Kazuo Ishiguro, Never Let Me Go

fac de lucru.

Mintea lui Ruth - o vedeam prea bine - lucra intens, aşa că acum ştia precis ce urmează să se întîmple. Dar s-a mulţumit să spună calmă:

— M-aş plictisi de moarte să mă uit prin aşa ceva.

75

— Te înşeli. Să ştii câ de fapt a fost destul de interesant. Găseşti notate acolo toate lucrurile pe care şi le-a cumpărat unul sau altul.

Am rostit aceste cuvinte cu ochii la ploaie. Apoi mi-am aruncat privirea asupra lui Ruth şi am rămas pur şi simplu şocată. Nu ştiu la ce mă aşteptasem dar, în ciuda tuturor fanteziilor din ultima lună, nu-mi imaginasem niciodată o situaţie reală, precum cea care se petrecea în faţa ochilor mei. Acum am văzut cît de supărată era Ruth, cum, o dată în viaţă, pur şi simplu rămăsese fără cuvinte şi cum mi-a întors spatele, cu ochii aproape în lacrimi. Şi, brusc, comportamentul meu m-a bulversat total. Tot acest efort, toată planificarea asta, doar ca să-mi rănesc cea mai dragă prietenă... Şi ce dacă minţise în legătură cu penarul ? Nu visam cu toţii din cînd în cînd că un paznic sau altul va încălca regulamentul şi ne va face o favoare? Ne va îmbrăţişa din senin, ne va trimite o scrisoare secretă, ne va face un cadou... Iar Ruth nu făcuse altceva decît să ducă acel vis cu ochii deschişi un pic mai departe. Nici măcar nu o pomenise pe Miss Geraldine ca atare. După aceea m-am simţit absolut îngrozitor şi-am fost total confuză. Şi, cum stăteam aşa, împreună, cu ochii la ceaţă şi la ploaie, n-am reuşit să găsesc nici o metodă prin care să repar răul pe care îl făcusem. Cred că i-am spus ceva penibil, de genul „Stai liniştită, n-am văzut mare lucru", iar cuvintele au continuat o vreme să răsune stupid în aer. Apoi, după alte cîteva secunde de tăcere, Ruth a plecat prin ploaie.

CAPITOLUL ŞASE

Cred că m-aş fi simţit mai bine după cele întîm-plate dacă Ruth mi-ar fi purtat în vreun fel pică pe faţă. Dar a fost singura ocazie în care pur şi simplu a părut că îşi acceptă înfrîngerea. A fost ca şi cum era prea ruşinată de întreaga poveste, prea distrusă ca să se mai enerveze sau sa mai vrea să se răzbune pe mine. Primele cîteva daţi cînd am văzut-o după conversaţia noastră de sub streaşină, eram pregătită să am de-a face cu o Ruth măcar uşor înţepată. Dar nu - a fost extrem de politicoasă, chiar dacă uşor distantă. Mi-am dat seama că e posibil să fie pur şi simplu speriată de eventualitatea că aş fi în stare s-o fac de rîs în public - penarul, evident, dispăruse fără urmă - şi voiam să-i spun că nu are de ce să se teamă din partea mea. Problema era că, dat fiind faptul că nu vorbisem pe faţă, nu găseam nici o cale să aduc iar vorba despre el în prezenţa lui Ruth. între timp am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să profit de orice ocazie pentru a da de înţeles că Ruth ocupă un loc special în inima lui Miss Geraldine. O dată, de pildă, mai multe dintre noi eram dis­perate să ieşim afară şi să ne antrenăm la rounders în timpul pauzei, fiindcă fuseserăm provocate la joc de un grup cu un an mai mare. Problema noastră era că ploua şi părea puţin probabil să fim lăsate afară. Am observat că unul dintre paznicii de serviciu era Miss Geraldine, aşa că am spus:

— Dacă se duce Ruth şi o roagă pe Miss Geraldine, atunci poate că avem o şansă.

76

77

Din cîte îmi amintesc, sfatul mi-a fost total ignorat. Poate nici nu l-au auzit prea multe, fiindcă toată lumea vorbea. Dar ideea e că am spus-o aflîndu-mă chiar lingă Ruth şi ara văzut foarte clar că î-a făcut mare plăcere.

Apoi, altădată, cîteva dintre noi tocmai ieşeam dintr-o sală de clasă împreună cu Miss Geraldine şi întîmplarea a făcut să mă aflu imediat în spatele ei. Aşa că am încetinit pasul, astfel încît Ruth, care venea în urma mea, să poată trece pragul uşii în acelaşi timp cu Miss Geraldine. Am făcut asta fără prea mare tevatură, de parcă era lucrul cel mai firesc şi mai normal din lume şi de parcă asta îşi dorea şi Miss Geraldine - exact cum aş fi făcut dacă, să zicem, m-aş fi interpus din greşeală între doi prieteni foarte buni. Din cîte îmi amintesc, Ruth a părut pentru o fracţiune de secundă nedumerită şi surprinsă, apoi a încuviinţat scurt din cap şi a trecut pe lîngă mine.

Insă oricîtă plăcere i-ar fi făcut lui Ruth aceste lucruri minore, ele nu compensau nici pe departe ceea ce se întîmplase de fapt între noi în ziua aceea ceţoasă, sub streaşină, iar sentimentul că n-am să reuşesc niciodată să repar situaţia a continuat să crească. îmi amintesc foarte clar o seară cînd stăteam singură pe una din bănci, lîngă pavilion, chinu-indu-mi din răsputeri creierii să găsesc o cale de a ieşi din situaţia asta, şi eram atît de copleşită de greutatea remuşcărilor şi a frustrării, încît aproape că am izbucnit în plîns. Nu ştiu sigur ce s-ar fi întîmplat dacă treaba ar fi continuat la fel. Poate că în cele din urmă totul ar fi fost uitat sau poate că Ruth şi cu mine ne-am fi înstrăinat. Asta era situaţia cînd, complet pe neaşteptate, mi s-a oferit ocazia de a îndrepta lucrurile.

Ne aflam în mijlocul uneia dintre lecţiile de artă ale domnului Roger, care, nu ştiu din ce motiv, ieşise brusc din sală. Aşa că ne făceam de lucru printre

şevalete, palavragind şi uitîndu-ne urni la desenele celorlalţi. La un moment dat o fată pe nume Midge A. a venit la noi si i-a zis lui Ruth pe un ton cît se poate de prietenos :

— Unde ţi-e penarul? E absolut superb. Ruth s-a încordat vizibil şi s-a uitat repede să vadă cine-i de faţă. Era grupul nostru obişnuit, plus vreo cîţiva din afară, care bîntuiau prin apropiere. Nu pomenisem nimănui absolut nimic despre faza cu registrul de la Solduri, dar bănuiesc că Ruth n-avea de unde să ştie, I-a răspuns lui Midge cu o voce extrem de caldă:

— Nu-i aici. II ţin în cufărul în care am colecţia.

— E absolut superb. De unde-1 ai ?

Midge i-a pus întrebarea cu o nevinovăţie absolută şi asta se vedea extrem de clar. Insa noi, cele care fuseserăm în Sala 5 atunci cînd Ruth adusese penarul, eram cam toate aici şi ne uitam la ea. Am văzut-o şovăind. Abia mai tîrziu, cînd mi-am derulat în minte întreg momentul, mi-am dat seama ce şansă unică mi se oferea. La ora aceea nu m-am gîndit deloc ce fac. Pur şi simplu am intervenit înainte ca Midge sau altcineva să apuce să remarce dilema în care se află Ruth.

— Nu putem spune de unde îl are.

Ruth, Midge şi celelalte s-au uitat la mine, parcă uşor mirate. Dar eu mi-am păstrat cumpătul şi am continuat, adresîndu-mă exclusiv lui Midge:

— Există motive extrem de întemeiate pentru care nu-ţi putem spune de unde îl are.

Midge a ridicat din umeri.

— Aşadar, e secret.

— Un mare. secret, am spus, după care i-am zîmbit, pentru a-i demonstra că nu am cîtuşi de puţin intenţia

să-i joc o festă.

Celelalte dădeau din cap a încuviinţare, întă-rindu-mi spusele, în ciuda faptului că Ruth însăşi avea pe chip o expresie uşor confuză, de parcă ar fi

78

79

fost brusc absorbită de un cu totul alt gînd. Midge a ridicat iar din umeri şi, dm cîte îmi amintesc, asta a fost tot. Ori a plecat mai departe, ori a început să vorbească despre cu totul altceva.

Fireşte că, din exact acelaşi motiv pentru care nu fusesem în stare să vorbesc pe faţă cu Ruth despre ce i-am făcut cu registrul de la Solduri, nici ea nu mi-a putut mulţumi pentru modul în care intervenisem în discuţia cu Midge. însă din felul în care s-a purtat cu mine - nu doar in următoarele zile, ci pe parcursul următoarelor săptămîni - a fost evident că era extrem de încîntată de atitu­dinea mea. Şi, după ce mă aflasem de curînd în exact aceeaşi situaţie, mi-era uşor să văd semnele ce arătau că voia să găsească o ocazie cît de mică de a face ceva drăguţ, ceva cu adevărat special, pentru mine. A fost un sentiment extrem de plăcut şi-mi amintesc că o dată sau de două ori chiar ra-am gîndit că poate ar fi mai bine să nu găsească multă vreme o asemenea ocazie, pentru ca relaţia noastră să poată continua cît mai mult în acest fel. Intîmpla-rea a făcut totuşi ca la aproximativ o lună după episodul cu Midge să apară şi ocazia, cea în care mi-am pierdut caseta audio preferată.

Mai am şi astăzi o copie a acelei casete şi pînă de curînd am ascultat-o cînd şi cînd în timp ce conduceam printre cîmpiile nesfîrşite în zilele cu burniţă. însă casetofonul din maşina mea merge atît de prost, că nu mai îndrăznesc să pun caseta la el. Şi nu ştiu cum, dar nu am niciodată timp să o ascult atunci cînd ajung în garsoniera mea. Chiar şi aşa, e unul dintre bunurile mele cele mai de preţ. Poate la finele acestui an, cînd nu o să mai fiu îngrijitoare, voi fi în stare s-o ascult mai des.

Albumul se numeşte Clntece după lăsarea întu­nericului şi e de Judy Bridgewater. Azi nu mai am caseta originală, cea pe care-o aveam la Hailsham

80

şi pe care am pierdut-o. E cea găsită de Toramy şi de mine în Norfolk, la mulţi ani după aceea - dar asta e o alici poveste, la care mă voi întoarce mai tîrziu. Acum vreau să vă povestesc despre prima casetă, cea care a dispărut.

înainte de a continua, trebuie să vă explic toată istoria cu Norfolkul. Ea a continuat ani şi ani la rînd - a devenit un fel de poantă cu final aşteptat, bănuiesc - şi a început de la o anumită lecţie care ni s-a predat pe vremea cînd eram foarte mici.

Miss Emily însăşi ne-a învăţat despre diferitele comitate din Anglia. Agăţa de tablă o hartă uriaşă şi lingă ea fixa un şevalet. Şi dacă vorbea, de pildă, despre Oxfordshire, punea pe şevalet un calendar mare cu fotografii din respectivul ţinut. Avea o adevă­rată colecţie de asemenea calendare şi, cu ajutorul lor, am trecut în revistă majoritatea comitatelor. Arăta cu indicatorul un anumit loc de pe hartă, se întorcea la şevalet şi ne prezenta o altă fotografie. Erau sătucuri prin care treceau pîrîiaşe, monumente albe pe pante de deal, biserici vechi, înconjurate de cîmpii, iar dacă ne vorbea despre o zonă de coastă, vedeam plaje înţesate cu oameni şi stînci cu pescă­ruşi. Bănuiesc că voia să ne facem cît de cît o idee despre lucrurile din jurul nostru şi e incredibil că pînă şi azi, după atîtea sute sau mii de kilometri pe care i-am străbătut lucrînd ca îngrijitoare, percepţia mea despre o regiune sau alta încă mai e influenţată de fotografiile despre ele, cele pe care Miss Emily le aşeza pe şevaletul ei. Dacă, să zicem, conduc prin Derbyshire şi mă trezesc uitîndu-mă la un anume parc sătesc, cu o circiumă care s-ar vrea în stil Tudor, şi la o piatră memorială dedicată celor căzuţi în război, îmi dau seama că e chiar imaginea pe care ne-a arătat-o Miss Emily atunci cînd am auzit prima dată despre Derbyshire.

Oricum, ideea este că exista o singură lacună în colecţia de calendare a lui Miss Emily: în nici unul

81

dintre ele nu se afla nici măcar o singură imagine cu Norfolk. De multe ori ne-a ţinut aceste cursuri şi de fiecare dată mâ întrebam dacă găsise vreo imagine din Norfolk, însă era mereu la fel: flutura indicatorul deasupra hărţii şi zicea, de parcă abia acum îi venise ideea:

— Iar aici se află comitatul Norfolk. E o zonă foarte frumoasă.

O dată îmi amintesc cum s-a oprit şi s-a lăsat furată de gînduri, poate fiindcă, în lipsa unei foto­grafii, nu se gîndise ce să zică. în cele din urmă a revenit la realitate şi a arătat iar spre hartă.

— Vedeţi, pentru că e-atît de izolat spre est, abandonat pe această limbă de pămînt care se avîntă înspre mare, el e în drumul către nicăieri. Cei care merg spre nord şi spre sud (şi, zicînd aceste cuvinte, a mişcat bagheta în sus şi în jos) îl ignoră cu desă-vîrşire. Din acest motiv, e un colţ extrem de liniştit şi destul de drăguţ al Angliei. Dar este, de asemenea, un colţ pierdut de lume.

Un colţ pierdut. Aşa-1 numea şi de-aici a pornit totul. Fiindcă şi noi aveam la Hailsham propriul nostru „Colţ al obiectelor pierdute", sus, la etajul al treilea: locul în care se depozitau obiectele rătăcite. Dacă pierdeai sau găseai ceva, acolo te duceai. Cineva — nu-mi mai amintesc cine - a spus după oră că locul ăla, Norfolk, despre care Miss Emily spusese că e „colţul pierdut" al Angliei, este cel în care ajung toate lucrurile pierdute din ţară. Nu ştiu cum, dar ideea a început să circule şi, după puţină vreme, a devenit practic un fapt acceptat de toţi cei din anul nostru.

Nu cu mult timp în urmă, cînd Tommy şi cu mine ne aminteam de toate astea, el a fost de părere că niciodată n-am crezut de fapt în povestea respectivă şi că totul fusese o glumă chiar de la început. Dar sînt destul de sigură că se înşela. Categoric, pe la doisprezece sau treisprezece ani chestia cu Norfolkul

82

chiar devenise o mare glumă. însă, din cîte mi-amin-tesc eu - şi Ruth îşi amintea la fel —, la început chiar am crezut la propriu în ideea cu pricina: că, în paralel cu furgonetele care veneau la Hailsham cu mîncare şi cu diverse lucruri de la Solduri, se desfăşura o altă operaţiune, una asemănătoare, doar că la o scară mult mai mare, cu vehicule care stră­băteau întreaga Anglie şi duceau toate lucrurile rămase pe rimpuri sau prin trenuri în acest loc numit Norfolk. Iar faptul că nu văzuserăm nici o fotografie a locului respectiv nu făcea decît să spo­rească misterul.

Ştiu că toate astea par o mare prostie, dar trebuie să vă amintiţi faptul că în acea perioadă din viaţa noastră orice loc aflat dincolo de Hailsham era pentru noi un tărîm de legendă. Aveam doar idei extrem de vagi despre ce e posibil şi ce nu e posibil acolo. In afară de asta, nu ne oboseam niciodată să ne gîndim mai serios la teoria noastră despre Norfolk. Ce era important pentru noi - aşa cum a spus Ruth într-o seară, cînd stăteam în Dover, în rezerva ei cu gresie peste tot, şi priveam spre asfinţit — era că „atunci cînd pierdeam un lucru la care ţineam mult, pe care îl căutam disperaţi şi nu-1 găseam, nu eram total distruşi. încă mai aveam o ultimă fărîmă de spe­ranţă, gîndindu-ne că într-o zi, cînd vom fi mari şi vom fi liberi să călătorim în voie prin toată ţara, puteam foarte uşor să ne ducem şi să-1 găsim în

Norfolk".

Sînt sigură că Ruth avea dreptate. Norfolk deve­nise o adevărată sursă de alinare pentru noi -probabil mult mai mult decît recunoşteam la ora respectivă - şi din cauza asta continuam să vorbim despre el, fie şi în glumă, chiar şi după ce mai crescuserăm. Şi ăsta e motivul pentru care, mulţi ani mai tîrziu, în ziua cînd Tommy şi cu mine am găsit într-un orăşel de pe coasta Norfolkului o copie a acelei casete pierdute, nu ni s-a părut chiar amuzant.

83

Am avut o stringere de mimă şi ara simţit amîndoi în adîncul sufletului vechea dorinţă de a crede din nou în ceva extrem de drag nouă.

Dar voiam să vă vorbesc despre caseta mea, Cîn-tece după lăsarea întunericului de Judy Bridgewater. Bănuiesc că era un LP original - înregistrarea data din 1956 -, dar nu aveam decît caseta şi poza de pe copertă, care trebuie să fi fost o reproducere după coperta discului. Judy Bndgewater c îmbrăcată într-o rochie mov de satin, cu umerii goi, în genul rochiilor de la vremea respectivă, şi îi vezi numai partea de sus, fiindcă stă pe un scaun de bar. Cred că locul se presupune că e America de Sud, fiindcă în spatele ei sînt palmieri şi chelneri oacheşi, în smochinguri albe. O vezi pe Judy exact din unghiul în care ar sta barmanul atunci cînd o serveşte. Ea te priveşte prietenos, dar nu exagerat de sexy, de parcă ar fi gata să flirteze un pic cu tine dacă nu te-ar cunoaşte de atîta timp. Ce mai trebuie să spun despre copertă este că Judy stă cu coatele rezemate de bar şi are în mînă o ţigară aprinsă. Această ţigară este motivul pentru care am fost atît de secretoasă în legătură cu caseta de cînd am găsit-o la Solduri.

Nu ştiu cum era unde aţi fost voi, însă la Hailsham paznicii erau foarte stricţi în ce priveşte fumatul. Sînt sigură că ar fi preferat să nu aflăm niciodată că există aşa ceva, însă, pentru că acest lucru era imposibil, aveau grijă să ne ţină un discurs antifu-mat ori de cîte ori cineva pomenea subiectul ţigărilor. Pînă şi cînd ni se arăta o poză cu nu ştiu ce scriitor sau lider mondial faimos, dacă, întîmplător, acesta avea o ţigară în mînă, lecţia se întrerupea brusc. Circula chiar zvonul că anumite cărţi clasice - precum cele cu Sherlock Holmes - nu se aflau în biblioteca noastră din cauză că personajele principale erau fumători înrăiţi, iar cînd dădeai peste o carte cu ilustraţii scoase sau peste o revistă cu paginile smulse,

84

însemna că ea conţinuse o fotografie cu cineva care fumează. Apoi mai erau cursurile speciale, la care ţi se arătau imagini cumplite cu efectele fumatului asupra organelor tale interne. De asta a fost atît de şocant atunci cînd Marge K. i-a pus lui Miss Lucy acea întrebare.

Stăteam pe iarbă după un meci de rounders şi Miss Lucy tocmai ne ţinuse discursul ei standard despre fumat, cînd Marge a întrebat-o pe nepusă masă dacă ea a fumat vreodată vreo ţigară. Miss Lucy a rămas tăcută preţ de cîteva secunde. Apoi a zis :

— Aş vrea să-ţi pot răspunde că nu. Dar, sinceră să fiu, am fumat şi eu un timp. Cam doi ani, pe vremea cînd eram mai tînără.

Vă puteţi imagina ce şoc imens am avut. înainte ca Miss Lucy să răspundă, o priviserăm pe Marge cu ochii scoşi din orbite de furie pentru că pusese o întrebare atît de impertinentă. După părerea noastră, ar fi putut la fel de bine s-o întrebe pe Miss Lucy dacă a atacat vreodată cu toporul pe cineva. Şi îmi amintesc că după aceea i-am făcut lui Marge viaţa cît am putut de amară zile la rînd. De fapt şi acel incident despre care am vorbit mai devreme, din noaptea în care am obligat-o să stea cu faţa lipită de geam şi cu ochii spre pădure, şi tot restul au făcut parte din consecinţele clipei de atunci. Dar în momentul respectiv, cînd Miss Lucy a rostit acele cuvinte, eram prea confuze ca să ne mai gîndim la Marge. Cred că am rămas toate pur şi simplu încre­menite. Ne-am uitat la Miss Lucy şi am aşteptat să vedem ce o să mai zică.

Atunci cînd a vorbit, a părut că-şi cîntăreşte cu mare atenţie fiecare cuvînt.

— Nu e bine că am fumat. Nu a fost bine pentru mine, aşa că am renunţat. Dar ce trebuie să înţe­legeţi e faptul că pentru voi - pentru voi toţi - e

85

mult, mult mai rău să fumaţi decît a fost pentru mine.

Apoi s-a oprit şi a tăcut. Cineva a spus mai tîrziu că ar fi început să viseze cu ochii deschişi, însă eu eram extrem de sigură - aşa cum era şi Ruth - că se gîndeşte intens ce să zică în conti­nuare, într-un final a rostit;

— Vi s-a mai spus. Sînteţi elevi. Sînteţi... speciali. Aşa că grija faţă de corpul vostru, grija ca voi să aveţi un trup cît se poate de sănătos e mult mai importantă decît grija pentru corpul meu.

S-a oprit din nou şi ne-a privit într-un fel ciudat. După aceea, cînd am discutat despre asta, unii dintre noi au fost destul de siguri că murea de nerăbdare ca vreunul dintre noi să întrebe:

— De ce? De ce e mult mai rău pentru noi? însă nimeni nu a făcut-o. Ne-am gîndit de multe ori la ziua aceea şi acum, în lumina celor petrecute mai tîrziu, sînt sigură că dacă am fi întrebat-o, Miss Lucy ne-ar fi explicat tot felul de lucruri. N-ar mai fi fost nevoie decît de încă o întrebare refe­ritoare la fumat.

Aşadar, de ce n-am spus nimic în ziua aceea? Presupun că fiindcă pînă şi la vîrsta noastră de atunci - aveam nouă sau zece ani - ştiam suficient de multe ca să ne fie teamă de ce puteam afla. Acum e destul de dificil să ne amintim ce anume ştiam la ora respectivă. In mod sigur ştiam - deşi la un nivel mai degrabă superficial - că sîntem altfel decît paznicii noştri şi decît oamenii normali de afară. Poate că ştiam chiar că undeva, la capătul liniei, în viitorul îndepărtat, urmează să devenim donatori. Dar de fapt habar n-aveam ce înseamnă asta. Şi dacă făceam tot posibilul să evităm anumite subiecte, era probabil mai mult din cauză că ne făceau să ne simţim prost. Uram faptul că paznicii noştri, de regulă atît de siguri pe ei, deveneau atît de jenaţi ori de cîte ori ne apropiam de acest teritoriu.

Ne enerva să-i vedem că se schimbă aşa la faţă. Cred că era din cauză că nu am pus niciodată între­barea esenţială şi de-asta am pedepsit-o atît de nemilos pe Marge K. atunci cînd a adus vorba despre acest subiect în ziua cu meciul de rounders,

în orice caz, ăsta e motivul pentru care eram atît de secretoasă cu caseta mea. întorsesem coperta cu faţa spre interior, aşa că nu o vedeai pe Judy cu ţigara ei decît dacă deschideai carcasa de plastic, însă motivul pentru care caseta însemna atît de mult pentru mine nu avea nimic de-a face cu ţigara şi nici măcar cu vocea lui Judy Bridgewater. Era o cîntăreată tipică din vremea aceea, genul dizeuzelor de bar, după care în nici un caz nu ne dădeam în vînt noi, cei de la Hailsham. Caseta însemna atît de mult pentru mine datorită unui anumit cîntec: a treia melodie, „Să nu mă părăseşti".

E o melodie lentă, americană, de cîntat tîrziu în noapte, şi-o anumită parte se repetă iar şi iar, în care Judy cîntă „Să nu mă părăseşti... O, baby, baby, să nu mă părăseşti..." Pe vremea aceea aveam unspre­zece ani şi pînă atunci nu ascultasem prea multă muzică, însă acest cîntec mi-a mers drept la inimă. Aveam întotdeauna grijă să am caseta derulată exact la începutul melodiei, astfel îneît să o pot asculta de fiecare dată cînd se ivea ocazia.

Evident, vă daţi seama că nu aveam prea multe posibilităţi, pentru că asta se întîmpla cu vreo cîţiva ani înainte de a începe să apară walkmenuri la Solduri. în sala de biliard exista un casetofon uriaş, însă acolo nu am ascultat caseta decît rareori, fiindcă era mereu plin de lume. Mai exista un casetofon şi în Sala de Artă, dar şi acolo era de regulă gălăgie. Singurul loc în care puteam s-o ascult în linişte era dormitorul nostru.

La ora aceea fuseserăm mutaţi deja în barăcile cu dormitoare micuţe, cu şase paturi, şi aveam în

86

87

cameră, pe raftul de dea.suprt. caloriferului, un ca.se-tofon portabil. Aşa câ acolo mă duceon ziua, cînd ştiam că am şanse destul d>~: mari sa fki .singură, pentru a-mi asculta iar şi iar melodin.

Ce a\rea atît de special acel cîntec? Păi, cum să vă spun, adevărul e câ nici nu ascultam cuvintele cu atenţie. Aşteptam doar să vină partea cu „Baby, baby, să nu mă părăseşti..." Şi îmi imaginam o femeie căreia i se spusese că nu poate să aibă copii şi care toată, toată viaţa ei îşi dorise cu disperare unul. Apoi se întîmpla un miracol, iar ea avea copilul mult visat şi îşi ţinea acest copil foarte strîns la piept şi se plimba prin cameră, cîntîndu-i „Baby, să nu mă părăseşti...", pe de-o parte extrem de fericită, iar pe de alta temîndu-se foarte-foarte tare ca nu cumva să se-ntîmple ceva, ca nu cumva acel copil să se îmbolnăvească ori să-i fie luat. Chiar şi la vremea aceea mi-am dat seama că nu ăsta e sensul melodiei, că interpretarea mea nu se potriveşte cu restul versurilor. Dar pentru mine nu avea nici cea mai mică importanţă. Cîntecul era despre ce v-am spus şi îl ascultam mereu, singură, ori de cîte ori aveam ocazia.

Cam în perioada aia a avut loc un incident destul de straniu, despre care ar trebui să vă povestesc. A fost un lucru care m-a marcat profund şi, deşi nu aveam să-i aflu adevărata semnificaţie decît mult mai tîrziu, la destui ani după aceea, cred că am simţit - chiar şi atunci - că e una extrem de profundă.

Era o după-amiază cu soare şi mă dusesem să iau nu ştiu ce din dormitor. îmi aduc aminte ce puternic era soarele, fiindcă draperiile nu fuseseră trase decît parţial şi soarele trimitea înăuntru raze puternice, în care pluteau firicele de praf. Nu avu­sesem intenţia să pun caseta, dar dacă tot eram singură, am simţit impulsul de a o scoate din cutia cu obiectele mele de preţ şi am băgat-o în casetofon.

Poate că persoana care umblase la casetofon înaintea mea dăduse volumul prea tare. Nu ştiu. Dar era mult mai tare decît obişnuiam să-1 dau eu şi probabil dm cauza asta n-am auzit-o mai devreme. Sau poate că deja nu-mi mai păsa. Oricum, am început să mă legân încet în ritmul melodiei, ţinînd un bebeluş imaginar la piept. De fapt, ca totul să fie şi mai jenant, a fost una din dăţile cînd am apucat o pernă şi am lipit-o de mine, ţinînd-o ca pe un copil, şi tocmai începusem un dans lent, cu ochii închişi, cîntînd şi eu ori de cîte ori erau reluate versurile: — O, baby, baby, să nu mă părăseşti... Cîntecul era aproape de final cînd mi-am dat brusc seama că nu sînt singură şi, în clipa în care am deschis ochii, m-am trezit privind-o pe Madame, care stătea dincolo de prag.