Kevin Mitnick & William L. Simon Fantoma reţelelor Aventurile celui mai căutat hacker din lume

CAPITOLUL 10

HACKERUL MISTERIOS

Bprf cup esanqneu xmm gtknv amme U biiwy krxheu Iwqt Taied?¹⁰
„Arăţi minunat.”

Iar ea răspunde: „Şi tu arăţi minunat”.

Mamă, cum a crescut inima în mine! Nimeni nu-mi spusese niciodată aşa ceva mai înainte. Nici măcar Bonnie. Şi în niciun caz o fată frumoasă-foc ca aceasta, cu un trup, o faţă şi un păr care mă făceau să mi-o închipui undeva pe scenă într-un cazinou, dansând pe tocuri înalte şi într-un costum sumar. Sau jumătate de costum.

Tânăra trăgea de fiare, muncind pe un stepper Stairmaster 6000, destul de intens ca să transpire. Am urcat şi eu pe un aparat alăturat şi am intrat în vorbă. Era suficient de prietenoasă ca să nu-mi pierd nădejdea. Nu a durat mult. A spus că e dansatoare în cadrul spectacolului lui Siegfried şi Roy – doi magicieni celebri care ofereau scene de iluzionism la scară mare şi foloseau în numerele lor chiar şi tigri.

Dumnezeule, ce mult aş fi vrut să ştiu cum îşi realizau ei trucurile! Orice magician şi-ar dori. Am început să-i pun întrebări. Ea mi-a aruncat o privire rece ca o înjurătură şi mi-a spus: „Uite ce e, am semnat un angajament de confidenţialitate. Nu-ţi pot spune nimic”. Era în continuare drăguţă, dar fermă. Mesajul implicit de „ia-o din loc” era clar.

La naiba.

Telefonul meu mobil a sunat, oferindu-mi o oportună ieşire din această jenantă situaţie. „Salut, Kevin”, s-a auzit o voce.

„Salut, Adam.” Fratele meu vitreg – din toată lumea, omul cel mai apropiat mie (dintre nonhackeri). De fapt, Adam n-a folosit în viaţa lui un computer.

După ce am pălăvrăgit puţin, el mi-a spus: „O fostă prietenă de-a mea cunoaşte un superhacker pe nume Eric Heinz. Ea zice că omul ştie nişte chestii despre companiile de telefonie pe care tu s-ar putea să nu le cunoşti şi i-a spus ei că trebuie neapărat să discute cu tine”.

Apoi mi-a spus: „Fii cu băgare de seamă, Kevin. Cred că fata aia nu prea e de încredere”.

Prima mea reacţie la telefonul lui Adam a fost să dau dracului afacerea – adică să o las să curgă. Aveam destule probleme chiar şi aşa, hackuind cu indivizi pe care îi cunoşteam şi aveam impresia că sunt de încredere.

Dar să rezist ispitei nu a făcut niciodată parte din calităţile mele. Am sunat la numărul dat de Adam.

A răspuns cineva, dar nu era Eric, ci un tip care s-a recomandat drept Henry Spiegel, pronunţându-şi numele cu accent nemţesc. Spiegel era unul dintre personajele cele mai pitoreşti din câte mi-a fost dat să văd, iar în lista asta intră, pe lângă Ivan Boesky, oameni cum ar fi celebrul avocat specializat în rente viagere Marvin Mitchelson, condamnat pentru evaziune fiscală, ca şi Barry Minkow, escrocul de la firma de restaurare ZZZZ Best. Spiegel era o specie în sine, un ins care avea reputaţia celui care a încercat toate lucrurile rele, de la spargerea de bănci la filme porno, plus posedarea unui nou club de noapte, foarte în vogă la Hollywood, unul dintre acele locuri despre care se scrie în presă, unde tineri actori şi veleitari făceau coadă seară de seară.

I-am cerut lui Spiegel să mi-l dea la telefon pe Eric, iar el a spus: „Am să vă fac legătura. Va trebui să-i dau un mesaj pe pager şi apoi să te bag în conferinţă telefonică cu el. E foarte prudent”.

„Prudent?” Eu eram ceea ce s-ar putea numi „prudent”; omul acesta sărea rău peste cal, ca un soi de superparanoic.

Am aşteptat. Ce mama dracului făceam? Dacă individul chiar era un hacker serios, până şi să discut la telefon cu el era o idee proastă. Termenii eliberării mele spuneau că nu pot avea nicio legătură cu vreun hacker. Simpla asociere cu De Payne era suficient de riscantă. Un cuvânt al acestui Eric Heinz ar fi fost suficient ca să mă trimită înapoi într-o celulă de închisoare pentru încă doi ani. În ultimii doi ani de când eram din nou liber pe străzi, respectasem în mare regulile (cu excepţia „spargerii” telefoanelor celulare Novatel). Mai aveam doar un an de eliberare condiţionată. Atunci, de ce l-am sunat pe Heinz?

Iată-mă luând legătura cu Eric şi liniştindu-mi conştiinţa cum că o fac ca un hatâr pentru fratele meu vitreg.

De unde puteam să ştiu că acest nevinovat apel telefonic avea să fie punctul de pornire pentru o nebunească aventură care îmi va schimba viaţa pentru totdeauna?

Când a venit la telefon pentru prima oară, Eric s-a ocupat în primul rând de aruncarea unor nade, ca să se asigure că înţeleg că ştie o grămadă despre hackuitul telefoanelor şi al computerelor.

Mi-a zis ceva la modul: „Ştii, am lucrat cu Kevin. Ştii cine, celălalt Kevin, Poulsen”. Încerca să-şi creeze o reputaţie pe spinarea unui hacker care deja fusese arestat pentru aranjarea concursurilor radio şi pentru presupusul furt al unor secrete legate de securitatea naţională.

Mi-a spus: „Am pătruns cu el în birourile companiilor de telefonie”. Dacă era adevărat că fusese din interiorul birourilor unor companii de telefonie, omul devenea pe bune interesant. Asta însemna că Eric are informaţii la prima mână despre folosirea şi controlarea efectivă a echipamentului din centrale şi alte clădiri ale companiilor de telefonie. Aşa că a reuşit să-mi capteze atenţia. Afirmaţia lui Eric cum că ştie o mare parte din tacticile lui Poulsen s-a dovedit o momeală eficientă.

Ca să se asigure că o înghit cu undiţă cu tot, a presărat prin povestirea lui detalii despre nişte centrale telefonice cum ar fi 1AESS, 5E şi DMS-100 şi a vorbit despre câteva sisteme cum ar fi COSMOS, Mizar, LMOS, dar şi despre reţeaua BANCS, pe care a spus că el şi Poulsen le-ar fi accesat prin telefon. Puteam vedea limpede că nu minte cu totul. Ştia destul de multe despre cum funcţionează sistemele. Şi dădea impresia că face parte dintr-o mică echipă care ar fi lucrat cu Poulsen pentru a abţigui acele concursuri radio despre care ziarele spuneau că i-ar fi adus lui Poulsen câteva maşini Porsche.

Am discutat aproximativ zece minute. De-a lungul a câteva zile, poate o săptămână, l-am sunat de câteva ori pe Spiegel, ca să discut cu Eric.

Dar ceva nu-mi dădea pace. Eric nu vorbea ca alţi hackeri. Mai degrabă aducea cu un detectiv de serial poliţist. Îmi punea întrebări de tipul: „Ce proiecte ai mai avut în ultima vreme? Cu cine mai vorbeşti zilele astea?”.

Să-l întrebi pe un hacker asemenea lucruri echivala cu a intra într-un bar frecventat de spărgătorii de bănci şi a întreba: „M-a trimis Ernie. Cine te-a mai ajutat la ultima spargere?”.

Aşa că i-am spus: „Nu mai sunt hacker”.

„Nici eu nu mai sunt”, mi-a răspuns el.

Este replica standard prin care îţi aperi pielea când discuţi cu o persoană pe care nu o cunoşti. Evident că minţea şi că ideea era ca eu să-mi dau seama de asta. Probabil că şi el ştia că mint. În cazul meu totuşi, era o afirmaţie adevărată. Nu pentru mult timp însă, tocmai din cauza acestui individ.

I-am spus: „Am un prieten cu care cred că ţi-ar plăcea să discuţi. Se numeşte Bob. Pe ce număr doreşti să te sune?”.

„Spune-i să-l sune pe Henry, ca până acum”, mi-a răspuns el. „O să mă sune în apel de conferinţă.”

„Bob” era pseudonimul ales de mine pe loc pentru Lewis De Payne.

Cu greu aş fi putut găsi un hacker care să aibă informaţiile confidenţiale furate de Eric. Da, îl târam pe Lewis şi mai adânc în tenebrele hackingului. Dar dacă îl foloseam pe el pe post de om la înaintare, puteam să dobândesc informaţiile de la Eric pe care eu şi Lewis nu le deţineam, eu rămânând în acelaşi timp protejat.

De ce eram dispus să mă las ispitit de schimbul de informaţii cu Eric, când până şi să-i adresez un cuvânt însemna pentru mine încălcarea termenilor eliberării condiţionate? Păi gândiţi-vă: trăiam în Las Vegas, un oraş pe care nu-l cunoşteam prea bine şi care nu-mi plăcea prea mult. Treceam cu maşina pe lângă hoteluri şi cazinouri de un prost-gust desăvârşit, toate proiectate să atragă turiştii şi amatorii de jocuri de noroc. Viaţa mea era lipsită de orice bucurie, nici vorbă de senzaţiile tari ale exerciţiului intelectual trăite în vremurile când hackuiam companiile de telefonie. Unde era nivelul crescut al adrenalinei din sânge dat de descoperirea unor fisuri în software, care îmi permiteau apoi un galop electronic de sănătate prin reţelele companiei? Unde erau palpitaţiile din zilele când eram cunoscut în lumea hackerilor sub pseudonimul Condor? (Am ales iniţial acest nume din admiraţie pentru un personaj care era eroul meu, spionul jucat de Robert Redford în Cele trei zile ale Condorului, un tip care era mereu cu un pas înaintea tuturor celorlalţi.)

Iar acum Departamentul de Eliberări Condiţionate îmi desemnase un nou ofiţer supraveghetor, o persoană care părea să creadă că mi se oferiseră prea multe şanse în viaţă şi că acum merit nişte lecţii. Omul a sunat la o companie care urma să mă angajeze şi a pus întrebări de tipul „Kevin o să aibă acces la fondurile companiei?”, chiar dacă nu făcusem nici măcar un cent din activitatea de hacker, deşi mi-ar fi fost atât de uşor. Asta m-a supărat rău.

Mi-au dat totuşi slujba. Dar în fiecare zi, la plecare, mă percheziţionau să nu am medii de stocare externe, cum ar fi dischete sau benzi magnetice. Doar pe mine şi pe nimeni altul. Nu-mi plăcea deloc asta.

După cinci luni, am încheiat un uriaş proiect de programare şi m-au concediat. Dar nu mi-a părut rău că plec.

Însă găsirea unei noi slujbe s-a dovedit dificilă, pentru că acelaşi ofiţer de supraveghere suna mereu la posibilii angajatori şi le punea mereu aceleaşi întrebări alarmante: „O să aibă acces la orice fel de informaţii financiare?” şi aşa mai departe.

Astfel că eram nu numai şomer, ci şi un om deprimat.

Cele două-trei ore pe care le petreceam în fiecare zi la sala de sport mi-au întărit muşchii; nu şi mintea. M-am înscris la un curs de programarea computerelor şi la unul de nutriţie (pentru că încercam să aflu mai multe despre un stil de viaţă sănătos) la Universitatea Nevada din Las Vegas (UNLV). În prima săptămână de curs, am tot întrerupt staţia de lucru, apăsând încontinuu „Control-C”, oprind astfel secvenţa de iniţializare şi obţinând drepturi de administrator, adică acces la „rădăcina” sistemului (root). Peste câteva minute, a venit în sală în goană un administrator, strigând: „Ce faci aici?”.

I-am zâmbit: „Am descoperit o vulnerabilitate. Uite, sunt în root”.

Mi-a poruncit să plec de acolo şi i-a spus ofiţerului supraveghetor că am intrat în internet, cea ce nu era adevărat, dar i-a oferit un pretext pentru a mă obliga să-mi fac bagajul şi să abandonez toate cursurile de programare.

Peste ani de zile, aveam să aflu că administratorul de sistem de la universitate i-a trimis unui individ pe nume Tsutomu Shimomura un mesaj cu subiectul „Despre prietenul nostru comun”. Shimomura va avea o prezenţă importantă în capitolele finale ale acestei cărţi, dar am fost şocat să aflu că îşi băgase nasul în toată povestea asta atât de devreme, când încă nu luaserăm niciodată legătura şi pe când nici nu aveam habar de existenţa lui.

Deşi m-au dat afară în şuturi de la cursul de programare de la UNLV, la cursul de nutriţie am fost în fruntea clasei. Apoi m-am mutat la Clark County Community College, unde taxele şcolare erau mai mici pentru localnici. De data asta am luat un curs în electronică avansată şi un curs de eseistică.

Cursurile astea ar fi fost mai interesante dacă fetele ar fi fost destul de drăguţe sau măcar suficient de vioaie ca să-mi facă inima să bată mai repede. Dar ce vrei? Erau cursuri serale la un colegiu comunitar. Dacă vrei să întâlneşti fete frumoase, nu le găseşti seara la şcoală.

Când eşti deprimat, recurgi la lucrurile care îţi fac plăcere. Nu aşa face toată lumea?

Cu Eric, îmi picase din cer ceva interesant. Ceva care îmi punea talentele la încercare mult mai intens. Ceva care putea să-mi aducă din nou adrenalina în sânge.

Crudul adevăr este că nu aş avea despre ce să scriu aici dacă nu aş fi trecut peste nefericirea produsă de Lewis şi nu i-aş fi descris discuţia cu Eric. El a fost de părere să marşăm în afacere, nerăbdător să-l încerce pe acel individ şi să vadă dacă pare să fie cine spune.

Lewis m-a sunat a doua zi şi mi-a spus că l-a contactat pe Spiegel şi a vorbit cu Eric. Mi-a spus, surprinzător, că omul i-a plăcut.

Mai mult, era de părerea mea, cum că Eric „pare să ştie o mulţime de chestii despre funcţionarea internă şi comutaţia de la Pacific Bell. Ar putea fi o sursă valoroasă de informaţii”. Lewis era de părere că ar trebui să ne întâlnim cu el.

Eram pe cale să fac prima mutare din ceea ce avea să devină un complex joc de-a şoarecele şi pisica – unul care avea să mă pună în mare pericol şi care va necesita şi ultima fărâmă de ingeniozitate din partea mea.