Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

RENDEZ-VOUS MARŢIAN
1
— Doamnă Wakefield.

Glasul părea îndepărtat, foarte îndepărtat. Pătrunse blând în conştiinţa ei, dar n-o deşteptă de tot.

— Doamnă Wakefield.

De data asta fu mai puternic. Nicole încercă să-şi amintească unde se afla, înainte de a deschide ochii. Îşi schimbă poziţia corpului şi spuma se reorientă, pentru a asigura maximum de confort. Încet, memoria ei începu să trimită semnale spre restul creierului. Noul Eden. Rama. Înapoi în sistemul solar, îşi aminti. Toate astea sunt doar un vis?

În cele din urmă, deschise ochii. Preţ de mai multe secunde, îi fu greu să se concentreze. Într-un târziu, silueta aplecată peste ea prinse contur. Era mama ei, îmbrăcată în uniformă de infirmieră!

— Doamnă Wakefield, rosti glasul. E timpul să vă treziţi şi să vă pregătiţi pentru rendez-vous.

Pentru o clipă, Nicole fu în stare de şoc. Unde se afla? Ce căuta mama ei acolo? Apoi îşi aduse aminte. Roboţii, se gândi. Mama e unul dintre cele cinci tipuri de roboţi umani. Un robot Anawi Tiasso e specialist în sănătate şi condiţie fizică.

Braţul robotului o ajută pe Nicole să se ridice în şezut în cuşeta ei. Încăperea nu se schimbase în lungul timp cât dormise.

— Unde ne aflăm? întrebă femeia pregătindu-se să coboare din cuşetă.

— Am încheiat profilul de decelerare majoră şi am intrat în sistemul vostru solar, răspunse Tiasso, robotul negru precum cărbunele. Înscrierea pe orbita marţiană va avea loc în şase luni.

Muşchii lui Nicole nu păreau să fi suferit vreo schim­bare. Înainte de a părăsi Baza de Tranzit, Vulturul o informase că fiecare compartiment de dormit conţinea componente electronice speciale care asigurau exersarea regulată a muşchilor şi a altor sisteme biologice, în vederea prevenirii atrofierii, şi monitorizau starea tuturor organelor vitale. Nicole coborî scara. Când ajunse pe podea, se întinse din toate încheieturile.

— Cum vă simţiţi? întrebă robotul.

Era Tiasso nr. 017. Numărul era afişat vizibil pe umărul drept al uniformei.

— Deloc rău, răspunse Nicole. Deloc rău, 017, repetă ea în timp ce examina robotul.

Într-adevăr, semăna fantastic cu mama ei. Împreună cu Richard, văzuseră toate prototipurile înainte de a părăsi Baza de Tranzit, dar numai robotul Garcia fusese ope­raţional în cele două săptămâni anterioare adormirii lor. Toţi ceilalţi roboţi din Noul Eden fuseseră construiţi şi tes­taţi în timpul lungului zbor. Ăsta chiar că seamănă cu mama, reflectă Nicole, admirând opera necunoscuţilor artişti ramani. Au adus prototipului toate modificările pe care le-am sugerat.

Auzi în depărtare paşi venind în direcţia lor şi se întoarse. Se apropia un alt Tiasso, purtând, de asemenea, uniformă albă de infirmieră.

— Şi 009 a fost desemnat să ajute la procedura de iniţiere, spuse Tiasso de lângă ea.

— Desemnat de către cine? întrebă Nicole, străduin­du-se să-şi amintească discuţia cu Vulturul privitoare la procedura de trezire.

— De către planul misiunii ante-programat, răspunse 017. O dată ce toţi oamenii vor fi treji, vom prelua de la voi instrucţiunile.

Richard se trezi mai repede, dar fu stângaci în coborârea scării scurte şi trebui să fie susţinut de cei doi Tiasso ca să nu cadă. Fu vizibil încântat să-şi vadă soţia. După o îmbrăţişare prelungă şi un sărut, se uită pe îndelete la Nicole.

— Nu arăţi deloc veştejită, spuse în glumă. Părul ţi-a mai încărunţit, dar pe alocuri tot au mai rămas porţiuni de negru.

Nicole zâmbi. Era grozav că putea să vorbească iar cu Richard.

— Apropo, adăugă el după o secundă, cât am stat în sicriele astea?

— Nu ştiu, ridică femeia din umeri, încă n-am întrebat. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să te trezesc.

Richard se întoarse spre cei doi Tiasso.

— Voi, frumoaselor, ştiţi cât a trecut de când am ple­cat de la Baza de Tranzit?

— Aţi dormit nouăsprezece ani din timpul călătorului, răspunse Tiasso 009.

— Ce înseamnă „timpul călătorului”? întrebă Nicole. Richard zâmbi.

— E o expresie relativistă, iubito. Timpul nu înseamnă nimic dacă n-ai un sistem de referinţă. În Rama au trecut nouăsprezece ani, dar acei ani se referă doar la...

— Nu te mai deranja, îl întrerupse ea. N-am dormit atâta timp ca să mă trezesc pentru o lecţie despre relativi­tate. Poţi să-mi explici mai târziu, la cină. Între timp, avem un subiect mai interesant. În ce ordine să trezim copiii?

— Eu am altă propunere, răspunse Richard după un moment de ezitare. Ştiu că eşti nerăbdătoare să-i vezi pe copii. Şi eu sunt. Totuşi, de ce să nu-i lăsăm să mai doarmă câteva ore? În mod sigur nu le va dăuna cu nimic... Iar tu şi cu mine avem multe de discutat. Putem să începem pregătirile pentru rendez-vous, să stabilim ce avem de făcut în privinţa educaţiei copiilor, poate chiar să ne alocăm un moment sau două, ca să ne refamiliarizăm unul cu altul...

Nicole era nerăbdătoare să stea de vorbă cu copiii, dar partea logică a minţii ei îşi dădu seama de valoarea propu­nerii lui Richard. Familia stabilise doar un plan aproxima­tiv pentru ce avea să se întâmple după trezire, în principal din cauză că Vulturul susţinuse cu tărie că existau prea multe incertitudini pentru a putea stabili cu exactitate condiţiile. Avea să fie mult mai uşor să-şi facă planuri înainte de a trezi copiii.

— În regulă, spuse în cele din urmă. Atâta timp cât ştiu că fiecare din ei este bine...

Se uită la primul Tiasso.

— Datele monitorizării indică faptul că toţi copiii dumneavoastră au supravieţuit perioadei de somn fără aba­teri semnificative de la starea normală.

Nicole se întoarse iar spre Richard şi-i studie faţa cu atenţie. Îmbătrânise puţin, dar nu atât de mult pe cât se aşteptase.

— Unde ţi-e barba? întrebă dintr-o dată, dându-şi seama că faţa lui era ciudat de proaspăt rasă.

— I-am bărbierit ieri pe bărbaţi în timp ce dormeau, spuse Tiasso 009. De asemenea, i-am tuns şi chiar le-am făcut baie - în conformitate cu planul ante-programat al misiunii.