Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

31 IULIE 2201

În Rama a venit fără doar şi poate primăvara. Dezgheţul a început de îndată ce manevra s-a încheiat. La momentul respectiv, temperatura la suprafaţă atinsese douăzeci şi cinci de grade sub zero şi începuserăm să ne facem griji privitor la cât de mult putea să scadă înainte ca sistemul de termoreglare din adăpost să fie solicitat până la limită. De atunci, temperatura a crescut constant cu aproape un grad pe zi şi, în ritmul ăsta, peste alte două săp­tămâni vom trece pragul de îngheţ.

Acum suntem în afara sistemului solar, în vidul aproa­pe perfect care umple imensele goluri dintre stelele înveci­nate. Soarele nostru continuă să fie obiectul dominant de pe cer, dar nici una dintre planete nu e vizibilă. De două-trei ori pe săptămână, Richard cercetează datele telescopice în căutarea vreunui semn al cometelor din norul Oort, dar până acum n-a văzut nimic.

De unde provine căldura care încălzeşte interiorul vehiculului nostru? Inginerul nostru şef, chipeşul astronaut Richard Wakefield, a avut o explicaţie rapidă când Michael i-a pus ieri întrebarea asta.

— Acelaşi sistem nuclear care a asigurat uriaşa schim­bare de viteză probabil că acum generează căldura. Presu­pun că Rama are două regimuri operaţionale diferite. Când se află în vecinătatea unei surse de căldură, de tipul unei stele, îşi închide toate sistemele primare, inclusiv propulsia şi controlul termic.

Atât eu cât şi Michael l-am felicitat pentru explicaţia extrem de plauzibilă.

— Rămân totuşi multe întrebări, am spus eu. De ce, de exemplu, are două sisteme tehnologice separate? Şi de ce-l închide pe cel primar?

— Aici nu pot decât să fac speculaţii, a răspuns Richard cu surâsul lui obişnuit. Poate că sistemul primar necesită reparaţii periodice, care pot fi realizate numai când există o sursă externă de căldură şi energie. Ai văzut cum diverşii bioţi întreţin suprafaţa lui Rama. Poate că mai există un grup de bioţi care se ocupă cu întreţinerea sis­temelor primare.

— Eu am altă idee, a intervenit Michael. Crezi că sun­tem meniţi să ne aflăm la bordul acestei nave spaţiale?

— Ce vrei să spui? a întrebat Richard, încruntându-se nedumerit.

— Crezi că-i o întâmplare faptul că ne aflăm aici? Sau, date fiind toate probabilităţile şi natura speciei noastre, s-a dorit ca unii membri ai rasei umane să se afle în Rama în acest moment?

Mi-a plăcut raţionamentul lui Michael. Cu toate că el însuşi nu înţelegea încă pe deplin esenţa vorbelor sale, sugera că poate ramanii nu erau tocmai genii în ştiinţele exacte şi în tehnologie. Poate că ştiau câte ceva şi despre psihologia universală. Richard nu pricepea. L-am întrebat pe Michael:

— Insinuezi că ramanii şi-au folosit deliberat sis­temele secundare în vecinătatea Pământului, sperând, ast­fel, să ne ademenească într-un rendez-vous?

— Asta-i caraghios! a protestat imediat Richard.

— Gândeşte-te puţin, a zis Michael. Care ar fi fost probabilitatea unui contact, dacă ramanii ar fi năvălit în sis­temul nostru cu o fracţiune importantă din viteza luminii, ar fi înconjurat Soarele şi apoi şi-ar fi văzut mai departe de drum? Absolut zero. Şi, după cum tu însuţi ai arătat, s-ar putea ca în această navă să mai existe şi alţi „străini”, dacă ne putem numi aşa. Mă îndoiesc că multe specii au capaci­tatea...

În timpul pauzei survenite în conversaţie, le-am amintit bărbaţilor că în curând Oceanul Cilindric avea să se topească dinspre fund şi că imediat după aceea aveau să se producă uragane şi valuri mareice. Mai târziu, am căzut cu toţii de acord că trebuie să recuperăm velierul din baza Beta.

Bărbaţilor le-a luat ceva mai mult de douăsprezece ore să facă drumul dus-întors pe gheaţă. Când s-au întors, se făcuse deja noapte. Când au ajuns în adăpost, Simone, care este de pe acum deplin conştientă de tot ce o înconjoară, a întins braţele spre Michael.

— Văd că cineva se bucură că m-am întors, a spus el în glumă.

— Atâta vreme cât este vorba doar de Simone, a rostit Richard care părea ciudat de încordat şi distant.

Aseară, ciudata lui indispoziţie a continuat.

— Ce s-a întâmplat, iubitule? l-am întrebat când am rămas singuri pe salteaua noastră.

Nu mi-a răspuns imediat, aşa că l-am sărutat pe obraz şi am aşteptat.

— E vorba de Michael, a răspuns într-un târziu. Azi, în timp ce căram velierul pe gheaţă, mi-am dat seama că-i îndrăgostit de tine. Eşti mama perfectă, soţia perfectă, pri­etena perfectă. Ba chiar a recunoscut că mă invidiază.

L-am mângâiat câteva secunde, încercând să-mi dau seama cum să reacţionez.

— Cred că dai prea multă importanţă unor afirmaţii nevinovate, iubitule. Michael n-a făcut decât să-şi exprime afecţiunea sinceră. Şi eu ţin foarte mult la el...

— Ştiu, asta mă deranjează, m-a întrerupt cu brus­cheţe. Majoritatea timpului, când eşti ocupată, el are grijă de Simone, amândoi vorbiţi ore întregi în timp ce eu lucrez la proiectele mele...

S-a oprit şi s-a uitat lung la mine cu o privire ciudată, distantă, care m-a speriat. Nu era acelaşi Richard Wakefield pe care îl cunoşteam îndeaproape de peste un an. Un fior rece mi-a străbătut corpul, apoi ochii i s-au îmblânzit şi s-a întins să mă sărute.

După ce am făcut dragoste şi el a adormit, Simone a început să se foiască şi m-am hotărât să-i dau să sugă. În timp ce o alăptam, m-am gândit la perioada ce trecuse de când Michael ne găsise la baza telescaunelor. N-am găsit nimic care să-i fi putut provoca lui Richard chiar şi o fărâmă de gelozie. Cu toate că amorul nostru fizic rămăsese regulat şi pe deplin satisfăcător, trebuie să recunosc că nu fusese prea plin de fantezie de la naşterea lui Simone.

Privirea înnebunită pe care o văzusem în ochii lui a continuat să mă obsedeze chiar şi după ce Simone a termi­nat de supt. Mi-am promis că, în săptămânile următoare, am să găsesc mai mult timp să fiu singură cu Richard.