Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Totuşi, puteam să încerc, gândi Nicole. Cine ştie? Poate că extraterestrul în formă de potcoavă ar fi avut nişte răspunsuri...

Fu smulsă din contemplaţie de zgomotul de glasuri umane. În timp ce se uita întrebător spre Vultur, sfera se răsuci complet şi Nicole văzu că pluteau la doar câţiva metri de zona în care locuia ea.

O lumină se aprinse în dormitorul pe care îl împărţeau Michael şi Simone.

— Acela e Benjy? o auzi pe fiica ei şoptindu-i proaspătului ei soţ.

— Aşa cred, încuviinţă Michael.

Nicole se uită liniştită cum Simone se ridică din pat, îşi trase halatul şi trecu în hol. Când aprinse lumina în camera de zi, Simone îl văzu pe fratele ei ghemuit pe sofa.

— Ce faci aici, Benjy? întrebă cu blândeţe. Ar trebui să fii în pat, e foarte, foarte târziu.

Îi mângâie fruntea.

— N-am putut să dorm, răspunse cu un efort Benjy. Eram în-gri-jo-rat p-pentru ma-mi.

— O să fie curând acasă, spuse liniştitor Simone. O să vină curând.

Nicole simţi un nod în gât şi din ochi i se prelinseră câteva lacrimi. Se uită la Vultur, apoi la apartamentul lumi­nat din faţa ei şi apoi, în final, la vehiculele-licurici de dea­supra capului ei. Inspiră adânc.

— În regulă, rosti ea. Sunt gata să înregistrez banda video.

— Sunt invidios, zise Richard. Zău că sunt. Mi-aş fi dat bucuros ambele braţe pentru o conversaţie cu creatura aia.

— A fost uimitor, aprobă Nicole. Chiar şi acum mi-e greu să cred că s-a întâmplat cu adevărat... Uimitor e şi faptul că Vulturul a ştiut, cumva, în ce fel voi reacţiona eu la toate.

— Pur şi simplu a mers pe ghicite. Nu se putea aştepta, în realitate, să rezolve problema cu tine atât de uşor. Nici măcar nu l-ai făcut să-ţi răspundă la întrebarea despre cuplul reproducător...

— Ba da. Mi-a explicat că embriologia umană este un proces atât de uimitor de complicat, încât nici chiar ei nu pot să ştie rolul exact jucat de mamă fără să urmărească maturizarea şi dezvoltarea fetusului.

— Scuză-mă, iubito. De fapt n-ai avut de ales...

— Am avut senzaţia că cel puţin încercau să-mi satisfacă obiecţiile. Poate că mă mint singură, oftă ea. În definitiv, până la urmă am făcut înregistrarea video, exact cum plănuiseră.

Richard îşi petrecu braţul în jurul lui Nicole.

— Cum spuneam, chiar că n-ai avut de ales. Nu mai fi atât de aspră cu tine însăţi.

— Dar dacă iau datele astea ca să poată pregăti o invazie eficientă, sau ceva de genul ăsta?

— Am mai discutat despre asta. Posibilităţile lor tehno­logice sunt atât de avansate, încât ar putea pune stăpânire pe Pământ în câteva minute dacă ar dori-o. Însuşi Vulturul a subliniat că, dacă obiectivul lor ar fi invazia şi subjugarea, l-ar putea realiza printr-un procedeu mult mai puţin elaborat.

— Acum cine e cel încrezător? zâmbi Nicole.

— Nu încrezător, ci realist. Sunt convins că bunăstarea generală a speciei umanei nu este un factor semnificativ pe lista priorităţilor inteligenţei de la Baza de Tranzit. Însă chiar cred că ar trebui să încetezi să-ţi faci griji că eşti com­plice la crimă cu înregistrarea video.

Rămaseră tăcuţi câteva minute. În cele din urmă, Nicole spuse:

— De ce crezi că nu mergem direct pe Pământ?

— Părerea mea este că trebuie să ne oprim mai întâi în altă parte. Probabil ca să luăm altă specie, aflată în aceeaşi fază a proiectului ca noi.

— Şi specia asta va trăi în celălalt modul din Rama?

— Aşa presupun, răspunse Richard.
9
Ziua plecării era 13 ianuarie 2215, conform calendaru­lui ţinut cu sfinţenie de Richard şi Nicole încă de când Rama scăpase din bombardamentul nuclear. Bineînţeles că data nu însemna nimic în realitate - ci numai pentru ei. Lunga călătorie până la Sirius cu ceva mai mult de jumă­tate din viteza luminii încetinise timpul în interiorul lui Rama, cel puţin în raport cu Pământul, aşa că data folosită de ei era un artificiu. Richard estimă că data de pe Pământ, la momentul plecării lor de la Baza de Tranzit, era cu trei sau patru ani mai târziu, 2217 sau 2218. Îi era imposibil s-o calculeze exact, întrucât nu avea istoricul precis al variaţi­ilor vitezei în perioada în care călătoriseră în Rama. De aceea, nu putea decât să aproximeze corecţiile relativiste necesare transformării bazei timpului lor propriu în cel cunoscut pe Pământ.

— Oricum, pentru noi n-are nici o importanţă ce dată e acum pe Pământ, îi explică lui Nicole de îndată ce se deşteptară în ultima lor zi la Baza de Tranzit. În plus, e aproape sigur că ne vom întoarce în sistemul solar cu viteze extrem de mari, asta însemnând că va exista o dilatare suplimentară a timpului înainte de rendez-vousul de pe orbita lui Marte.

Nicole nu înţelesese niciodată cu adevărat relativitatea - pentru mintea ei era ceva complet lipsit de substanţă - şi în mod sigur nu intenţiona să-şi bată capul cu ea în ultima zi dinaintea despărţirii de Michael şi Simone. Ştia că despărţirea avea să fie extrem de grea pentru toţi şi voia să-şi concentreze toate resursele asupra acelor ultime momente emoţionante.

— Vulturul a spus că va veni după noi la 11, îi spuse lui Richard în timp ce se îmbrăcau. Speram ca după micul dejun să putem sta cu toţii în camera de zi. Vreau să-i încu­rajez pe copii să-şi exprime sentimentele.

Micul dejun fu relaxat, chiar vesel, dar, când cei opt membri ai familiei se adunară în camera de zi, conştienţi de faptul că aveau mai puţin de două ore de stat împreună, după care sosea Vulturul să-i ia pe toţi în afară de Michael şi Simone, conversaţia fu forţată şi încordată.

Proaspeţii căsătoriţi stăteau alături, faţă în faţă cu Richard, Nicole şi ceilalţi patru copii. Ca de obicei, Katie era cuprinsă de frenezie. Vorbea neîncetat. Sărea de la un subiect la altul, evitând cu grijă orice discuţie despre imi­nenta despărţire. Era în mijlocul unui lung monolog despre un vis nebunesc pe care îl avusese în noaptea precedentă, când povestirea îi fu întreruptă de două glasuri venind din­spre intrarea în camera principală.

— La naiba, Sir John, spuse primul dintre ele, care aducea cu glasul lui Richard, asta-i ultima noastră şansă. Am să merg acolo să spun la revedere, indiferent dacă vii şi tu sau nu.

— Aceste cuvinte de despărţire, prinţul meu, îmi îndurerează sufletul. Încă nu sunt destul de beat ca să înăbuş durerea. Tu însuţi ai spus că fata este întruchiparea unui înger. Cum aş putea...

— Prea bine, atunci, am să mă duc fără tine, zise prinţul Hal.

Toţi ochii familiei erau aţintiţi asupra micuţului prinţ-robot al lui Richard, în timp ce acesta venea pe hol înspre camera de zi. Falstaff se împleticea în urma lui, oprindu-se la fiecare patru-cinci paşi ca să bea din ploscă.

Hal se duse în faţa lui Simone.

— Scumpă doamnă, spuse el lăsându-se într-un genunchi, nu găsesc cuvinte care să exprime aşa cum tre­buie cât îmi va fi de dor să-ţi văd zâmbitoarea faţă. În tot regatul meu nu există altă femeie care să-ţi fie egală ca fru­museţe...

— Fir-ar să fie! îl întrerupse Falstaff, aruncându-se în genunchi lângă prinţ. Poate că Sir John a făcut o greşeală. De ce să merg eu cu ceata asta pestriţă - îşi flutură mâna spre Richard, Nicole şi ceilalţi copii, care zâmbeau larg -, când aş putea rămâne aici, în prezenţa unei atât de mag­nifice frumuseţi, şi avându-l drept concurent doar pe acest bătrân? Îmi amintesc de Doll Tearsheet...

În vreme ce roboţii înalţi de douăzeci de centimetri distrau familia, Benjy se ridică de pe scaunul lui şi se apropie de Michael şi Simone.

— Si-mone, vorbi el luptându-se să-şi reţină lacrimile, o să-mi fie dor de tine. Se opri o clipă, uitându-se mai întâi la Simone, apoi la tatăl său. Sper ca tu şi ta-ta să fiţi fe-ri-ciţi.

Simone se ridică şi-l cuprinse în braţe pe frăţiorul ei care tremura.

— Mulţumesc, Benjy. Şi mie o să-mi fie dor de tine. Şi voi purta în fiecare zi cu mine spiritul tău.

Îmbrăţişarea ei îl dădu gata pe băiat Trupul lui Benjy fu scuturat de hohote, iar murmurele lui îndurerate aduseră lacrimi în ochii tuturor. În câteva clipe, Patrick se cuibări în poala tatălui său şi-şi îngropă ochii umflaţi la pieptul lui Michael.

— Tati... tati..., repeta el întruna.

Un coregraf n-ar fi putut imagina un dans mai frumos de despărţire. Radioasa Simone, arătând încă senină în ciuda lacrimilor, valsa prin cameră, spunând câte un drum bun plin de înţeles fiecărui membru al familiei în parte. Michael O'Toole rămase pe banchetă, cu Patrick în poală şi Benjy alături. Ochii lui clipeau în mod repetat, când cei care urmau să plece veneau unul câte unul pentru îmbrăţişarea finală.