Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Mai întâi trebuie să reflectez, gândi ea, hotărându-se să renunţe temporar la meditaţie. În această ultimă zi a mea acasă, trebuie să mă împac cu evenimentele care mi-au schimbat complet viaţa.
Cu unsprezece luni în urmă, Nai Buatong stătuse în acelaşi loc, având alături, frumos aranjate într-o valijoară, cuburile ce conţineau lecţiile de franceză şi engleză. Avusese de gând să-şi organizeze materialul pentru urmă­torul an şcolar, hotărâtă să fie mai interesantă şi mai ener­gică în postura de profesoară de limbi străine în liceu.

În acea zi hotărâtoare din anul precedent, înainte de a se apuca de lucru, Nai citise cotidianul din Chiang Mai.

Băgând cubul în lector, trecuse rapid în revistă paginile, oprindu-se în general numai asupra titlurilor. Pe ultima pagină văzuse un anunţ care îi atrase atenţia.
MEDICI, INFIRMIERE, PROFESORI, FERMIERI

Vă place aventura, sunteţi poligloţi, aveţi o sănătate perfectă?

Agenţia Spaţială Internaţională (ASI) pregăteşte o expe­diţie pentru recolonizarea planetei Marte. Indivizi remar­cabili cu însuşirile prezentate mai sus sunt căutaţi pentru o misiune de 5 ani în colonia marţiană. Interviurile vor avea loc în Chiang Mai, luni 23 august 2244. Plata şi beneficiile sunt excepţionale. Pentru mai multe relaţii, apelaţi Thai Telemail # 462-62-4930
Când trimisese cererea la ASI, Nai nu crezuse că avea şanse prea mari. Practic, fusese convinsă că nu avea să treacă de prima preselecţie şi, ca urmare, nici măcar nu avea să ajungă la interviu. Rămase foarte surprinsă când, după şase săptămâni, primise în căsuţa poştală electronică înştiinţarea că fusese selectată pentru interviuri. În confor­mitate cu procedura, trebuia să trimită eventualele întrebări personale înainte de interviu. ASI accentua că dorea să-i intervieveze numai pe acei candidaţi care intenţionau real­mente să accepte să locuiască în colonia marţiană.

Nai pusese o singură întrebare prin telemail. Pe perioada cât locuia pe Marte, o cotă parte a câştigurilor ei putea fi depusă la o bancă de pe Pământ? Adăugă că era o condiţie esenţială a acceptării.

Zece zile mai târziu, primise altă înştiinţare, foarte succintă. Da, o parte din câştigurile ei putea fi trimisă în mod regulat la o bancă pământeană. Totuşi, continua mesajul, Nai trebuia să fie absolut sigură în privinţa felului în care îşi împărţea banii; indiferent de cota pe care o hotăra un colonist, aceasta nu mai putea fi modificată după ce părăsea Pământul.

Întrucât costul vieţii în Lamphun era scăzut, salariul oferit de ASI unui profesor de limbi străine în colonia marţiană era aproape dublu faţă de suma de care avea nevoie Nai pentru a-şi rezolva toate obligaţiile de familie. Tânăra era foarte împovărată de responsabilităţi, fiind sin­gura cu salariu dintr-o familie de cinci persoane, care includea tatăl invalid, mama şi pe cele două surori mai mici.

Avusese o copilărie foarte grea, dar familia reuşise să supravieţuiască chiar deasupra pragului de sărăcie. Totuşi, în ultimul ei an de studenţie, se abătuse dezastrul. Mai întâi, tatăl suferise un accident cerebral care îi afectase judecata. Apoi mama, a cărei pricepere în afaceri era inexistentă, ignorase recomandările familiei şi prietenilor şi încercase să conducă singură prăvălioara lor de artizanat. Într-un an, familia pierduse totul, iar Nai fusese silită nu doar să-şi folosească economiile personale ca să asigure familiei hrană şi îmbrăcăminte, ci şi să-şi abandoneze visul de a face traduceri literare pentru una dintre marile edituri din Bangkok.

Nai preda la şcoală în timpul săptămânii, iar în week-enduri era ghid. În săptămâna dinaintea interviului de la ASI, conducea un grup de turişti prin Chiang Mai, la treizeci de kilometri de casa ei. Din grup făceau parte mai mulţi japonezi, printre care un tânăr chipeş, bine făcut, tre­cut de treizeci de ani, care vorbea o engleză practic fără accent. Se numea Kenji Watanabe. Era foarte atent la tot ce spunea Nai, punea mereu întrebări inteligente şi era extrem de politicos.

Către sfârşitul circuitului prin locurile budiste sfinte din zona Chiang Mai, grupul suise cu telecabina pe mun­tele Doi Suthep, pentru a vizita renumitul templu budist din vârf. Cei mai mulţi turişti erau extenuaţi în urma activi­tăţilor de peste zi, dar nu şi Kenji Watanabe. Mai întâi, tânărul insistase să urce pe jos lunga scară a dragonului, ca un pelerin budist, în loc să ia telescaunul de la ieşirea din telecabină până sus. Apoi, pusese întrebări după întrebări, în timp ce Nai explica minunata poveste a ziditorilor tem­plului. În final, după ce coborâră şi Nai stătea singură, bând ceai în restaurantul cochet de la poalele muntelui, Kenji îi lăsase pe ceilalţi turişti în prăvăliile cu suveniruri şi se apropiase de masa ei.

— Kaw tode krap, spusese el într-o thailandeză exce­lentă, uimind-o pe femeie, pot să iau loc? Mai am câteva întrebări.

— Khun pode pasa thai dai mai ka? întrebase Nai şocată.

— Pohm kao jai pasa thai dai nitnoy, răspunsese el, arătând că înţelegea puţin thailandeză. Dar dumneata? Anata wa nihon go hanashimasu ka?

Nai clătinase din cap.

— Nihon go hanashimasen, zâmbise ea. Numai franceză, engleză şi thailandeză. Deşi uneori înţeleg japoneza simplă, dacă este vorbită foarte rar.

Kenji se aşezase în faţa ei.

— M-au fascinat picturile murale care înfăţişau zidirea templului de pe Doi Suthep. E o legendă minunată - un amestec de istorie şi misticism - , dar pe mine, ca istoric,

mă interesează două lucruri. Primul, nu se putea ca acest venerabil călugăr din Sri Lanka să fi ştiut, din surse reli­gioase din exteriorul regatului lui Lan-na, că există o relicvă a lui Buddha în pagoda aceea abandonată din apropiere? Mi se pare puţin probabil ca, altminteri, să-şi fi riscat reputaţia. Al doilea, mi se pare o coincidenţă prea mare, prea asemănător artei care imită viaţa, ca elefantul alb care transporta relicva să fi urcat întâmplător pe Doi Suthep şi apoi să-şi fi dat duhul, tocmai când a ajuns în vârf. Nu există alte surse istorice nebudiste din secolul XV care să susţină povestea?

Nai îl privise câteva secunde pe interesantul domn Watanabe înainte de a-i răspunde.

— Domnule, spusese ea cu un zâmbet şters, în cei doi ani de când însoţesc grupuri de turişti prin locurile budiste din această regiune, nimeni nu mi-a mai pus asemenea întrebări. Nu cunosc răspunsul la ele dar, dacă te intere­sează, îţi pot da numele unui profesor de la Universitatea din Chiang Mai care cunoaşte foarte bine istoria budistă a regatului Lan-na. Este expert în întreaga perioadă, începând cu regele Mengrai...

Conversaţia fusese întreruptă de anunţul că telecabina era gata să ducă turiştii înapoi în oraş. Nai se ridicase şi se scuzase. Kenji se alăturase restului grupului. În timp ce îl urmărise de departe, Nai nu uitase intensitatea privirii lui. Are nişte ochi incredibili, gândise ea. N-am mai văzut ochi atât de limpezi şi plini de curiozitate.

Revăzuse ochii aceia luni după-amiază, când se dusese la hotelul Dusit Thani din Chiang Mai pentru interviul cu ASI. Fusese uimită să-l vadă pe Kenji la birou, cu ecusonul oficial ASI pe cămaşă. La început, se zăpăcise.

— Nu mă uitasem până sâmbătă pe cererea dumitale, zisese Kenji pe un ton de scuză. Jur! Dacă aş fi ştiut că erai una dintre solicitanţi, aş fi ales alt circuit.

Până la urmă, interviul mersese ca pe roate. Kenji avusese numai cuvinte de laudă, atât la adresa remarca­bilelor rezultate la învăţătură ale lui Nai, cât şi pentru munca depusă de ea, ca voluntară, la orfelinatele din Lamphun şi Chiang Mai. Nai recunoscuse cinstit că nu nutrise dintotdeauna o dorinţă „covârşitoare” de a călători în spaţiu, dar fiindcă avea o fire „aventuroasă” şi situaţia oferită de ASI avea să-i permită să aibă grijă de familia ei din punct de vedere financiar, solicitase să fie detaşată pe Marte.

Spre sfârşitul interviului, se produsese o pauză în con­versaţie.

— Asta-i tot? întrebase Nai, ridicându-se.

— Ar mai fi ceva, poate, spusese Kenji, brusc stânje­nit. Adică, dacă te pricepi cât de cât la interpretarea viselor.

Nai zâmbise şi se aşezase la loc.

— Dă-i drumul, rostise ea. Kenji trăsese adânc aer în piept.

— Sâmbătă noapte am visat că eram în junglă, undeva în apropierea poalelor lui Doi Suthep - ştiam unde mă aflam, pentru că vedeam chedi-ul auriu. Mergeam grăbit printre copaci, încercând să găsesc drumul, când am văzut un piton uriaş pe o cracă groasă lângă capul meu. „Unde te duci?”, m-a întrebat pitonul. „Îmi caut iubita”, i-am răspuns. „E în vârful muntelui”, a spus pitonul. Am ieşit din junglă, în soare, şi m-am uitat la piscul lui Doi Suthep. Keiko Murosawa, iubita mea din copilărie, stătea acolo şi-mi făcea cu mâna. M-am întors şi m-am uitat la piton.

„Uită-te din nou”, mi-a zis el. Când am ridicat ochii spre munte a doua oară, faţa femeii se schimbase. Nu mai era Keiko - acum tu îmi făceai cu mâna din vârful lui Doi Suthep.

Kenji tăcuse câteva secunde.

— N-am mai avut niciodată un vis atât de neobişnuit şi de viu. M-am gândit că poate...

Lui Nai i se zbârlise pielea de pe braţe în timp ce Kenji povestea. Ştiuse sfârşitul înainte ca el să fi terminat. Se aplecase în scaun.

— Domnule Watanabe, spusese încetişor, sper ca spusele mele să nu te jignească în vreun fel...

Făcuse o pauză lungă.

— Noi, thailandezii, avem un proverb renumit, continuase într-un târziu, evitându-i privirea, care spune că atunci când visezi că vorbeşti cu un şarpe, ai găsit bărbatul sau femeia cu care te vei căsători.