Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

8 SEPTEMBRIE 2213

Nu există nici un mod de a descrie aşa cum se cuvine evenimentele uimitoare din ultimele cinci zile. Limbajul nu are destule superlative ca să pot reda ce am văzut şi am trăit. Michael a spus chiar că raiul ar putea păli în com­paraţie cu minunile ale căror martori am fost.

În clipa de faţă, familia noastră se află la bordul unei navete fără pilot, nu mai mare decât un autobuz de pe Pământ, care ne duce de la Haltă spre o destinaţie necunos­cută. Halta sub formă de trabuc este încă vizibilă, dar foarte vag, prin fereastra din spate a navetei. În stânga, căminul nostru timp de treisprezece ani, nava spaţială cilindrică pe care o numim Rama, este îndreptată într-o direcţie diferită de a noastră. A plecat din Haltă la câteva ore după noi, luminată pe dinafară ca un pom de Crăciun, şi în prezent ne despart de ea aproximativ două sute de kilometri.

Acum patru zile şi unsprezece ore, Rama s-a oprit la intrarea în Haltă. Eram al treilea vehicul dintr-o coadă ciu­dată. În faţă se vedeau o stea de mare rotativă, având cam o zecime din mărimea lui Rama, şi o roată uriaşă, cu butuc şi spiţe, care a intrat în Haltă la câteva ore după oprirea noastră.

Halta în sine s-a dovedit a fi cavă. Când roata uriaşă a ajuns în mijlocul ei, din pereţi s-au extins punţi şi alte ele­mente rulante care au fixat-o. O garnitură de vehicule neobişnuite, de trei forme diferite (unul arăta ca un aero­stat, altul ca un balon de observaţie şi al treilea semăna cu o batisferă de pe Pământ), a intrat apoi în roată, din Haltă.

Deşi nu vedeam ce se petrecea în interiorul roţii, am văzut vehiculele ieşind, unul câte unul, la intervale egale pe par­cursul următoarelor două zile. Fiecare era întâmpinat de o navetă, precum cea în care zburăm acum, dar mai mare. Navetele respective staţionaseră în întunericul din partea dreaptă a Haltei şi erau aduse cu vreo treizeci de minute înainte de rendez-vous.

De îndată ce navetele erau încărcate, plecau întotdea­una în direcţia opusă cozii noastre. Cam la o oră după ce ultimul vehicul a ieşit din roată şi ultima navetă a plecat, numeroasele piese de echipament mecanic ataşat roţii s-au retras şi marea navă spaţială circulară a ieşit de asemenea din Haltă.

Steaua de mare din faţa noastră intrase deja în Haltă şi era luată în primire de alt set de elemente de ataşare, când un şuierat puternic ne-a făcut să ieşim la suprafaţă, în Rama. Şuieratul a fost urmat de un spectacol de lumină în Emisfera Sudică, totuşi reprezentaţia a fost complet dife­rită de cele pe care le văzuserăm înainte. Marele Corn a fost vedeta noului spectacol. În apropierea vârfului său se formau inele colorate circulare, care apoi porneau încet spre nord, centrate în lungul axei de rotaţie a lui Rama. Inelele erau uriaşe; Richard a estimat că aveau cel puţin un kilometru în diametru şi o grosime de patruzeci de metri.

Neagra noapte ramană era luminată de opt astfel de inele simultane. Ordinea a rămas aceeaşi - roşu, portoca­liu, galben, verde, albastru, maro, roz şi purpuriu - timp de trei serii succesive. Când un inel se dispersa şi dispărea în apropierea staţiei releu Alfa, un alt inel de aceeaşi culoare se forma în apropierea vârfului Marelui Corn.

Am stat încremeniţi, cu gura căscată, cât timp a ţinut spectacolul acesta. Imediat ce ultimul inel din al treilea set a dispărut, a avut loc un alt eveniment uluitor. În Rama, toate luminile s-au aprins! Noaptea ramană începuse doar de trei ore - timp de treisprezece ani succesiunea noapte-zi fusese absolut regulată. Acum, dintr-o dată, se schimba. Şi nu era vorba numai de lumini. Se auzea şi muzică; cel puţin eu una am numit-o muzică. Suna ca milioane de clopoţei şi părea să vină de pretutindeni.

Timp de câteva secunde, nici unul dintre noi nu s-a mişcat. Apoi Richard, care avea cel mai bun binoclu, a văzut ceva zburând deasupra noastră.

— Aviarii! a strigat el sărind în sus şi arătând spre cer. Tocmai mi-am amintit ceva. În timpul odiseei mele, i-am vizitat în noul lor cămin din nord.

Ne-am uitat pe rând prin binoclu. La început, n-am fost siguri că Richard avea dreptate, dar, pe măsură ce cele cincizeci-şaizeci de pete se apropiau, ele luau forma mari­lor creaturi asemănătoare păsărilor pe care le cunoaştem ca fiind aviari. Se îndreptau direct spre New York. Jumătate din ele plutea pe cer, poate la vreo trei sute de metri dea­supra adăpostului nostru, în timp ce cealaltă jumătate venea în picaj spre suprafaţă.

— Vino, tati! a strigat Katie. Să mergem.

Înainte să apuc să obiectez, tatăl şi fiica au luat-o la fugă. M-am uitat după Katie cum aleargă. E deja foarte rapidă. Vedeam în minte pasul graţios al mamei în iarba din parcul de la Chilly-Mazarin; Katie a moştenit clar unele caracteristici dinspre partea mamei, deşi este în primul rând fiica tatălui ei.

Simone şi Benjy porniseră deja spre adăpost. Patrick era preocupat de aviari şi îngrijorat.

— Le vor face rău lui tati şi lui Katie? a întrebat el. I-am zâmbit frumosului meu fiu de cinci ani.

— Nu, iubitule, dacă sunt atenţi, i-am răspuns. Michael, Patrick, Ellie şi cu mine ne-am întors în adă­post să ne uităm cum era pregătită steaua de mare în Haltă.

N-am văzut mare lucru, din cauză că toate porţile de intrare în steaua de mare erau de partea opusă, departe de videocamerele ramane. Dar am presupus că avea loc un fel de activitate de descărcare pentru că, în cele din urmă, cinci navete au plecat spre o nouă locaţie, neştiută de noi. „Procesarea” stelei de mare s-a terminat foarte repede. Părăsise deja Halta, când s-au întors Richard şi Katie.

— Începeţi să strângeţi, a vorbit Richard imediat ce a sosit. Plecăm. Plecăm cu toţii.

— Trebuia să-i fi văzut, i-a spus Katie lui Simone aproape concomitent. Erau uriaşi. Şi urâţi. Au coborât în adăpostul lor...

— Aviarii s-au întors ca să ia din adăpostul lor nu ştiu ce lucruri importante, a întrerupt-o Richard. Poate că au amintiri de vreun fel. Oricum, totul se potriveşte. Plecăm de aici.

În timp ce alergam de colo-colo, încercând să adun lucrurile noastre de primă necesitate în câteva cutii solide, m-am mustrat pentru faptul de a nu-mi fi dat seama mai devreme de toate astea. Văzuserăm cum erau „descărcate” în Haltă atât roata cât şi steaua de mare. Dar nu ne trecuse prin cap că şi noi puteam să fim o încărcătură ce trebuia descărcată din Rama.

Era imposibil de hotărât ce să împachetăm. Trăiserăm timp de treisprezece ani în cele şase camere (inclusiv cele două pe care le transformaserăm în magazii). Cu ajutorul tastaturii, probabil că solicitaserăm, în medie, cinci articole pe zi. Fireşte, majoritatea obiectelor fusese de mult arun­cată, totuşi... Nu ştiam unde mergem. Cum puteam să ştim ce să luăm?

— Ai vreo idee ce o să se întâmple cu noi? l-am între­bat pe Richard.

Soţul meu se chinuia să-şi dea seama cum să-şi ia cal­culatorul mare.

— Istoria noastră, ştiinţa noastră, tot ce rămâne din cunoştinţele noastre se află aici, a spus el, arătându-l agitat. Dacă se pierde în mod irecuperabil?

Calculatorul cântărea doar optzeci de kilograme. I-am spus că puteam să-l ajutăm să şi-l care, după ce terminam de strâns hainele, articolele personale, şi ceva mâncare şi apă.

— Ai vreo idee unde mergem? am repetat.

— Nici cea mai mică, a ridicat din umeri. Dar indife­rent unde mergem, sunt convins că va fi uimitor.

Katie a intrat în camera noastră. Ţinea în mâini o trăis­tuţă şi ochii îi scăpărau de energie.

— Eu am strâns şi sunt gata, a anunţat. Pot să mă duc la suprafaţă să aştept?

Tatăl ei abia începuse să dea afirmativ din cap, când Katie a şi ţâşnit pe uşă. M-am uitat dezaprobator la Richard şi am plecat s-o ajut pe Simone. Procesul strângerii lucrurilor băieţilor a fost un chin. Benjy era irascibil şi derutat. Până şi Patrick era iritat Simone şi cu mine tocmai terminaserăm (a fost imposibil să adunăm, până nu i-am silit pe băieţi să tragă un pui de somn), când Richard şi Katie s-au întors de la suprafaţă.

— Vehiculul nostru e aici, a zis Richard calm, înăbu­şindu-şi surescitarea.

— E parcat pe gheaţă, a adăugat Katie, scoţându-şi mănuşile şi jacheta groasă.

— De unde ştiţi că-i al nostru? a întrebat Michael, care intrase în cameră la doar câteva clipe după Richard şi Katie.

— Are opt locuri şi spaţiu pentru bagajele noastre, a răspuns fiica mea de zece ani. Al cine ar putea fi?

— Al cui, am corectat-o mecanic, încercând să asimi­lez ultima informaţie.

Mă simţeam de parcă cinci zile la rând fusesem adă­pată printr-un furtun de incendiu.

— Ai văzut vreun octopăianjen? a întrebat Patrick.

— Oc-to-pă-ian-jen, a repetat cu atenţie Benjy;

— Nu, a răspuns Katie, dar am văzut patru avioane mamut, foarte plate, cu aripi mari. Zburau deasupra capetelor noastre, venind dinspre sud. Noi credem că avioanele plate îi duceau pe octopăianjeni, nu-i aşa, tati?

Richard a confirmat din cap. Am tras adânc aer în piept.

— În regulă, atunci, am spus. Toată lumea sus. Să mergem. Duceţi mai întâi bagajele. Richard, Michael şi cu mine vom face încă un drum după calculator.

O oră mai târziu, ne aflam toţi în vehicul. Urcaserăm pentru ultima dată scările adăpostului nostru. Richard a apăsat un buton roşu ce scânteia şi elicopterul nostru raman (îl numesc aşa, pentru că a pornit direct în sus, nu pentru că ar fi avut elice) s-a ridicat de la sol.

Zborul a fost încet şi vertical în timpul primelor cinci minute. O dată aflaţi în apropierea axei de rotaţie a lui Rama, unde nu există gravitaţie, iar atmosfera este rarefi­ată, vehiculul a plutit în loc timp de două-trei minute, în timp ce îşi schimba configuraţia externă.

A fost o ultimă privelişte uluitoare a lui Rama. La mulţi kilometri sub noi, insula care ne fusese cămin nu mai era decât o mică pată maro-cenuşie în mijlocul oceanului îngheţat ce încercuia cilindrul uriaş. Am văzut coarnele de la sud mai limpede ca niciodată. Uimitoarele structuri lungi, susţinute de contrafişe aeriene mai mari decât orăşelele de pe Pământ, indicau direct nordul.

M-am simţit ciudat de emoţionată când nava noastră a început să se mişte din nou. La urma urmelor, Rama fusese căminul meu timp de treisprezece ani. Acolo născusem cinci copii. Acolo mă şi maturizasem, n-am uitat să-mi spun, şi poate că, în final, ajunsesem persoana care am vrut întotdeauna să fiu.

Nu prea era timp de cugetat la ceea ce fusese. O dată ce modificarea configuraţiei externe s-a încheiat, vehiculul nostru a pornit în zigzag în lungul axei de rotaţie, către polul nordic. În mai puţin de o oră, ne aflam toţi în această navetă. Părăsiserăm Rama. Ştiam că nu aveam să ne mai întoarcem, În timp ce naveta pleca din Haltă, mi-am şters lacrimile.