Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

4 FEBRUARIE 2209

Doamne, ce bucurie! L-am găsit pe Richard! E în viaţă! Însă doar atât, căci este în comă profundă şi are febră mare, totuşi trăieşte.

Katie şi Simone l-au găsit azi dimineaţă, zăcând pe pământ, la nici cincizeci de metri de intrarea în adăpostul nostru. Toate trei plănuiserăm să jucăm fotbal în piaţă şi eram gata de plecare când Michael m-a chemat înapoi pen­tru ceva. Le-am spus fetelor să mă aştepte în zona de lângă intrarea în adăpost. Când, câteva minute mai târziu, amân­două au început să ţipe, am crezut că s-a întâmplat ceva cumplit. Am pornit la fugă pe scări în sus şi imediat am văzut în depărtare trupul lui Richard, aflat în comă.

La început m-am temut că era mort. Medicul din mine a intrat imediat în acţiune, verificându-i semnele vitale. Fetele erau aplecate asupra mea în timp ce îl examinam, mai ales Katie. Repeta întruna:

— Tati e viu? Oh, mami, fă-l bine pe tati!

O dată ce am avut confirmarea că Richard era în comă, Michael şi Simone m-au ajutat să-l car pe scări. I-am intro­dus în organism un set de sonde biometrice şi de atunci monitorizez datele.

I-am scos hainele şi l-am verificat din cap până în vâr­ful picioarelor. Are nişte zgârieturi şi julituri pe care nu le-am mai văzut, dar era de aşteptat după atâta timp. Numărul celulelor din sânge este ciudat de apropiat de nor­mal - m-aş fi aşteptat la anomalii în privinţa celulelor albe, dată fiind temperatura lui de aproape patruzeci de grade.

Am mai avut o surpriză, când i-am examinat în amă­nunţime îmbrăcămintea. În buzunarul de la haină i-am găsit pe roboţii shakespeareani, prinţul Hal şi Falstaff, care dispăruseră acum nouă ani în lumea ciudată de sub cori­dorul cu piroane, în ceea ce credeam noi că era adăpostul păianjenilor. Probabil că Richard i-a convins cumva pe octozi să-i înapoieze tovarăşii de joacă.

Sunt şapte ore de când stau aici, lângă el. Azi dimi­neaţă au fost şi alţi membri ai familiei, dar, de o oră, eu şi Richard suntem singuri. Ochii mei au stat lipiţi de faţa lui minute în şir, mâinile mele au rătăcit pe gâtul, umerii şi spatele lui. Atingându-l, zeci de amintiri mă năpădeau şi de mai multe ori ochii mi s-au umplut de lacrimi. N-aş fi crezut că-l voi mai vedea sau atinge. Oh, Richard, bine ai venit acasă! Bine ai venit acasă la soţia şi la familia ta!