La Mulți Ani 2018!
Vladimir Tismaneanu: Despre politicianism: Demagogia suveranitatii de la Ceausescu la Ponta (Updated)
Yüklə 290,92 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Părinții Fondatori ai Statelor Unite despre reprezentanții aleși în funcții politice James Madison (1751-1836)
- George Mason (1725-1792)
- John Adams (1735-1826)
- Benjamin Franklin (1706-1790)
- II Condiții de guvernare deficitară
- IV. Media slabă, coruptă, părtinitoare, influențată/intimidată, incultă. Metode de combatere a politicianismului I. Rotația politicenilor în funcție
- II. Limitarea mandatelor pentru funcții în guvern
- III. Supravegherea reprezentanților aleși
- Lupta cu iliberalii (fragmente) - de Sever Voinescu Dilema Veche
- Cu umor despre politică și politicieni
- ____________ ____________ 15 Ianuarie: 168 de ani de la nașterea celui care a turnat aur în cuvinte
- Atât de fragedă...
- Lasă-ţi lumea...
- Românul absolut (Petre Țuțea) Omul deplin al culturii românești (Constantin Noica)
- Un farmec trist și ne-nțeles
- Stelele-n cer
- Rugăciune
- Din istoria limbii române
- Repere : Liceul Gheorghe Lazăr din București
Vladimir Tismaneanu: Despre politicianism: Demagogia suveranitatii de la Ceausescu la Ponta (Updated)www.contributors.ro noiembrie 20, 2012 Am citit in aceste zile revelatoarele documente publicate in volumul editat de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu si Armand Gosu la editura Polirom. Este vorba de perioada 1965-1971 din istoria comunismului romanesc, deci aparenta liberalizare, despartirea de miturile dejiste, debutul cultului lui Ceausescu. Similitudinile dintre atitudinea lui Ceausescu in 1968 si actiunile ostentative ale lui Victor Ponta in aceste zile sunt frapante. Solipsismul cu accente autarhice, utilizarea demagogiei patriotarde, a retoricii “neamestecului in treburile interne” pentru legitimarea propriilor obsesii si gafe, acestea par sa fie marile optiuni useliste, ecouri penibile ale fixatiilor ceausiste. “Victor Ponta, capitan de plai” nu vrea “scada pagan”. Sfideaza UE si-l santajeaza pe Traian Basescu. Se joaca, iresponsabil, frivol si jenant, de-a interesul national. Sustinut, precum Ceausescu odinioara, de noua “Mare Adunare Nationala”, altfel spus, Marele Conclav Uselist (MCU). Sigur, diferentele substantiale nu pot fi ignorate, dar este vorba de aceeasi aroganta urmata de de recunoasterea umila a unor realitati inconturnabile. Imputernicit de Ceausescu, Emil Bodnaras se intalnea cu ambasadorul chinez in iulie 1968 si vorbea in termeni duri despre practicile imperialismului sovietic, apela de fapt la Mao pentru a consolida un posibil front international de respingere a unor actiuni militare sovietice care ar fi putut afecta si Romania. Aveau loc consultari febrile cu iugoslavii, se purta un dialog neintrerupt cu partidele eurocomuniste, in primul rand PC Italian si PC Spaniol. Dupa discursul tantos din 21 august, o exaltare frenetica a suveranitatii nationale, Ceausescu a dat imediat inapoi. Intalnirea din 25 august cu ambasadorul sovietic Basov dovedea exact acest lucru: palavrageala isteroida despre suveranitate nu era decat praf in ochi menit sa construiasca legenda bravului conducator. In discutia privata, a carei stenograma este reprodusa in volum, Ceausescu isi marturiseste iubirea pentru “patria socialismului” si regreta din inima divergentele temporare. Isi exprima mahnirea pentru faptul ca PCR nu a fost invitat la variile conferinte la varf (Dresda, Bratislava). Solicita o intalnire de urgenta cu liderii sovietici Leonid Brejnev (secretar general al CC al PCUS) si Alexei Kosighin (presedintele Consiliului de Ministri al Uniunii Sovietice). O precizare importanta, cred: Romania nu a refuzat sa participe la interventia in Cehoslovacia. Pur si simplu, nu i s-a solicitat acest lucru. Nu ma indoiesc ca dupa puseurile eurofobe din aceste zile, Victor Ponta va face aceasi lucru. Va jura ca este un eurofil din tata-n fiu, ca este vorba de un mare malentendu, ca nimeni si nimic nu va putea sta in calea continuei integrari a Romaniei in UE. Politicianismul ieftin desfide azi in Romania politica responsabila. Costurile pot fi enorme. Părinții Fondatori ai Statelor Unite despre reprezentanții aleși în funcții politice James Madison (1751-1836): Este bine și important ca reprezentanții să cunoască interesul și condițiile constituenților. Un delegat nu poate să participe la facerea unei legi care nu se aplică lui și celor apropiați lui, ca și celor mai mulți din societate. Intre reprezentanți și alegători trebuie să existe o comuniune de interese, fără de care guvernul eșuează. George Mason (1725-1792): Un reprezenant trebuie să fie favorabil constituenților lui, să simtă ca ei, să gândească la fel cu ei și de aceea trebuie să locuiască și să trăiască între ei. Melancton Smith (1744-1798): Ideea care îți vine vorbind despre reprezentanți este că delegații trebuie să semene cu cei care îl delegă; el trebuie să fie o imagine a populației, s- aibă cunoștință despre dorințele și condițiile lor, să fie familiar cu nemulțumirile lor și să fie înclinat să le satisfacă. John Adams (1735-1826): Alegerile trebuie să fie anuale; când alegerile anuale dispar, apare sclavia socială. Alegerile frecvente vor învăța pe reprezentanți virtuțile politice, umilința, răbdarea, modestia fără de care orice om aflat la putere va deveni o fiară rapace. Benjamin Franklin (1706-1790): O primă datorie a fiecărui cetățean este să îi supravegheze pe cei care dețin puterea. Sunt un adversar mortal al guvernelor părtinitoare și al puterii nelimitate. Cauzele politicianismului I. Condiții legislative:
II Condiții de guvernare deficitară:
III. Condiții sociale:
IV. Media slabă, coruptă, părtinitoare, influențată/intimidată, incultă. Metode de combatere a politicianismului I. Rotația politicenilor în funcție: Principiul rotației politicienilor aleși a fost acceptat de mulți dintre Părinții Fondatori, care au înțeles că permanentizarea în funcție este nocivă, deasemeni că prin rotație se deschid locuri noi pentru politcieni proaspeți. II. Limitarea mandatelor pentru funcții în guvern: În primii ani ai Statelor Unite, până la clarificarea alegerilor și la completarea constituției, au fost mai mulți președinți desemnați sau aleși de Congres. În ce privește modalitatea de alegere a președintelui american, fondatorii au avut de ales între trei variante: președinte ales de Congres, președinte ales prin vot popular, sau președinte ales prin vot indirect, prin intermediul Colegiului Electoral. A fost aleasă ultima variantă. Ca durată a mandatelor prezidențiale, au fost mai multe păreri. Unii au fost în favoarea soluției de președinte ales pe viață, formulă ironizată de George Mason ca fiind cea care duce la o "monarhie electorală". Primul președinte amerian George Washington a decis să se retragă după al doilea mandat și asta a devenit o tradiție, nefundamentată prin nici o lege. Ea a funcționat bine pentru 150 de ani și nici unul din președinți nu a decis să candideze după al doilea mandat. Dar a venit cel de al doilea război mondial și Franklin Delano Roosevelt a devenit președinte pentru al treilea și apoi al patrulea mandat, fără a fi trecut prin alegeri la ultimele două mandate. Ca urmare, în anul 1947, Congresul a votat cel de al 22-lea amendament constituțional, care a limitat mandatele prezidențiale la două. În cele mai multe state, mandatele de guvernator, de 4 sau 5 ani, sunt deasemeni limitate la două, dar nu în toate statele americane. Nu există limte de timp pentru alegerea deputaților (mandate de 2 ani) sau senatorilor (mandate de 6 ani). Nici în România nu există o limitare constituțională în alegerea parlamentarilor. Evoluția politicii americane din ultimele decenii a dus la o nemulțumire crescândă pentru durata prelungită de alegere a parlamentarilor și majoritatea americanilor sunt acum în favoarea limitării lor.
Corupția crescândă din lumea politică, abuzurile politicienilor aleși și schimbarea climatului din instituțiile statului, cu partizanat politic exagerat (tribalism politic) și cu ineficiență parlamentară indusă de intoleranță și lipsă de cooperare, determină un mare grad de insatisfacție a lumii, care cere din ce în ce mai apăsat exercitarea controlului asupra politicienilor aleși. Societățile civile și organizații ca Tea Party, legate de dorința cetățenilor de fac politicienii de a controla ce fac politicienii după ce sunt aleși a determinat apariția unor sugestii foarte interesante: - suport pentru societățile civile, ombudsmen și supraveghetori care să informeze publicul constant; - folosirea pe scară largă a mediilor de comunicare pentru semnalarea greșelilor sau abuzurilor din lumea politică; - introducerea unui sistem de intervenție a alegătorilor la fiecare proiect de lege; prin mijloace digitale, alegătorii pot face clare dornțele lor și pot să impună celor aleși de ei ce decizii iau și ce fel de voturi depun în parlament. - găsirea unor formule mai ușoare de a suspenda politicienii care nu-și respectă promosiunile electorale și care votează diferit de modul în care au prezentat programele lor, în baza cărora au fost aleși.
Așadar, cum se poate lupta cu iliberalismul? Iată tema zilei! Răspunsul teoretic e simplu: iliberalii trebuie învinși la urne. Dar cum poți face asta? N-am răspunsul complet, însă am o parte a lui. Sper ca partea mea de răspuns, laolaltă cu celelalte pe care iubitorii democrației le dețin, să contureze, în final, nu doar soluția, ci și calea. Așadar, partea mea de răspuns la întrebarea zilei este: ca să oprim iliberalismul trebuie să temperăm excesele liberalismului. Nu vreau să spun că liberalismul este cauza naturală a iliberalismului, ci că excesele liberalismului încurajează iliberalismul. Democrațiile spațiului euro-atlantic evoluează cu o viteză amețitoare. Pur și simplu, politicienii și ideologii sînt, în vremea noastră, atît de convinși că trebuie să schimbe lumea din temelii și, mai ales, atît de convinși că pot s-o facă, încît nu le pasă nici dacă ceilalți oameni vor s-o schimbe sau pot suporta schimbarea din capul lor. Fascinați de propriile idei și de mijloacele aparent imbatabile pe care destinul le-a pus la îndemîna lor, apostolii liberalismului radical țopăie veseli și mînă societatea de la spate spre raiul de care ei sînt atît de siguri. Standardele de rafinament democratic, transpuse imediat în fel de fel de interdicții de ordin social, se modifică și se ramifică de la o zi la alta. Ceea ce ieri era normal (o normalitate în care oamenii au crescut!), astăzi devine nedemocratic, de nu chiar antidemocratic; ceea ce ieri era o exagerare, azi devine normă. Faimoasa „corectitudine politică“, cu tot cortegiul ei de tabuuri, asociate echivoc unei culturi a deplinei libertăți de comunicare, relativizarea valorilor morale într-o direcție (de pildă, în chestiunea familiei), asociată cu radicalizarea lor în altă direcție (de pildă, în chestiunea integrității), manipularea bizară a memoriei (ți se impune ce să uiți și ce să îți aduci aminte), plasarea mijloacelor de comunicare în masă la îndemîna oricui, educația noilor generații în spiritul nemulțumirii continue sînt excese ale libertății/liberalismului care șochează pur și simplu mintea și sufletul unui om obișnuit. Pe parcursul vieții generației mele, lista de lucruri permise și nepermise din punct de vedere social s-a modificat radical de cel puțin trei ori. Pur și simplu, ideologii liberalismului împing lucrurile înainte cu o viteză de nesuportat pentru biata fibră a omului simplu. Ce vreau să spun este că, pentru a învinge iliberalismul, ne-ar fi de mare folos dacă liberalii excesivi ar lăsa-o mai moale… Cu umor despre politică și politicieni ”Daca votul ar putea schimba ceva , el ar fi declarat ilegal.” Emma Goldman ”De ce alegem numai doi oameni in cursa pentru presidentie si 50 in cea pentru Miss America?” Autor anonim ”Pe hotii marunti ii trimitem la spanzuratoare , iar pe cei mari ii numim in functii publice.” Esop ”Un lider politic este in mod necesar un impostor , de vreme ce el crede ca poate rezolva problemele vietii fara a intreba care sunt acestea,” André Malraux ”Imbecilitatea oamenilor este intotdeuna o invitatie catre nerusinarea puterii.” Ralph Waldo Emerson “Nu este in natura politicii ca cei mai buni oameni sa fie alesi.Cei mai buni oameni nu isi doresc sa ii conduca pe ceilalti.” George E. MacDonald ”Politica se presupune a fi , ca si vechime , cea de-a doua meserie din lume .Am ajuns sa imi dau seama ca se aseamana foarte mult cu cea dintai.” Ronald Reagan ”Omenirea nu va scapa niciodata de necazuri pana cand iubitorii intelepciunii nu vor ajunge la fraiele puterii politice , sau pana cand detinatorii puterii nu vor deveni iubitori ai intelepciunii.” Platon ”Politica este arta subtila de a castiga voturi de la saraci si bani de campanie de la bogati , cu promisiunea ca vor fi protejati unii de ceilalti.” Oscar Ameringer ”Politicienii , asemenea scutecelor , trebuie sa fie schimbati in mod regulat , din aceleasi motive.” Autor anonim ____________ ____________ 15 Ianuarie: 168 de ani de la nașterea celui care a turnat aur în cuvinte
Lasă-ţi lumea... Lasă-ţi lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie, De ţi-ai da viaţa toată, Nime-n lume nu ne ştie. Vin' cu mine, rătăceşte Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezeşte Glasul vechilor păduri. Printre crengi scânteie stele, Farmec dând cărării strâmte, Şi afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. Părul tău ţi se desprinde Şi frumos ţi se mai şede, Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. Tânguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atâta drag, Pe când iese dulcea lună Dintr-o rarişte de fag. Îi răspunde codrul verde Fermecat şi dureros, Iară sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. Te desfaci c-o dulce silă, Mai nu vrei şi mai te laşi, Ochii tăi sunt plini de milă, Chip de înger drăgălaş. Iată lacul. Luna plină, Poleindu-l, îl străbate; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. Tremurând cu unde-n spume, Între trestie le farmă Şi visând o-ntreagă lume Tot nu poate să adoarmă. De-al tău chip el se pătrunde, Ca oglinda îl alege - Ce priveşti zâmbind în unde? Eşti frumoasă, se-nţelege. Înălţimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătând privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. E-un miros de tei în crânguri, Dulce-i umbra de răchiţi Şi suntem atât de singuri Şi atât de fericiţi! Numai luna printre ceaţă Varsă apelor văpaie, Şi te află strânsă-n braţe, Dulce dragoste bălaie. 
Românul absolut (Petre Țuțea) Omul deplin al culturii românești (Constantin Noica) Și era ploaie cu senin Senin cu ploaie, Salcâmii ramurile-nchin Și le îndoaie. Acuma toți ei înfloresc De primavară Și-un dulce miros răspândesc In dalba sară. Un mândru soare scânteind Pe bolta-albastră El bate ploaia șiroind Pe-a ta fereastră. Și-n haina albă tu apari Cu pasuri line
Atât de dulce și de plin, Cu-așa văpaie, Ah, era ploaie cu senin Senin cu ploaie. Un farmec trist și ne-nțeles Un farmec trist și nențeles Puterea mea o leagă, Și cu nimic nu m-am ales Din viața mea întreagă. E un luceafar răsărit Din negura uitării, Dând orizont nemărginit Singurătății mării. Îngălbenit rămână-n veci Și-i e aproape stinsul Când ale apei valuri reci Călătoresc cu dânsul. Cu-atâtea tainici rugăminți, Cu-atâtea calde șoapte, Cu-atâtea lacrime fierbinți Vărsate zi și noapte. I te-ai rugat: dorul nespus Din suflet să-ți alunge, Dar el se nalță tot mai sus Ca să nu-l poți ajunge. Va rămânea necunoscut Și va luci departe, Căci luminează din trecut Iubirii celei moarte Și se aprinde pe-orizont Pustiu de mari și stepe Și a lui farmec monoton M-a-nvins făr-a-l pricepe. Stai de-asupră-mi Stai deasupră-mi, ochi de întuneric, Cu putere mă pătrunde-acu - Serioasă, blândă, visatoare, Neadânc de dulce, noapte, tu! Cu-al întunecimii tale farmec Risipește ceața lumii reci, Să te simt plutind deasupră vieții-mi, Singuratic, tu, în veci de veci. Stelele-n cer Stelele-n cer Deasupra mărilor Ard depărtărilor Până ce pier. După un semn Clătind catargele Tremură largele Vase de lemn; Niște cetăți Plutind pe marile Și mișcătoarele Pustietăți. stol de cocori Apucă-ntinsele Și necuprinsele Drumuri de nori. Zboară ce pot Și-a lor întrecere Vecinică trecere: Asta e tot... floare de crâng: Astfel viețile Și tinerețile Trec și se sting. Orice noroc Și-ntinde-aripile, Gonit de clipele Stării de loc. Până nu mor Pleacă-te, îngere, La trista-mi plângere Plină de-amor. Nu e păcat Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat? Stau în cerdacul tău Stau în cerdacul tau… Noaptea-i senină. Deasupră-mi crengi de arbori se întind, Crengi mari în flori de umbra mă cuprind Și vântul mișcă arborii-n grădină. Dar prin fereastra ta eu stau privind Cum tu te uiți cu ochii în lumină. Ai obosit, cu mâna ta cea fină În val de aur părul despletind. L-ai aruncat pe umeri de ninsoare, Desfaci visând pieptarul de la sân, Încet te-ardici și sufli-n lumânare… Deasupra-mi stele tremura prin ramuri În întuneric ochii mei ramân, Ș-alături luna bate trist în geamuri. Rugăciune Craiasă, alegându-te Îngenunchiem, rugându-te: Înalță-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie; Fii scut de întarire Și zid de mântuire, Privirea-ți adorată Asupra-ne coboară O, maică prea curată Și pururea fecioară, Marie! Noi ce din mila sfântului Umbră facem pământului Rugămu-ne-ndurărilor, Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce, clară, O, maică prea curată Și pururea fecioară, Marie! Din istoria limbii române: Ego servus tuussum ! Servus ... Încă din copilărie, românii transilvăneni aud între familiari și prieteni cuvântul „servus”, ca formulă de salut. Mai mult, în aceeași ambianță a Transilvaniei, oricine poate constata repede că, în forme ușor modificate, acest termen este utilizat și de maghiari și de sași (șvabi), adică de germanici, atâția (foarte puțini) câți mai sunt ei pe la noi. Cuvântul este, fără nicio îndoială, latinesc și se poate traduce în românește prin „sclav”, cu variantele „șerb” (moștenit în română chiar din latinescul servus, -i, de declinarea a II-a), „iobag”, „rob” etc. La origine, cuvântul modern „servus” este o elipsă (rest al unei expresii, obținut prin suprimarea unor cuvinte care nu sunt indispensabile pentru obținerea sensului dorit) a expresiei Ego servus tuussum!, ceea ce vrea să zică „Eu sunt servitorul tău!”, cu sensul „Mă pun la dispoziția ta!”, „Sunt gata să te slujesc!” etc. Expresia se folosea în antichitatea romană, în Imperiul Roman (cu siguranță și în provinciile Dacia, Moesia și alte provincii danubiene), ca formulă de curtoazie, în rândul elitei (patricienilor mai ales, dar nu numai) și ea trebuie legată de o alta, anume Servus humillimus!, tradusă literal „Sunt sclavul cel mai plecat!” sau „Sunt slujitor preaplecat!”ori „Slugă preaumilă!”. Salutul acesta era folosit atunci doar între bărbați și el venea numai dinspre inferior spre superior. S-a crezut, de către unii, că acest salut provine la noi direct din latinește și că există o continuitate în folosirea sa din timpurile antice până în epoca modernă și, implicit, până astăzi. Nu este așa, fiindcă, la români, prin evoluția firească a limbii, „servus” a devenit „șerb”! O performanță de acest fel au reușit – între toate popoarele romanice – numai italienii, prin locuitorii din regiunea Veneto, care au salutul binecunoscut de „ciao!”, moștenit din vechime din latinescul „sclavus” (sinonim cu „servus”). „Sclavus”, din forma „sclavo”, a ajuns în venețiană „sciavo”, apoi „sciao” și, în final, „ciao”. Însă formula de salut „servus”, care – în mod teoretic ar fi putut fi moștenită, în feluri adaptate, în limbile romanice – s-a pierdut la sfârșitul antichității și nu a fost folosită în mod curent în Evul Mediu. Abia perioada Renașterii a redescoperit-o și reînviat-o, dar nu prin popoarele romanice, ci prin nobilii și învățații germani și germanofoni. În lumea germană a secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, puternic influențată de ideile umanismului, exista tendința de a reînvia antichitatea și chiar de a o imita (așa s-a întâmplat aproape peste tot la finele Evului Mediu occidental). Primii au fost învățații absolvenți de universități, care se străduiau să vorbească uneori între ei latinește sau măcar să schimbe câteva vorbe în limba lui Cicero și Caesar, începând cu salutul. Nobilii germani – cu precădere cei din statele germane catolice din sud și mai ales din provinciile austriece – s-au deprins atunci, cu dorința de a se purta ca romanii, să se salute cu „Servus tuus!”, adică „Sunt sluga ta!”. De la ei (de la austrieci și germani), moda aceasta a trecut repede la nobilii vecini, încât obiceiul a pătruns destul de repede la elitele cehe (și slovace), slovene, croate, polone, ungare, române (din Transilvania), rutene (din vestul Ucrainei). Cu alte cuvinte, forma aceasta politicoasă de salut din rândul claselor superioare, deși provine de la romani și din limba latină, a ajuns la noi prin germani și prin limba germană. Este de notat faptul că, deși se găsește în atâtea limbi, forma latinească originară a cuvântului respectiv s-a păstrat, ca manieră de scriere, numai în germană și în română – „servus”. În polonă este „serwus”, în maghiară „szervusz” etc. Variante maghiare (aberante) sunt și „szevos” sau „szia”, care, ca și formele derivate românești similare („serbus”, „sevos” sau „serus”), se cuvin evitate. Tot în ungurește s-a ajuns, relativ recent, și la forma „szervusztok”, care este un plural și înseamnă „salut tuturor”; cu alte cuvinte, unui cuvânt latinesc (de formă latină) i s-a adăugat o terminație maghiară, ceea ce nu este tocmai recomandat, dar limbile vii nu țin seamă de regulile de gramatică! Ce erori se fac? În legătură cu formula aceasta de salut se fac, de regulă, alte câteva erori. Cea mai des întâlnită se referă la convingerea unora că provine din timpul Imperiului Austro-Ungar, or acest stat bicefal a existat în istorie vreme de 51 de ani, de la 1867 la 1918. O altă nepotrivire cu adevărul este credința că salutul respectiv provine de la nobilii maghiari, de unde l-au copiat târziu românii. Or, cum am văzut, salutul vine din Austria și Germania de sud (Bavaria), preluat din latină în mediile culte nobiliare, intelectuale și răspândit apoi în întreaga Europă Centrală și Central-Orientală, în Cehia și Polonia, dar și în fostele țări ale Sfintei Coroane a Ungariei (Croația, Slovacia, Transilvania, Banat, Partium, Galiția etc.). Nobilii ungari erau destul de eterogeni ca origine, iar unii dintre ei erau – după cum s-a dovedit cu prisosință în ultimele decenii – de sorginte românească. Ei, nobilii români, știau latina cultă și foloseau în scris și literele latine, alături de chirilice. Cu alte cuvinte, între nobilii transilvani care au preluat obiceiul în secolele XVII-XVIII-XIX (concomitent cu anumiți etnici maghiari) existau, cu siguranță, și români. Aceștia, sub influența latinismului profesat de Școala Ardeleană și a convingerii că erau singurii adevărați urmași ai romanilor din zonă, au dus tradiția înainte cu și mai multă tenacitate și convingere, astfel încât, în Epoca Modernă, toți locuitorii Transilvaniei – de la un anumit nivel de cultură și de avere în sus –se salutau cu „Servus!”. Felul de a te saluta cu „servus” este, prin urmare, profund transilvan și clujean, ținând seamă de faptul că „Orașul Comoară” a fost în Epoca Modernă capitala Transilvaniei și un loc de concentrare a valorilor intelectuale ale țării. Clujul secolului al XX-lea – devenit, prin voința majorității, alături de întreaga Transilvanie, de Banat, Crișana și Maramureș, parte integrantă a României – duce mai departe tradițiile de bine ale provinciei, deschiderea sa spre lume, spre toleranță, dialog și înțelegere. Prin „servus”, clujenii îi îndeamnă pe oaspeții lor de pretutindeni să nu se simtă stingheri, să se considere acasă, fiindcă li se va pune la dispoziție tot ceea ce au gazdele mai bun, după cum cer legile nescrise ale ospeției. De aceea, „servus” face parte nu numai din istoria noastră comună europeană, ci și din civilizația pe care am construit-o și pe care o ducem mai departe împreună aici.
Prin „servus”, ne deschidem sufletul și ne prezentăm lumii cu o anumită curtoazie, Cu disponibilitate și demnitate, așa cum se cade să facem, Acad. Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, rector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (material trimis de prietenul clubului nostru N. Cernăianu din Germania) Umor: Tradiţii ale învăţămîntului autohton - de Andrei Pleşu Ziarul Adevărul; 9 noiembrie 2017 E timpul să încep să povestesc. Pînă nu uit... Am întîlnit tot soiul de oameni, am trăit tot soiul de întîmplări, am auzit tot soiul de poveşti. Poate că vor avea un oarecare rost documentar, dacă le pun pe hîrtie. Iată, de pildă, o poveste pe care mi-a spus-o, demult, profesorul meu Dan Grigorescu, discipol, ca şi Ion Frunzetti, ca şi Edgar Papu, al lui Tudor Vianu (şi, cred, asistent al lui pentru un timp). E vorba de un examen de literatură universală, cu Tudor Vianu ca examinator şi un activist de partid drept candidat. Candidatul nu mai era chiar tînăr, dar avea nevoie de o diplomă universitară, ca să-şi poată consolida locul de muncă şi „dosarul sănătos“ la o gazetă de propagandă a vremii, unde era un fel de şef. Profesorul, bine crescut şi neînvăţat cu asemenea situaţii, era puţin stingherit să ia la întrebări un tovarăş cam tomnatic, dar astea erau vremurile. Lucrurile s-au desfăşurat astfel: – Tovarăşe profesor, trebuie să vă spun, cinstit, că nu prea m-am pregătit. Vianu (jenat şi încurajator): _ Ei, nu exageraţi. Sînt sigur că, la vîrsta dvs., aveţi suficiente cunoştinţe. – _ Nu, nu, chiar nu m-am pregătit deloc... – Pot înţelege că nu vă simţiţi astăzi în formă. Nu-i nimic. Veniţi la sesiunea din toamnă. _ Tovarăşe profesor, cît să mai amîn? Am copii care au deja diplomă. Vianu (încurcat): Stimate tovarăşe, îmi pare rău, dar nu aveţi de ales decît între două variante: ori acum, ori la toamnă. Cum facem? Candidatul cade pe gînduri şi, după o matură reflecţie, decide: „Acum!“ Din momentul deciziei, orice dubiu, precauţie şi nesiguranţă dispar ca prin farmec. Omul e, brusc, stăpîn pe situaţie şi pe competenţele proprii. Profesorul îl invită să tragă un bilet, candidatul se execută, citeşte subiectele şi comunică sec: „Primul subiect nu-l cunosc!“ (primul subiect era „L. Tolstoi“). „Prin urmare voi trata subiectul 2!“ Subiectul cu pricina era de tip „ghicitoare“: „Numiţi cel mai mare poet romantic francez din secolul al XVIII-lea“. Răspunsul era gata făcut: în secolul al XVIII-lea există un singur poet racordabil (ca predecesor) romantismului: André Chénier. Dar candidatul ştie mai bine. Răspuns ferm: „Cel mai mare poet romantic francez din secolul al XVIII-lea este Victor Hugo.“ Întrebare ajutătoare din partea profesorului: „Staţi puţin! De cînd pînă cînd ţine secolul al XVIII-lea?“ Răspuns: „De pe la 1720 pînă pe la... 1792. A, nu, greşesc, pînă la 1789!“ „Şi de la 1789 pînă la 1792 ce e?“ Candidatul, surîzînd pertinent: „Sfîrşitul secolului al XVIII lea şi începutul secolului al XIX-lea!“ „Mă rog“ – suspină profesorul – „să trecem la primul subiect.“ „Dar v-am spus că nu-l ştiu!“ „Ei, glumiţi, e vorba de Tolstoi, marele Tolstoi, nu se poate să nu ştiţi despre cine e vorba.“ Răspuns: „A, vă referiţi la poetul simbolist, cel care a murit la Paris, înconjurat de prieteni!“ „Nu, iertaţi-mă, vă gîndiţi, probabil la celălalt Tolstoi, Aleksei, care a fost şi poet (nu chiar simbolist...), a fost pe la Paris, dar s-a întors în URSS şi a murit acolo.“ „Înseamnă că m am înşelat. Deci e clar că nu cunosc subiectul!“ „Vă rog, mai gîndiţi-vă puţin, nu se poate“ – insistă generos Tudor Vianu. „E vorba de Lev Tolstoi, marele Tolstoi!“ „Nu cumva e cel care a scris Anna Karenina?“ – reacţionează, iluminat, candidatul. „Ba da, vedeţi că ştiţi? Despre el e vorba!“ „Atunci cunosc!“ – se linişteşte preopinentul. „Daţi-mi voie să vă prezint, mai întîi, pe scurt, intriga romanului: Anna Karenina era o femeie frumoasă, deşteaptă, dar fără studii superioare!“ (Vianu e perplex: nimic de zis, descrierea personajului este corectă!) „Dînsa s-a căsătorit cu un tip care însă avea studii superioare!“ (Poţi să zici că nu?) „Bineînţeles că, în aceste condiţii, menajul a avut de suferit. Eroina a fugit de-a casă, dar, avînd, totuşi, un moral puternic, s-a angajat muncitoare într-o uzină!“ Profesorul e la capătul puterilor: „Îmi pare rău, nu asta e intriga, nu aşa se termină povestea...“ „Nu?“ – se întristează candidatul. „Înseamnă că fac o confuzie cu alt film.“
Dar „candidatul“ din povestea de mai sus pare să fie, la noi, o figură perenă: are funcţii importante, surîde larg – un adevărat campion al danturii – la televizor, ştie să facă de toate: muncitor la Mecanică Fină, fotbalist, jurist, consilier prezidenţial, ministru, şofer, senator etc. Un om de succes! Atîta doar că, din cînd în cînd, confundă istoria naţională... cu alt film. Asta nu înseamnă că aplombul lui de figurant în orice scenariu politic de paradă are ceva de suferit... Parcă-l văd academician, autor al unui tratat despre felul în care unii falşi eroi ai neamului au şubrezit forţele de apărare ale patriei, obligîndu-ne, de pildă, să ne batem cu turcii, cînd, de fapt, voiam să schimbăm un stăpîn cu altul: neamţ, rus, austro-ungar, pe scurt, sorosist. În filmul activistului nostru, Churchill e, de fapt, Stalin, iar Stalin e, de fapt, Churchill. Şi să mai terminăm cu victimizarea anticomuniştilor. Oricum, puşcăriile lor erau mult mai confortabile decît cele de azi. Puteau muri acolo liniştiţi, nu ca bieţii interlopi de azi, a căror eliberare umanitară e urgentă. Repere: Liceul Gheorghe Lazăr din București Fondat în 1860, este al doilea cel mai vechi liceu din Bucureşti. Al doilea gimnaziu în limba română din Bucureşti a fost numit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza „Gheorghe Lazăr” la 18 ianuarie 1860. După cel care „a restituat limba română în dreptul său de limbă de studiu și a fost reîntemeietorul școalelor naționale”. Ziua liceului este sărbătorită de atunci la această dată, când școala și-a deschis porțile. Yüklə 290,92 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
