalată confortabil împreună cu tatăl ei la Beauvois, şi avea rezultate strălucite la şcoală. Se decisese să se înscrie la concursul naţional pentru selectarea a trei fete care să joace rolul Ioanei d'Arc în seria de spectacole care avea să comemoreze 750 de ani de la martirajul Fecioarei, la Rouen. Nicole se aruncase în concurs cu o pasiune şi o uitare de sine care-l emoţionaseră dar îl şi îngrijoraseră pe tatăl ei. După ce Nicole câştigase etapa regională de la Tours, Pierre încetase să mai lucreze la romanele sale timp de şase săptămâni, pentru a-şi ajuta fiica iubită să se pregătească pentru finala de la Rouen.

Nicole ieşise pe primul loc atât la secţiunea intelectu­ală, cât şi la cea atletică a concursului. Ba chiar obţinuse foarte multe puncte în evaluările de interpretare. Ea şi tatăl ei fuseseră siguri că avea să învingă. Dar când fusese anunţată câştigătoarea, Nicole ieşise pe locul doi.