Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

6
Modelul holografic al Noului Eden era proiectat în mijlocul sălii de conferinţe la scara 1:2000. În interiorul lui Rama, habitatul Pământ avea să ocupe, în fapt, o zonă de o sută şaizeci de kilometri pătraţi în Câmpia Centrală, începând chiar vizavi de partea inferioară a punţii nordice. Avea să măsoare douăzeci de kilometri lungime de jur împrejurul cilindrului, opt kilometri lăţime pe direcţia paralelă cu axa de rotaţie a cilindrului, şi opt kilometri înălţime de la podeaua coloniei până la plafon.

Oricum, modelul Noului Eden din Modulul de Locuit, pe care Vulturul, Richard şi Nicole îl foloseau pentru munca de proiectare, avea o dimensiune mai accesibilă. Încăpea uşor în sala mare, iar proiecţiile holografice îi aju­tau pe proiectanţi să umble uşor prin diversele structuri. Schimbările se făceau folosind subsecvenţele proiectate pe calculatorul care funcţiona pe baza comenzilor vocale ale Vulturului.

— Iar ne-am răzgândit, spuse Nicole, începând a treia şedinţă maraton de proiectare cu Vulturul şi încercuind cu „lanterna” ei neagră un grup de clădiri din mijlocul coloniei. Acum considerăm că nu-i bine să avem totul într-un singur loc, cu toţi oamenii stând unul peste altul.

Richard şi cu mine credem că ar fi mai bine dacă zonele de locuit şi prăvălioarele ar fi în patru sate distincte, aflate în colţurile dreptunghiului. Doar clădirile folosite de toţi coloniştii vor fi în complexul central.

— Bineînţeles, interveni Richard, că noua noastră con­cepţie va schimba complet cursul traficului, precum şi amplasările parcurilor, Pădurii Sherwood, Lacului Shakespeare şi Muntelui Olimp. Toate elementele iniţiale pot fi totuşi cuprinse în actualul nostru proiect pentru Noul Eden. Poftim, uitaţi-vă la schiţa asta, ca să vedeţi unde am mutat totul.

Vulturul păru să facă o grimasă în timp ce se uita la ajutoarele lui umane. După o secundă, privi harta din notebook-ul lui Richard.

— Sper ca asta să fie ultima modificare majoră, comentă el. Nu prea avansăm dacă, la fiecare întâlnire o luăm practic de la capăt.

— Ne pare rău, spuse Nicole, dar ne-a trebuit ceva timp ca să pricepem magnitudinea sarcinii noastre. Acum înţelegem că proiectăm o situaţie de convieţuire pe termen lung pentru două mii de fiinţe umane şi, dacă asta necesită mai multe modificări ca să iasă bine, atunci ne trebuie timp.

— Văd că aţi mărit iar numărul structurilor mari din complexul central, observă Vulturul. Care este scopul clădirii din spatele bibliotecii şi a sălii de spectacole?

— Sporturi şi recreere, răspunse Nicole. Va avea pistă de atletism, teren de baschet şi fotbal, terenuri de tenis, sală de gimnastică şi bazin de înot, plus suficiente bănci în fiecare zonă ca să-i mulţumească pe aproape toţi cetăţenii. Eu şi cu Richard ne imaginăm că atletismul va fi foarte important în Noul Eden, mai ales ţinând cont de faptul că atâtea treburi de rutină vor fi realizate de bioţi.

— Aţi extins şi mărimea spitalului şi a şcolilor...

— Am fost prea conservatori în distribuirea iniţială a spaţiului, interveni Richard. N-am lăsat suficient loc pentru activităţi pe care nu le putem încă defini în mod specific.

Primele două şedinţe de lucru duraseră câte zece ore fiecare. Iniţial, atât Richard cât şi Nicole se minunaseră cât de repede era în stare Vulturul să integreze comentariile lor în recomandările specifice de proiectare. La a treia întâl­nire, nu mai erau uimiţi de viteza şi acurateţea capacităţii lui de sinteză. Însă biotul extraterestru îi surprindea în mod regulat, arătându-se profund interesat de unele detalii ţinând de cultură. De exemplu, îi chestionase amănunţit privitor la numele dat de oameni coloniei. După ce Nicole îi explică faptul că era esenţial ca habitatul să aibă un nume, Vulturul întrebă despre înţelesul şi semnificaţia „Noului Eden”.

— Întreaga familie a discutat despre numele habitatu­lui şi au existat multe propuneri bune, majoritatea derivate din istoria şi literatura speciei noastre. Utopia a fost un can­didat de frunte. Au fost dezbătute cu seriozitate Arcadia, Elizeu, Paradis, Concordia şi Beauvois, dar până la urmă ne-am gândit că Noul Eden era alegerea cea mai bună, spuse Richard.

— Edenul mitologic, adăugă Nicole, a fost începutul, punctul de pornire a ceea ce am putea numi cultura noastră occidentală modernă. Un paradis luxuriant, verde, presu­pus a fi fost destinat oamenilor de către un Dumnezeu atot­puternic care, de asemenea, a creat tot Universul. Acest prim Eden era bogat în forme de viaţă, dar lipsit de tehnologie. Noul Eden este şi el un început. Dar în aproape toate celelalte privinţe este opusul străvechii grădini. Noul Eden este un miracol tehnologic fără nici o formă de viaţă, cel puţin la început, cu excepţia câtorva fiinţe umane.

O dată ce planul general al coloniei fu încheiat, mai rămâneau de discutat sute de detalii. Katie şi Patrick pri­miră sarcina să proiecteze parcurile din cele patru sate. Cu toate că nici unul dintre ei nu văzuse vreodată un petic de iarbă autentică, o floare adevărată sau un copac, viziona­seră o mulţime de filme şi văzuseră foarte multe fotografii. Sfârşiră prin a veni cu patru proiecte diferite, întocmite cu gust, pentru cele două hectare de zonă deschisă, grădini comunale şi alei liniştite din fiecare sat.

— Dar de unde o să facem rost de iarbă şi de flori? îl întrebă Katie pe Vultur.

— Vor fi aduse de oamenii de pe Pământ.

— De unde vor şti ei ce să aducă?

— Le vom spune.

Tot Katie scoase în evidenţă faptul că în proiectul Noului Eden fusese omis un element cheie, care jucase un rol major în poveştile pe care i le spunea mama ei la cul­care când era mică.

— Eu n-am văzut niciodată o grădină zoologică, spuse ea. Putem avea una în Noul Eden?

În următoarea şedinţă, Vulturul modifică planul prin­cipal pentru a include o mică grădină zoologică la margi­nea Pădurii Sherwood.

Richard lucra cu Vulturul la majoritatea detaliilor tehnice ale Noului Eden. Domeniul lui Nicole era mediul de locuit. Iniţial Vulturul propusese un gen de case cu mobile standard pentru fiecare locuinţă din colonie. Nicole râsese zgomotos.

— Cu siguranţă, n-aţi învăţat prea multe despre noi ca specie, spuse ea. Fiinţele omeneşti trebuie să aibă diversi­tate. Altfel ne plictisim. Dacă am face toate casele la fel, oamenii se vor apuca imediat să le schimbe.

Din cauză că timpul îi era limitat (nevoia de informaţii a Vulturului îi făcea pe Richard şi pe Nicole să lucreze între zece şi douăsprezece ore pe zi - din fericire, Michael şi Simone erau bucuroşi să aibă grijă de copii), Nicole hotărî să rămână la opt planuri de bază pentru case şi patru aranjamente de mobilă din module. Chiar şi aşa, însemna treizeci şi două de configuraţii diferite de locuinţe. Variind modelul exterior al clădirilor din cele patru sate (Nicole elabora detaliile împreună cu Richard, după unele sfaturi utile ale criticului de artă Michael O'Toole), femeia îşi atinse în final scopul de a crea un proiect pentru traiul zil­nic care să nu fie nici uniform, nici steril.

În doar câteva ore, Richard şi Vulturul căzură de acord asupra sistemelor de transport şi comunicaţie din Noul Eden, atât interne cât şi externe. Le fu mai greu cu con­trolul general al mediului şi cu proiectarea bioţilor. Concepţia iniţială a Vulturului (pe care se baza infrastruc­tura care susţinea Noul Eden) presupunea zilnic douăsprezece ore de lumină şi douăsprezece de întuneric. Perioadele de soare, nori şi ploaie, urmau să fie regulate şi previzibile. Practic, nu avea să existe nici o variaţie de tem­peratură în funcţie de loc şi timp.

Când Richard ceru schimbări sezoniere în lungimea zilelor şi mai multă variaţie în toţi parametrii meteo, Vulturul ţinu să arate că includerea de „variaţii semnificative” în enormul volum de aer din habitat ar fi avut ca rezultat folosirea unei „resurse critice calculate” mult mai mari decât fusese iniţial alocată în timpul proiectării infra­structurii. Principalii algoritmi de control ar fi trebuit să fie restructuraţi şi reverificaţi şi, ca urmare, data plecării ar fi fost întârziată. Nicole îl susţinu pe Richard în problema vremii şi a anotimpurilor, explicând Vulturului că ade­văratul comportament uman („pe care dumneavoastră şi Inteligenţa Bazei de Tranzit se pare că doriţi să-l obser­vaţi”) depindea în mod hotărâtor de acei doi factori.

Până la urmă se ajunse la un compromis. Lungimea zilelor şi nopţilor pe durata unui an avea să corespundă unei locaţii de treizeci de grade latitudine pe Pământ. Vremea din Noul Eden avea să evolueze în mod natural în cadrul unor limite impuse, regulatorul principal acţionând numai atunci când condiţiile atingeau limitele „designului”. Astfel, temperatura, vântul şi ploaia puteau să fluctueze în mod liber în cadrul toleranţelor. Totuşi, Vulturul rămase neclintit cu privire la două probleme. Nu aveau să existe nici fulgere, nici gheaţă. Dacă vreuna dintre aceste două condiţii meteo erau iminente, chiar dacă restul parametrilor se afla în limitele proiectate, sis­temul de control avea să intre automat în funcţiune şi să regleze vremea.

Intenţia iniţială a Vulturului fusese să reţină acelaşi tip de bioţi care fuseseră în primele două nave Rama. Totuşi, Nicole şi Richard susţinură că bioţii ramani, mai ales cei care semănau cu multipezii, călugăriţele, crabii şi păian­jenii, nu erau deloc potriviţi.

— Astronauţii care au fost la bordul celor două nave Rama nu trebuie să fie consideraţi oameni de rând, explică Nicole. Departe de asta. Noi am fost special antrenaţi să ne descurcăm cu maşinării sofisticate, totuşi chiar şi unii din­tre noi s-au speriat de câţiva din bioţii voştri. Oamenii mai simpli, care vor forma probabil grosul locuitorilor Noului Eden, nu se vor simţi deloc în largul lor cu toate aceste ciu­date invenţii mecanice forfotind prin regatul lor.

După mai multe ore de discuţii, Vulturul fu de acord să reproiecteze personalul de întreţinere format din bioţi. De exemplu, gunoiul avea să fie adunat de roboţi care semănau cu maşinile tipice de gunoi de pe Pământ, doar că nu aveau să existe şoferi. Lucrările de construcţie, când erau necesare, aveau să fie realizate de roboţi a căror formă era aceeaşi cu a echipamentelor ce executau lucrări similare pe Pământ. În felul acesta, ciudatele maşinării aveau să le fie familiare coloniştilor şi temerile lor xeno­fobe s-ar fi atenuat.

— Cum rămâne cu executarea activităţilor zilnice, de rutină? întrebă Vulturul la sfârşitul unei întruniri lungi. Ne gândiserăm să folosim un număr mare bioţi umani sensibili la comenzi vocale, care să-i elibereze pe colonişti de toate corvezile. Până la sosirea voastră, am petrecut mult timp perfectând proiectul.

Lui Richard îi plăcu ideea de a avea ajutoare roboţi, dar Nicole fu circumspectă.

— Este imperios necesar ca bioţii umani să fie absolut identificabili, spuse ea. Nu trebuie să existe nici o şansă ca vreo persoană, nici măcar un copil mic, să-i poată confun­da cu o fiinţă umană adevărată.

— Ai citit prea multe cărţi de science-fiction, chicoti Richard.

— Este un motiv de îngrijorare reală, protestă ea. Pot să-mi imaginez bine calitatea bioţilor umani care ar fi rea­lizaţi aici la Baza de Tranzit. Nu discutăm despre imitaţiile inexpresive pe care le-am văzut în Rama. Oamenii ar fi îngroziţi dacă n-ar putea să-şi dea seama de diferenţa din­tre un om şi o maşinărie.

— Atunci vom limita numărul varietăţilor, spuse Richard. Şi vor fi uşor de clasificat după funcţia primară. Asta te linişteşte? Ar fi păcat să nu profităm de tehnologia aceasta incredibilă.

— Aşa ceva ar putea să meargă, cu condiţia unei scurte expuneri care să familiarizeze pe toată lumea cu diversele tipuri, spuse Nicole. Trebuie să ne asigurăm că nu există probleme de confuzie.

După mai multe săptămâni de efort intens, majoritatea deciziilor critice de proiectare erau luate, şi Nicole şi Richard scăpară de muncă. Putură să-şi reia viaţa, mai mult sau mai puţin normală, alături de copii şi de Michael. într-o seară, Vulturul trecu pe la ei şi-i informă că Noul Eden intrase în etapa finală de testări, verificându-se în principal capacitatea noilor algoritmi de a monitoriza şi controla mediul într-o gamă foarte largă de condiţii posibile.

— Am inserat dispozitive de conversie a gazelor, DCG-uri, în toate locurile - Pădurea Sherwood, parcuri, în lungul malurilor lacului şi pe versanţii muntelui - în care vor creşte plantele venite de pe Pământ. DCG-urile acţionează ca plantele, absorbind bioxidul de carbon şi eliberând oxigen, şi sunt echivalente şi cantitativ. Ele previn acumularea de bioxid de carbon în atmosferă, care, într-o perioadă lungă de timp, ar slăbi eficienţa algoritmilor meteo. Funcţionarea lor necesită destulă energie, aşa că am redus niţel puterea necesară consumului uman în primele zile ale coloniei. Totuşi, o dată ce plantele vor creşte din abundenţă, DCG-urile pot fi dezafectate şi va exista energie din plin pentru orice scop rezonabil.

— În regulă, domnule Vultur, rosti Katie când el ter­mină. Ceea ce vrem să ştim cu toţii este când o să plecăm.

În colţul gurii Vulturului apărură micile încreţituri care semnalau un zâmbet.

— Aveam de gând să vă anunţ de Crăciun, dar mai sunt încă două zile până atunci.

— Vă rugăm să ne spuneţi acum, domnule Vultur, zise Patrick.

— Bine. Data pe care ne-am fixat-o pentru a termina cu Rama în Hangar este 11 ianuarie. Sperăm să vă suim în navetă şi să plecăm de la Baza de Tranzit două zile mai târ­ziu, în dimineaţa zilei de 13 ianuarie.

Mai sunt doar trei săptămâni, gândi Nicole şi inima îi zvâcni când realitatea plecării prinse contur. Şi mai sunt atâtea de făcut! Se uită în cealaltă parte a camerei, unde Michael şi Simone stăteau pe canapea. Printre altele, fata mea frumoasă, trebuie să te pregătesc de nuntă.

— Aşadar ne vom căsători de ziua ta, mamă, rosti Simone. Noi am spus întotdeauna că ceremonia va fi cu o săptămână înainte ca restul familiei să plece.

În ochii lui Nicole apărură involuntar lacrimi. Îşi coborî capul, astfel încât copiii să nu le vadă. Nu sunt gata să-mi iau la revedere, gândi ea. Nu suport să mă gândesc că n-am s-o mai văd niciodată pe Simone.

Nicole preferase să iasă din jocul care se desfăşura în camera de zi. Pretextase că trebuia să dezvolte nişte date finale de proiectare pentru Vultur, dar în realitate avea nevoie cu disperare să rămână singură câteva momente, pentru a-şi organiza ultimele trei săptămâni de viaţă în Baza de Tranzit. În timpul cinei, se gândise la toate lucrurile pe care trebuie să le facă şi aproape că intrase în panică. Se temea că nu avea destul timp, sau că va uita ceva vital. Totuşi, după ce îşi întocmi o listă amănunţită cu tre­burile rămase şi un grafic pentru realizarea lor, se mai linişti întrucâtva. Nu era o listă imposibilă.

Una din problemele introduse în notebook-ul ei, pe care o scrisese cu majuscule, era BENJY. În timp ce se aşeza pe marginea patului, gândindu-se la fiul ei retardat şi învinuindu-se că nu abordase subiectul mai devreme, auzi o bătaie puternică în uşă. Era o coincidenţă uimitoare.

— Ma-mi, rosti foarte rar Benjy cu zâmbetul lui larg şi inocent, pot să vorbesc cu tine?

Se gândi o clipă.

— Acum? adăugă el.

— Bineînţeles, iubitule, răspunse Nicole. Intră şi stai lângă mine pe pat.

Benjy veni lângă mama sa şi o îmbrăţişă puternic. Se uită în poală şi vorbi cu hopuri. Frământarea lui emoţională era evidentă.

— Tu şi Rich-ard şi ceilalţi co-pii o să ple-caţi curând pentru foar-te mult timp, spuse el.

— Aşa este, aprobă Nicole încercând să fie veselă.

— Ta-ti şi Si-mone vor ră-mâne aici şi vor fi căsă-to-riţi?

Asta da întrebare! Benjy ridicase capul şi aştepta ca Nicole să-i confirme afirmaţia. Când ea încuviinţă, ochii lui se umplură pe loc de lacrimi şi faţa i se contractă.

— Şi Ben-jy? Ce se va în-tâm-pla cu Ben-jy? Nicole îi lipi capul pe umărul ei şi plânse alături de el.

Întregul lui trup era scuturat de hohote. Femeia se simţea furioasă pe sine că amânase atât de mult discuţia aceea. El a ştiut tot timpul, gândi ea. Chiar de la prima conversaţie. A aşteptat. Crede că nimeni nu-l vrea.

— Ai de ales, iubitule, reuşi Nicole să spună. Nouă ne-ar plăcea la nebunie să vii cu noi. Iar tatăl tău şi Simone ar fi încântaţi dacă ai rămâne aici cu ei.

Benjy se uită la mama sa de parcă n-o credea. Nicole repetă foarte rar aceleaşi cuvinte.

— Îmi spui ade-vă-rul?

Nicole dădu cu putere din cap. Benjy zâmbi o secundă, apoi îşi feri privirea. Rămase tăcut mult timp.

— Aici n-am să am cu cine să mă joc, vorbi el în cele din urmă, cu ochii tot la perete. Iar Si-mone va tre-bui să stea cu ta-ti.

Nicole fu uimită de cât de concis îşi rezumase consi­derentele. Acum părea să aştepte.

— Atunci vino cu noi, îi zise cu blândeţe. Unchiul Richard, Katie, Patrick, Ellie şi eu te iubim foarte mult şi vrem să te avem cu noi.

Benjy se întoarse şi o privi. Pe obraji îi curgeau lacrimi.

— Am să vin cu tine, ma-mi, spuse şi-şi puse capul pe umărul ei.

Hotărâse deja, gândi Nicole ţinându-l lipit de ea. E mai deştept decât credem noi. A venit aici numai ca să se asigure că e dorit.
7
—... şi Doamne Sfinte, lasă-mă s-o cinstesc cum se cuvine pe această fată minunată cu care sunt pe cale să mă însor. Lasă-ne să împărţim darul Tău de iubire şi lasă-ne să creştem împreună întru cunoaşterea Ta... Îţi cer aceste lucruri în numele fiului Tău pe care l-ai trimis pe Pământ să arate iubirea Ta şi să ne mântuiască de păcate. Amin!

Michael Ryan O'Toole, în vârstă de şaptezeci şi doi de ani, îşi desfăcu palmele şi deschise ochii. Stătea la biroul din dormitorul său. Se uită la ceas. Mai sunt doar două ore până mă voi însura cu Simone, gândi el. Privi la icoana lui Iisus şi la micul bust al Sfântului Michael din Siena din faţa lui. Şi diseară, mai târziu, după masa care va fi atât ospăţ de nuntă cât şi cina aniversară a lui Nicole, îl voi ţine pe îngerul acela în braţe. Nu putu opri următorul gând. Sfinte Doamne, nu mă lăsa s-o dezamăgesc.

Strecură mâna în birou şi scoase o Biblie mică. Era sin­gura carte reală pe care o avea; tot restul materialului său de lectură se găsea sub formă unor cuburi mici de date, pe care le insera în notebook-ul electronic. Biblia era foarte specială, o amintire dintr-o viaţă trăită cândva pe o planetă îndepărtată.

De-a lungul copilăriei şi adolescenţei, Biblia aceea îl însoţise peste tot. În timp ce răsucea în mâini cartea neagră şi micuţă, amintirile îl năpădiră. La început, se revăzu ca băieţel de şase-şapte ani. Tatăl său intrase în dormitorul lui. Michael juca un meci de baschet pe calculatorul personal şi se simţise oarecum stânjenit - niciodată nu se simţise în largul lui când seriosul său tată îl găsea angajat într-un joc.

— Michael, rostise tatăl, vreau să-ţi dau un cadou. Propria ta Biblie. Este o carte adevărată, una pe care o citeşti întorcând paginile. Ţi-am înscris numele pe copertă.

Îi întinsese cartea şi micul Michael o acceptase cu un „mulţumesc” moale. Coperta era din piele şi plăcută la pipăit.

— În ea, continuase tatăl, se află unele dintre cele mai bune învăţături pe care le vor cunoaşte vreodată oamenii. Citeşte-o cu atenţie. Citeşte-o des. Şi condu-ţi viaţa după înţelepciunea ei.

În noaptea aceea, am pus Biblia sub pernă, îşi aminti Michael. Şi a rămas acolo. Toată copilăria. Chiar şi cât am fost în liceu. Îşi aminti de maşinaţiile pe care le făcuse când echipa de baschet a liceului său câştigase campiona­tul orăşenesc şi mersese la Springfield pentru turneul statal. Michael îşi luase Biblia, dar nu voia ca tovarăşii lui de echipă s-o vadă. Biblia nu era „cool” pentru un licean sportiv, iar tânărul Michael O'Toole nu avea încă destulă siguranţă de sine ca să-şi învingă teama de râsul colegilor. Aşa că îi destinase Bibliei un compartiment special în trusa cu articole de toaletă şi o băgase acolo, într-o învelitoare de protecţie. În odaia de hotel din Springfield, aşteptase până când colegul său de cameră se dusese să facă baie şi abia atunci o scosese din ascunzătoare şi o pusese sub pernă.

Am luat-o chiar şi în luna de miere. Kathleen a fost atât de înţelegătoare! Cum a fost întotdeauna cu toate. O amintire scurtă a soarelui strălucitor şi a nisipului alb din faţa apartamentului lor din Insulele Cayman fu urmată rapid de o senzaţie puternică de pierdere. Ce mai faci, Kathleen? Unde te-a dus viaţa? Parcă o vedea, pierzându-şi vremea pe proprietatea lor comună de pe Commonwealth Avenue din Boston. Nepotul nostru Matt trebuie să fie acum adoles­cent, gândi el. Există şi alţii? Câţi, în total?

Durerea din inimă i se adânci, când îşi imagină familia -Kathleen, fiica lui Colleen, fiul său Stephen, plus toţi nepoţii - adunată în jurul mesei lungi pentru ospăţul de Crăciun, fără el. În imaginea lui mentală, afară, pe stradă, ningea uşor. Cred că Stephen rosteşte acum rugăciunea familiei, se gândi. El a fost întotdeauna cel mai religios dintre copii.

Se scutură, revenind la prezent, şi deschise Biblia la prima filă. În partea de sus a acesteia erau frumos scrise cuvintele „Pietre de hotar”. Consemnările erau puţine. Opt, în total, cronica evenimentelor majore din viaţa sa.

07-13-61 Căsătorie cu Kathleen Murphy în Boston,

Massachusetts. 01-30-69 Naşterea unui fiu, Thomas Murphy O'Toole,

în Boston. 04-13-70 Naşterea unei fiice, Colleen Gavin O'Toole,

în Boston 12-27-71 Naşterea unui fiu, Stephen Malloy O'Toole,

în Boston. 02-14-92 Decesul lui Thomas Murphy O'Toole în Pasadena, California.

Ochii lui Michael se opriră acolo, la moartea primului său născut, apoi se umplură de lacrimi. Îşi aminti de cum­plita zi de Sf. Valentin de demult. Cinase împreună cu Kathleen într-un foarte drăguţ restaurant cu specific pescăresc din Boston. Aproape terminaseră masa, când auziră vestea.

— Îmi pare rău că am întârziat cu desertul, se scuzase tânărul care îi servea, dar am urmărit ştirile în bar. În sudul Californiei tocmai a avut loc un cutremur devastator.

Îi cuprinsese pe loc spaima. Tommy, mândria şi bucu­ria lor, câştigase o bursă la fizică la Cal Tech, după ce absolvise la Holy Cross. Soţii O'Toole plecaseră în grabă de la masă şi se duseseră în bar. Acolo aflaseră că respec­tivul cutremur se produsese la 17:45, ora Pacificului. Uriaşa falie San Andreas se căscase în apropiere de trecă­toarea Cajon şi oameni, maşini şi clădiri fuseseră aruncaţi de colo-colo pe suprafaţa solului ca nişte bărci neajutorate pe o mare bântuită de uragan.

Michael şi Kathleen ascultaseră toată noaptea ştirile, cuprinşi pe rând de speranţă şi teamă, în timp ce deplina magnitudine a celui mai cumplit dezastru al naţiunii ame­ricane din secolul XX devenea mai bine înţeleasă. Cutremurul avusese intensitatea 8,2 pe scara Richter. Douăzeci de milioane de oameni rămăseseră fără apă, elec­tricitate, transport şi comunicaţii. Fisurile adânci de o sută cincizeci de metri din sol înghiţiseră complexele comer­ciale. Practic, toate şoselele deveniseră impracticabile. Pagubele erau mai mari şi mai extinse decât dacă zona metropolitană Los Angeles ar fi fost lovită de bombe nucleare.

Înainte de ivirea zorilor, Administraţia Federală pentru Urgenţe pusese la dispoziţia cetăţenilor numere de telefon la care se puteau obţine relaţii. Kathleen O'Toole sunase, dând toate informaţiile ce le deţineau - adresa şi numărul de telefon ale apartamentului lui Tommy, numele şi adresa restaurantului mexican la care lucra el pentru a câştiga bani de buzunar, şi numărul de telefon şi adresa prietenei lui.

Am aşteptat toată ziua şi o parte din noapte, îşi aminti Michael. Apoi a sunat Cheryl. Reuşise cumva să ajungă cu maşina la casa părinţilor ei din Poway.

— Restaurantul s-a prăbuşit, domnule O'Toole, spu­sese Cheryl printre lacrimi. Apoi a fost cuprins de flăcări. Am vorbit cu unul dintre chelneri, care a scăpat pentru că era în curtea interioară când s-a produs cutremurul. Tommy lucra în sectorul cel mai apropiat de bucătărie...

Michael O'Toole trase adânc aer în piept. Nu-i bine, îşi spuse el, străduindu-se să-şi alunge din minte amintirile dureroase legate de moartea fiului său. Nu-i bine. Acum e un moment de bucurie, nu de tristeţe. De dragul lui Simone, nu trebuie să mă gândesc la Tommy.

Închise Biblia şi-şi şterse ochii. Se ridică de la birou şi se duse în baie. Mai întâi se bărbieri, încet, cu gesturi deliberate, apoi intră sub duşul fierbinte.

Cincisprezece minute mai târziu, când deschise din nou Biblia, Michael O'Toole alungase demonii morţii fiu­lui său. Scrise o nouă înregistrare, după care citi ultimele patru rânduri.

10-31-97 Naşterea unui nepot, Matthew Arnold Rinaldi, în Toledo, Ohio.

08-27-06 Naşterea unui fiu, Benjamin Ryan O'Toole, în Rama.

03-07-08 Naşterea unui fiu, Patrick Erin O'Toole, în Rama.

01-06-16 Căsătoria cu Simone Tiasso Wakefield.

Eşti un om bătrân, O'Toole, îşi spuse, uitându-se în oglindă la părul rar, cărunt. Închisese Biblia cu câteva minute mai devreme şi se întoarse în baie ca să se pieptene încă o dată. Prea bătrân ca să te însori din nou. Îşi aminti de prima lui nuntă, care avusese loc cu patruzeci şi şase de ani în urmă. Pe atunci aveam părul des şi blond, îşi aminti. Kathleen era frumoasă. Slujba a fost magnifică. Am plâns in clipa in care am văzut-o în uşa catedralei.

Imaginea lui Kathleen în rochie de mireasă, la braţul tatălui ei, fu înlocuită de alta, şi aceasta înceţoşată de lacrimi. De data asta lacrimile erau ale soţiei. Şedea lângă el în camera din Cape Kennedy, când venise vremea ca el să se prezinte pentru zborul spre LEO-3, pentru a se alătura restului echipajului Newton.

— Ai grijă, spusese ea într-un rămas bun surprinzător de emoţionant.

Se îmbrăţişaseră.

— Sunt foarte mândră de tine, iubitule, îi şoptise la ureche. Şi te iubesc foarte mult.

„Pentru că te iubesc foarte mult”, spusese Simone când Michael o întrebase dacă voia cu adevărat să se mărite cu el şi din ce motiv. Imaginea lui Simone luă locul scenei de despărţire cu Kathleen. Eşti atât de inocentă şi de încreză­toare, Simone, reflectă gândindu-se la viitoarea lui mireasă. Pe Pământ, încă nici n-ai fi început să te întâl­neşti cu băieţii. Ai fi fost considerată o copilă.

Într-o clipă îi trecură prin minte cei treisprezece ani petrecuţi în Rama. Mai întâi, îşi aminti naşterea anevoioasă a lui Simone, inclusiv minunatul moment când ea ţipase în sfârşit, iar el o pusese uşor pe abdomenul mamei.

Următoarea imagine fu a unei Simone foarte tinere, o fată serioasă de şase ani, studiind sârguincioasă catehismul sub îndrumarea lui. În altă imagine, Simone sărea coarda cu Katie şi cânta un cântec vesel. Ultima imagine fu o scenă în care familia era la un picnic lângă Oceanul Cilindric. În imagine, Simone stătea mândră lângă Benjy, de parcă era îngerul lui păzitor.

Era deja o tânără femeie când am sosit la Baza de Tranzit, gândi O'Toole, trecând la o înşiruire de imagini mai recente. Extrem de devotată. Răbdătoare şi altruistă cu copiii mai mici. Şi nimeni nu l-a făcut pe Benjy să zâm­bească aşa cum a făcut-o ea.

Poate că imaginile acelea aveau o temă comună. În mintea lui Michael, ele erau scăldate în dragostea neobiş­nuită pe care o simţea pentru mireasa lui copilă. Nu era genul de dragoste pe care o simte în mod normal un bărbat pentru femeia cu care urmează să se însoare, ci semăna mai degrabă cu adoraţia. Şi totuşi era iubire, iar acea iubire făurise o legătură puternică între ei.

Sunt un bărbat foarte norocos, gândi în timp ce termina să se îmbrace. Dumnezeu a găsit potrivit să-mi arate minu­nile lui în multe feluri.

În camera principală din celălalt capăt al apartamentu­lui, Nicole o ajută pe Simone să-şi îmbrace rochia. Nu era o rochie de mireasă în sensul clasic, dar era albă, cu falduri şi breteluţe fine. În nici un caz ţinuta de zi cu zi, cu care era obişnuită familia.

Nicole înfipse cu grijă pieptenii în părul lung şi negru al fiicei sale şi o studie în oglindă.

— Arăţi minunat, îi spuse.

Se uită la ceas. Mai aveau zece minute, iar Simone era gata, cu excepţia pantofilor. Bun. Acum putem sta de vorbă, gândi Nicole.

— Iubito, începu cu un glas surprinzător de gâtuit.

— Ce este, mamă? întrebă cu blândeţe Simone. Şedea pe pat lângă ea, încălţându-şi cu grijă pantofii negri. Nicole începu din nou:

— Când am discutat săptămâna trecută despre sex, au fost unele aspecte pe care nu le-am abordat.

Simone ridică privirea. Atenţia îi era atât de totală încât, pe moment, Nicole uită ce voia să spună.

— Ai citit cărţile alea pe care ţi le-am dat? reuşi să întrebe în cele din urmă.

Fruntea încreţită a lui Simone trăda nedumerire.

— Da, bineînţeles. Am discutat ieri despre asta. Nicole luă mâinile fiicei ei.

— Michael e un bărbat minunat. Bun, atent, iubitor... dar este mai în vârstă. Iar când bărbaţii sunt mai în vârstă...

— Nu sunt sigură că te înţeleg mamă, o întrerupse cu blândeţe Simone. Credeam că vrei să-mi spui ceva despre sex.

Nicole trase adânc aer în piept.

— Vreau să spun că s-ar putea să fie nevoie să fii foarte răbdătoare şi tandră cu Michael în pat. S-ar putea ca totul să nu meargă de la început.

Simone se uită mult timp la mama ei.

— M-am aşteptat la asta, spuse liniştită, atât din cauza nervozităţii tale cu privire la subiectul ăsta cât şi datorită unei anume nelinişti pe care am citit-o pe faţa lui Michael. Nu-ţi face griji, mamă, n-am aşteptări nerezonabile. În primul rând, noi nu ne căsătorim dintr-o dorinţă sexuală. Şi cum eu nu am nici un fel de experienţă, în afara faptului că în această ultimă săptămână ne-am ţinut ocazional de mână, indiferent ce plăcere voi simţi, va fi nouă pentru mine şi, de aceea, minunată.

Nicole îi zâmbi fiicei sale, uimitor de matură la cei treisprezece ani.

— Eşti o bijuterie, spuse cu ochii în lacrimi.

— Mulţumesc, răspunse Simone, îmbrăţişând-o. Nu uita: căsătoria mea cu Michael este binecuvântată de Dumnezeu. Indiferent ce probleme vom întâmpina, îl vom ruga pe Domnul să ne ajute. Va fi bine.

O durere bruscă sfâşie inima lui Nicole. Încă o săp­tămână şi n-ai s-o mai vezi niciodată pe această mult iubită fată, rosti un glas dinlăuntrul ei. Continuă s-o îmbrăţişeze pe Simone, până când Richard bătu la uşă şi le spuse că toată lumea era gata pentru ceremonie.