Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Aceea este planeta lor natală, gândi Nicole, fascinată de brusca schimbare de dispoziţie din încăpere, deşi n-au fost niciodată acolo. Imagini ale Pământului izvorâte din memoria ei se revărsară în timp ce se uita la lumina micuţă din centrul imaginii. Deveni conştientă de un dor de casă profund, din străfundul inimii, dorul de a reveni la binecu­vântata planetă plină de atâtea frumuseţi. Ochii i se um­plură de lacrimi, în timp ce se apropie de copii şi-i cuprinse cu braţele.

— Oriunde am merge în acest Univers uimitor, şopti ea, atât acum cât şi în viitor, pata aceea albastră va fi întot­deauna căminul nostru.

2
Nai Buatong se deşteptă în înaintea zorilor. Trase pe ea o rochie de bumbac fără mâneci, se opri scurt să-l sărute respectuos pe Buddha din hawng pra-ul familiei alăturat camerei de zi, apoi deschise uşa din faţă fără a-i deranja pe ceilalţi din casă. Aerul verii era plăcut. În adierea uşoară simţi aroma florilor combinată cu mirodeniile thailandeze - în vecinătate, cineva pregătea deja micul dejun.

Sandalele ei nu făceau nici un zgomot pe uliţa cu pământ moale. Nai mergea încet, întorcându-şi capul de la stânga la dreapta, absorbind cu ochii toate umbrele famili­are, care, în curând, aveau să fie doar amintiri. Ultima mea zi, gândi ea. În sfârşit, a venit.

După câteva minute, coti la dreapta pe o stradă pavată care ducea spre cartierul comercial din Lamphun. La răstimpuri, câte o bicicletă trecea pe lângă ea, dar dimi­neaţa era în majoritate liniştită. Nici un magazin nu se deschisese deocamdată.

În timp ce se apropia de un templu, Nai trecu pe lângă doi călugări budişti, câte unul de fiecare parte a drumului. Amândoi erau îmbrăcaţi în veşmintele obişnuite de culoarea şofranului şi purtau câte o urnă mare de metal. Căutau mâncare, aşa cum făceau în fiecare dimineaţă în toată Thailanda, şi contau pe generozitatea locuitorilor din Lamphun. O femeie apăru în uşa unei prăvălii chiar în faţa lui Nai şi lăsă să cadă ceva de mâncare în urma călugăru­lui. Nu există nici un schimb de cuvinte, iar expresia călu­gărului nu se modifică vizibil pentru a mulţumi pentru pomană.

Ei nu deţin nimic, reflectă Nai, nici măcar hainele de pe ei, totuşi sunt fericiţi. Recită repede teza de bază, „Cauza suferinţei este dorinţa”, şi-şi aminti de incredibila bogăţie a familiei proaspătului ei soţ din cartierul Higashiyama de la marginea oraşului japonez Kyoto. Kenji spune că mama lui are tot în afară de tihnă. Asta o ocoleşte din cauză că nu poate s-o cumpere.

Preţ de o clipă, amintirea recentă a măreţei case a fami­liei Watanabe îi umplu mintea, alungând imaginea drumu­lui simplu pe care mergea. Nai fusese copleşită de opulenţa conacului din Kyoto, dar pentru ea nu fusese o casă priete­noasă. Devenise imediat evident că părinţii lui Kenji o priveau ca pe o intrusă, o străină de rang inferior care se măritase cu fiul lor fără a le fi obţinut aprobarea. O dise­caseră cu întrebări despre familia şi educaţia ei, întrebări puse fără emoţie şi cu o precizie logică. Kenji o liniştise mai târziu pe Nai, subliniind că familia lui nu avea să-i însoţească pe Marte.

Se opri pe stradă şi se uită la templul reginei Chamatevi. Era locul ei preferat din oraş, probabil locul preferat din toată Thailanda. Unele părţi ale templului aveau o vechime de 1500 de ani; santinelele tăcute din pia­tră văzuseră un trecut atât de diferit de prezent, încât acesta putea foarte bine să se fi petrecut pe altă planetă.

Nai traversă strada şi rămase în curte, chiar în interiorul zidurilor templului. Era o dimineaţă neobişnuit de senină. Imediat deasupra celui mai de sus chedi al bătrânului tem­plu, pe cerul întunecat al dimineţii strălucea o lumină pu­ternică. Nai îşi dădu seama că lumina era Marte, următoarea 'ei destinaţie. Alăturarea era perfectă. Timp de douăzeci şi şase de ani (în afara celor patru pe care îi petrecuse la Universitatea din Chiang Mai), orăşelul Lamphun fusese căminul ei. Peste şase săptămâni, avea să fie la bordul unei uriaşe nave spaţiale care avea s-o ducă la locuinţa din urmă­torii cinci ani, într-o colonie spaţială de pe planeta roşie.

Se aşeză în poziţie lotus într-un colţ al curţii şi privi fix lumina de pe cer. Ce coincidenţă că Marte se uită la mine în dimineaţa asta! Începu respiraţia ritmică ce reprezenta preludiul meditaţiei matinale. Pe când se pregătea pentru pacea şi calmul care de regulă o echilibrau pentru ziua care începea, Nai recunoscu faptul că, înlăuntrul ei, existau multe emoţii intense şi nerezolvate.