La Mulți Ani 2018!

Vinul si mancarea traditionala – cum le combinam?

Mancarea traditionala de Craciun este grasa, satioasa si vinul trebuie sa ajute la procesarea si absorbtia grasimilor si la completarea aromatica a bucatelor de pe masa, si asta dincolo de elementul de eleganta pe care-l confera cinei de Craciun. Va recomand vinurile rosii, corpolente, cu arome intense de condimente, cu tanini fermi.

3 vinuri romanesti pentru Craciun

Recomand Aligote ca aperitiv, pentru pofta de mancare. Feteasca Regala langa antreuri (salata de Boeuf, salata de vinete, curcan sau pui), Novac sau Negru de Dragasani langa carnea rosie pe grill fara sosuri grele, si Feteasca Neagra pentru carnea la cuptor. Prajiturile de casa, langa o Tamaioasa Romaneasca vinificata demidulce.

Care este vinul perfect pentru cozonac?

Obligatoriu un vin demidulce sau dulce, in functie de tipul cozonacului; daca contine fructe uscate si ciocolata, putem apela chiar la un vin de Porto, un tawny. Pentru un cozonac cu jeleu, poate un Corcova vin alb dulce din Muscat Ottonel si Chardonnay, sau daca contine fructe de padure si nuca, o Busuioaca de Bohotin de la Crama Basilescu, vin desert.

Share27K

„Bine că s-a dus” - de

Florin Negruțiu
„Fir-ai al naibii, Majestate”, că nu ne dăduși pace nici după moarte.

Să ne obligi pe noi, Ion Iliescu și Sergiu Andon, dimpreună cu toată aristocrația comunistă, să ne punem vorbele cernite,

Să ne obligi pe noi, Liviu Dragnea și Mihai Tudose, dimpreună cu toată baronimea roșie, să ne punem lacrimile de crocodil și să ne plecăm capul în fața catafalcului,

Să ne obligi pe noi, Gabriela Firea și Lia Olguța Vasilescu, dimpreună cu toate prințesele Ardealului, Moldovei și Țării Românești, să ne punem fustele negre, când de Crăciun se poartă roșu,

Să ne obligi pe noi, Partidul care te-am alungat din țară, să-ți facem miting de susținere cu olteni în plină campanie împotriva statului paralel,

Să ne obligi pe noi, Televiziunea, să o ținem cu Majestate în jos, Majestate în sus, de dimineața până seara, când publicul trebuie informat metodic despre crima de la metrou, părintele Pomohaci și chiloții Oanei Zăvoranu,

Să ne obligi pe noi, muncitorii mândri care am construit această țară, să dăm cu bidineaua peste Gara Băneasa și Gara din Curtea de Argeș, în luna decembrie, când omul se odihnește și vopseaua se scorojește,

Să ne obligi pe noi, bucureștenii, să o luăm pe rute ocolitoare spre Mall Băneasa, spre Târgul de Crăciun și spre cârciumile din Centrul Vechi, în weekend, când toată lumea consumă și party hard,

Să ne obligi pe noi, popor român, să ținem doliu național, în plin sezon de petreceri corporatiste, de târguri și de bâlciuri, de bucurii ale porcului,

Toate astea, Majestate, sunt deja prea mult. Bine că te-ai dus.

***

Ne jena. Ca o pietricică în pantof, ca reproșul tăcut din privirea cuiva căruia i-am produs o mâhnire. De mâine, putem să ne întoarcem la bicisniciile noastre, fără să mai simțim privirea sa mustrătoare în ceafă. De mâine, ne putem urî, înjura, îmbulzi, certa în voie. De mâine, vom putea petrece, chiui, șoppingui până la epuizare. De mâine, vom putea băga în maț până va crăpa bugetul cu care ne-a îndestulat Partidul.

Doar Florin Iordache - ticălosul sincer - a rămas la serviciu, în această mare de ipocrizie de partid, de stat și de popor, continuând neabătut, precum tancul sovietic, munca de decuplare a României postcomuniste de Europa Apuseană a Regelui Mihai. Nivelarea Justiției sub directivele de Partid semnează definitiv actul de capitulare a României în fața Republicii borfașilor și ultima insultă la adresa Regelui Mihai.

Prin plecarea Regelui - un om care a crezut cu toată ființa lui în valorile occidentale, care ne-a făcut și pe noi, prin legăturile sale de sânge, un pic mai britanici, mai germani, mai spanioli, mai civilizați europeni, care s-a pus la dispoziția statului român în anii 2000, făcând lobby personal pe la toate familiile regale și cancelariile vestice ca să fim primiți în NATO, deși nu meritam - prin plecarea Regelui, așadar, legăturile noastre cu Vestul se șubrezesc.

Regele anulase eternul nostru complex de inferioritate, ridicând România dintr-o eternă rudă săracă a Europei bătând la „Înalta Poartă” (idee obsesiv cultivată de conducătorii „republicani” ai țării), la statutul de țară demnă și respectată. Regele pleacă, neamurile sale împărătești, din toate familiile regale europene, l-au condus azi pe ultimul drum la București. Din fericire, au plecat fără să mai vadă drumurile noastre desfundate, șoselele neluminate, jegul gărilor, România nesimțirii, indolenței, furtului pe ruta București - Curtea de Argeș.

Obrazul subțire lasă loc obrazului gros și cefei de porc. De mâine, românii vor rămâne cu neamurile proaste, inculte și agresive, pe care și le-au votat democratic. 

A fi neam prost înseamnă inclusiv să-i pui Regelui tău, pe ultimul drum, o copie a Coroanei. Coroana reală nu putea fi scoasă din muzeu, ca nu cumva Regele să fugă cu ea în mormânt, cum fugise după Război cu aurul și tablourile poporului, nu-i așa?! Cică „așa zice legea”. Ia să fi trecut la cele veșnice un boiernaș comunist, să vezi atunci cum se scotea Coroana din muzeu prin ordonanță de urgență...

După reveria monarhistă de câteva zile, care ne arată „cum ar fi fost”, ne întoarcem la PCR-ul care ne arată de mai bine de 70 de ani cum e de fapt.

PS. N-aș fi scris acest text dacă nu aș fi văzut Bucureștiul vineri noapte. M-am dus la Palatul Regal unde așteptau câteva mii de oameni, în liniște, să intre la Rege. O coadă șerpuită și tăcută, un inel viu în jurul Palatului. Perpendicular pe Palat, pe strada Rosetti, se chefuia la greu: e sezonul petrecerilor „de firmă”, astfel încât toate restaurantele, barurile, puburile gemeau de lume, de dans și de voie bună. În Centrul Vechi ziceai că trăiești pe viu un cutremur de peste 6 pe Richter. Muzica zgâlțâia pereții scorojiți ai clădirilor cu bulină și valuri de oameni fericiți, exprimând o stare de beatitudine juisantă, inundau străzile ca și când n-ar fi vrut să rateze ultima petrecere a vieții. Toate locantele defulau de lume, iar patronii scoseseră boxele afară, ca lumea să se distreze și pe trotuare. Cam atâta despre „doliul național”, cam atâta despre visul fragil pe care l-am îngropat astăzi.

Să nu ne lăsăm amăgiți de numărul mare al celor care l-au condus sâmbătă pe ultimul drum pe Regele Mihai. Miile de oameni drepți, tăcuți, transmițând o imensă tristețe, dar luminoși în suferința lor, fac parcă, prin contrast, și mai neagră noaptea care ne înconjoară.

Câți dintre noi chiar trăim în valorile pe care ni le-a transmis Regele?

Câți dintre noi am fi dispuși să trăim „o viață de rege”, adică o viață ghidată după valori austere, precum modestie, bună cuviință, politețe și adevăr? Câți dintre noi putem să fim decenți măcar trei zile dintr-un an?

Sărbătorirea anului nou
Cele mai vechi tradiții de sărbătorire a schimbării anului datează din vremea Babilonului (2300 î.e.n -1000 e.n) când ele aveau loc la sfârșitul lunii martie, imediat după echinoxul de primăvară.

În mai multe state antice, prima zi a anului era legată fie de un eveniment agricol (apariția stelei Sirius șî revărsarea fluviului Nil în Egipt, recoltarea orzului în Sumer), fie de unul astronomic (a doua lună nouă după solstițiul de iarnă în China antică).

Primul calendar roman împărțea anul în 10 luni, avea 304 de zile și era bazat pe ciclurile lunare. Legenda spune că a fost introdus de Romulus, fondatorul Romei, în secolul 8 î.e.n.). Numa Pompiliu (753-673 î.e.n), urmașul lui Romulus, a adăugat alte două luni: Ianuarie și Februarie.

Dar acest calendar a dus la erori, motiv pentru care Iulius Cezar l-a înlocuit în anul 46 î.e.n. cu calendarul iulian, în care prima zi a anului a fost stabilită data de 1 ianuarie (Ianus era zeul începutului și emblema sa, un cap ce două fețe, era simbolică pentru înlocuirea anului trecut cu cel nou). Cel care a stabilit datele noului an a fost astronomul Sosigenes din Alexandria, care a pus la bazele calculului ciclul solar. Durata anului a devenit 365 de zile și 1/4. In cinstea împăratului roman, luna care se numea quintilius (a cincia) în vechiul calendar a devenit a 7-a lună a anului și a primit numele Iulie.

Urmașul lui Cezar, împăratul Augustus, a făcut același lucru cu luna următoare, devenită August.

În anul 1582, papa Grigore al XIII-lea a modificat calendarul cu stabilirea anilor bisecți (calendarul gregorian). Tehnicianul acestor calcule a fost călugărul iezuit Christopher Clavius. De la introducerea calendarului gregorian popoarele europene au început sărbătorirea noului an pe 1 ianuarie.

Modul de sărbătorire diferă după țară și națiune.

Pentru a avea noroc în anul care începe, se mănâncă un anumit fel de preparate cărora li se atribuie puterea de a influența favorabil viitorul. În Italia este mâncarea de linte cu cârnați, în Stale Unite fasolea numită black eye pea (mazărea cu ochi negru) și șunca de porc, în multe țări europene mâncarea aducătoare de noroc este carnea de porc (sau purcel de lapte), în Suedia este budinca de orez în care se pune o alună, în mai multe țări sunt prăjiturile în formă de inel (simbolul continuității și împlinirii), iar în Spania se mănâncă 12 boabe de struguri (una pentru fiecare lună a anului viitor). Turcii au obiceiul de a introduce rodiile în meniul de anul nou, iar în El Salvador tradiția cere să mănânci ouă crude.

În Grecia se atârnă mănunchiuri sau funii de ceapă în fața ușii și principalul fel de mâncare este friptura de miel. Iranienii au tradiția lui Kuku Sabzi, un fel de frittata cu ouă și ierburi, în China se pregătește Tang Yuan, o supă cu găluști umplute și în Corea se mănâncă Tteokguk, o supă cu carne, vegetale și prăjituri din orez.

Rosca de reyes (prăjitura regelui) este prăjitura mexicană cu care se sărbătorește anul nou, prăjitură dulce din aluat modelat în formă de inel și cu o figurină care îl reprezintă pe Iisus.

Scoția are o tradiție simplă și folositoare: de Anul Nou toți cei din casă beau whiskey, care este oferit și celor care vin în vizită de cum deschid ușa.

Alte tradiții de anul nou sunt producerea de zgomote (artificii, împușcături, pocnitori, troznit din bici, talăngi, surle, tobe, trompete, buhai), spargerea veselei vechi (Italia), sărutul sub vâscul agățat de tavan sau de lampă, urarea de bine și belșug cu sorcova, plugul sau cu urători costumați.

În orașul Philadelphia, din statul Pennsylvania, în dimineața zilei de 1 ianuarie are loc o paradă costumată a Mummers, făcută de voluntari care se pregătesc tot anul cu costume elaborate, repetiții de dansuri și acrobații, cântece și performanțe muzicale instrumentale. Tradiția vine din combinarea unor elemente folcorice engleze, irlandeze și scandinave din secolul XVII. (MSM)

Mummurs Parade in Philadelphia

Iarna în pictura românească



Ion Țuculescu: Iarnă în mahala



Ion Țuculescu: Iarna pe strada Lizeanu




Dumitru Ghiață: Peisaj de iarnă


Lucian Grigorescu: Peisaj


Camil Ressu: Iarnă grea, soldați ruși la Iași


Ion Andreescu: Iarna la Barbizon

Ion Andreescu: Pădure iarna



Ștefan Luchian: Iarna la bariera Filantropia


De râs: Accentele limbii engleze

Accentul scoţian: E cel mai dificil, presupunând mari sacrificii din partea vorbitorului. Tehnic, este nevoie de un cui foarte ascuţit, bătut în limbă astfel încât vârful să iasă pe partea cealaltă. În momentul în care încercarea de o pronunţa un cuvânt presupune atingerea cerului gurii sau a gingiei, cuiul va provoca durere, iar vorbitorul se va opri subit în mijlocul cuvântului şi va scoate un icnet, un oftat sau va spune fuck! Urmat, desigur, de un alt icnet sau oftat. Astfel, circa 75% din cuvinte vor fi pronunţate în cel mai bun caz până la jumătate şi în absolut toate cazurile ultima silabă se pronunţă ouch, aigh, ough sau fuck. Pentru dezinfecţia rănilor se foloseşte, de preferinţă, single malt.

Accentul Texan: Faptul că texana seamană foarte mult cu lătratul unui dulău este unanim recunoscut, cu toate că, până în prezent, nu s-a putut stabili cu precizie rasa dulăului. Deşi mai multe asociaţii cainologice îşi dispută vehement întâietatea, se pare, totuşi, că texana provine din lătratul unui Shnautzer uriaş căruia îi lipseau ambii canini de jos si era discret atins de Alzheimer.Lingviştii susţin că abilitaţile de comunicare ale câinelui cu cireada erau remarcabile, vacile intrând docile în ţarc încă de la primele mârâituri, ceea ce i-a determinat pe cow-boy să preia elemente lexicale din vocabularul dulăului.

Cei mai aprigi opozanţi ai acestei teorii sunt nişte motociclişti din Houston, care susţin că limba Texană s-a născut din încercările unui tovarăş de-al lor de a comunica cu Harley Davidson-ul, care i s-a defectat la intrarea în Nevada.

Accentul de Alabama: Pare greu de crezut că ceea ce vorbesc locuitorii statului Alabama, cunoscuţi sub numele generic de bamas, are la baza cuvinte din vocabularul limbii engleze. Organizaţia Mondială a Stomatologilor a demonstrat recent că un accent bama acceptabil se poate obţine dacă încercaţi să pronunţati orice cuvânt englezesc plimbând fără grabă vârful limbii pe cerul gurii de la al doilea molar de sus, dreapta, până la primul molar de jos, stânga şi înapoi. Pentru rezultate mai bune, este recomandabil să vă lipsească cel puţin doi dinţi din faţă şi să menţineţi tot timpul în gură un pumn de tutun, o scobitoare şi două-trei capace de bere.
Şi nu, nu încercaţi asta acasă, în faţa oglinzii, decât dacă aveţi la îndemână un ştergător de parbriz!

Accentul Sud-African: Dacă Texana se confundă cu lătratul unui dulău, engleza vorbită în Cape Town seamănă cu lătratul unei hiene, care, după cum se ştie, este un fel de câine mai mare, care se crede cal şi încearcă să necheze. Inflexiunile cabaline din accentul sud-african nu sunt rezultatul influenţelor dialectului local Zulu, aşa cum aţi putea crede, ci ale limbii olandeze, vorbită de primii colonişti ai regiunii. Este evident până şi pentru persoanele cu disabilitaţi de auz că limba olandeză, mai curand o boala de gat avansata, nu este ceva care trebuie amestecat cu zulu, dar inevitabilul s-a produs, rezultatul fiind limba numită Afrikaans.

Sunt sigur că Dumnezeu s-a distrat copios în ziua aia, iar faptul că inventatorii vuvuzelei sunt vorbitori de engleză cu accent Afrikaans pare o consecinţă firească..

Engleza Italiană: Cunoscută şi sub numele de Maccheronic sau Spaghetti English, engleza vorbită de italieni presupune o condiţie fizică excelentă, întrucât, la fiecare trei cuvinte, trebuie efectuate câteva flotări în aer. Nu poate fi vorbită de către persoanele cu disabilitaţi fizice şi nici de către cei care au mâna în gips sau suferă de febră musculară. Vorbitorul perfect de maccheronic este capabil nu doar să prelungească vocalele, ci şi să adauge câte o vocală după fiecare cuvânt. Scopul final este ca nici un cuvânt să nu se termine în consoană: "Darlinga, pleasa clooose da doooora anda sita downa on the flooora".

Engleza germană: Este opusul englezei spaghetti, în sensul că vocalele trebuie ignorate, iar consoanele pronunţate cu voluptate. Cum se poate pronunţa voluptuos o consoană? Folosiţi limba ca pe un fel de ciocan. Ştiu, doare, dar cu timpul o să vă obişnuiţi (pont: stingeţi cu multă bere bătăturile apărute pe gingii!). Cea mai violentă lovitură de limbă trebuie dată în momentul pronunţării grupului TH, care se va rosti ca un T foarte dur (veţi şti că aţi pronunţat corect atunci când veţi constata o mica sângerare, la baza incisivilor superiori). Teoretic, engleza teutonă ar semăna destul de mult cu engleza, dacă nemţii nu ar pronunţa pe W ca pe V şi pe V ca pe F."Ve ar' valking on ttisss strrre'ttt, aft'rrr a long traf'l by train"

Engleza poloneză: Polonezii pronunţă W-ul la fel ca nemţii, un fel de jjjjj continuu se aude pe fundal şi fiecare al treilea cuvânt este "kurwa"."Tis kurwa beer is kurwa good for notting, kurwa! I vant a kurwa vodka, please!"

Engleza filipineză: Filipinezii nu pot pronunţa sunetul F, pe care îl rostesc P. Din acest motiv, engleza vorbită de filipinezi nu poate fi luată în serios, aşa cum nu poţi lua în serios un ins de 1,5 m care spune "Pack you!" în loc de "Fuck you!". My fav is "Pipth Avenue"

Engleza de India: Fixaţi-vă colţurile gurii de lobii urechilor, folosind nişte cleşti de rufe puternici, astfel încât să imobilizaţi buzele într-un fel de zâmbet larg. Acum, încercaţi să vorbiţi engleza, pronunţând cuvintele după următorul algoritm: un cuvânt la 3 secunde, un cuvânt la 2 secunde, trei cuvinte pe secundă, 5 cuvinte pe secundă, 14 cuvinte pe secundă, un stop brusc, apoi un cuvânt la 5 secunde. După care, repetaţi. Rezultatul e ceva de genul "Good mooo rningSir! Howareyoutoday? I hooope everythingiiiis finewithyouandyour faaamily, Sir."

Engleza românească: Cheia de boltă a acestui inconfundabil dialect este grupul THE, pe care majoritatea românilor îl pronunţă Ză. Dacă vrei să afli din ce regiune a ţării provine un român, după engleza vorbită, îl provoci să numere până la trei. Răspunsurile variază de la "uan, ciu, srii", până la "oan, tu, trii" în funcţie de poziţia pe harta patriei a localităţii natale. Un alt obicei românesc este ca fiecare propoziţie să fie precedată şi urmată de o pauză lungă, marcată de sunetul ăăă.:"ăăă . you go straight on zis street and after zat traffic light . ăăă . you go to ză right for about . ăăăă . sărty meters and zen you go to ză left and you will see .. ăăă . ză building zat you are looking for. May be ză office is not open today, but zey have ză orar . ăăă . ză program on ză door."

(Material trimis de prietenul clubului nostru N. Cernăianu din Germania)

Gânduri înalte: Trei Crai de la Răsărit - de Andrei Pleşu

se dedică Majestăţii Sale Regele Mihai I

Ziarul Adevărul 21 decembrie 2017

De fiecare dată cînd se apropie Crăciunul, mi se pare că nu reflectăm destul asupra unui episod care, din punctul meu de vedere, are o aură simbolică aparte. E vorba de episodul „regilor magi“, al celor „trei Crai de la Răsărit“, pe care o stea îi conduce spre locul naşterii lui Iisus.

Evident, nu e nimic nou de spus.– Dar sînt de reamintit cel puţin două dimensiuni ale istorisirii din Evanghelia după Matei (2, 1-16), de o „actualitate“ care mi se pare semnificativă. Evanghelia nu face precizări nici asupra numelui, nici asupra numărului, nici asupra ţărilor de baştină ale magilor. Aflăm doar că au venit „de la Răsărit“, călăuziţi de o stea, şi că au adus pruncului daruri: aur, tămîie şi smirnă.

Tradiţia vorbeşte însă de trei personaje, le dă numele (Melchior, Gaspar şi Balthazar) şi specifică apartenenţa fiecăruia: Melchior e al Persiei, Gaspar – al Indiei, iar Balthazar al Arabiei.

În Vechiul Testament există pasaje (Psalmul 71, Isaia 60) care anunţă, profetic, pelerinajul de daruri cu care Orientul va întîmpina pe Domnul…

De contemplat cu atenţie este dubla „calificare“ a celor trei: sînt deopotrivă „regi“ şi „magi“. Reunesc, aşadar, în alcătuirea lor, regalitatea şi sacerdoţiul: sînt stăpînitori de ţară, de pămînt, dar şi reprezentanţi ai cerului. În fiinţa lor convieţuiesc cele două „autorităţi“, care, laolaltă, constituie prestigiul împărătesc: autoritatea puterii statale şi autoritatea mandatului divin. Regele conduce, dar conduce ca un „trimis“. E puternic, pentru că e „împuternicit“ de sus. (Nu apăruse încă, în lumea „sublunară“, „modelul“ democratic, în care împuternicirea vine de jos, în care sacerdoţiul e marginalizat sau constrîns la colaboraţionism, iar demnitatea statală e un „premiu“ electoral, e „aleasă“, dar printr-o elecţiune mundană. Puterea nu mai are nimb, iar spiritul nu mai are pondere instituţională, adică e lipsit de putere nemijlocită…)

Darurile aduse de cei trei „crai“ consolidează şi ele aceeaşi structură simbolică. Aurul e un atribut al regalităţii, iar tămîia şi smirna invocă oficiul liturgic: preoţia. Preoţia adaugă forţei pămînteşti şi suveranităţii cereşti actul sacrificial al slujirii. Avem de a face cu o imagine completă a puterii: ea trebuie să fie energie lumească, „inspiraţie“ supralumească (steaua călăuzitoare…) şi capacitate de a sluji, de a orienta zestrea autorităţii spre binele comunitar. Să adăugăm că tămîia reflectă mireasma dulce a funcţiei liturgice, slujitoare, în vreme ce smirna include amarul ei: efortul, poticnirile, sacrificiul. Smirna trimite şi la asocierea mîntuitoare a morţii cu Învierea.

Un al doilea prilej de reflecţie este ampla distribuţie spaţială a celor trei magi. În Iudeea, prima „înştiinţare“ a Naşterii se adresează, fireşte, Sfintei Fecioare (Bunavestire). Dar apoi, cei înştiinţaţi şi purtaţi spre Betleem sînt oameni din zările largi ale lumii: India, Arabia, Persia. „Occidentul“ european (Imperiul Roman) includea, pe atunci, şi Iudeea, astfel încît putem vorbi de universalitatea aşteptării şi împlinirii christice.

Iisus a venit pentru toţi, dar, oricît ar părea de ciudat, s-a „semnalat“ pe sine mai întîi în lumea răsăriteană, prin regii magi de provenienţă „exotică“! Asta nu înseamnă că universalitatea christică e de tip sincretic, că ea legitimează flasc toate credinţele lumii, ci doar că ea se adresează tuturor, că nu e discriminatorie, nu procedează prin excomunicare, ci prin deschidere ofertantă, prin apel generos, ca apelul pentru nunta fiului de împărat (Matei, 21, 1-10), ca invitaţia totalizantă la „cina cea mare“ (Luca, 14, 12-24).

Sînt nuanţe şi subînţelesuri care ar trebui să dea de gîndit mai ales astăzi, cînd confesiunile creştine vorbesc de ecumenism ca de o erezie, cînd dialogul interreligios e anatemizat, cînd orgoliul apartenenţei la adevăr anesteziază smerenia comunicării, a iubirii de aproape, a îmbrăţişării celuilalt, chiar atunci cînd e diferit.

Pe de altă parte, şi întîi-stătătorii Orientului, urmaşii celor trei regi-magi, ar trebui să ia exemplul atenţiei lor anagogice. Adică al privirii orientate spre cer, spre stelele călătoare care merg încotro vrea Duhul… Orientul trebuie să se „orienteze“, dar şi noi trebuie, poate, să ne (re)orientăm, fără pripa unei instalări suficiente în „Egiptul propriu“ (P. A. Scrima).

Trebuie să ieşim, mereu, curajos, din gata făcutul opţiunii trufaşe, pentru a regăsi viaţa deplină a opţiunii iubitoare. Altfel, ne vom purta – după o formidabilă vorbă a lui Emil Cioran – ca nişte „nouveaux riches“ ai Absolutului, ca nişte parveniţi încîntaţi de ei înşişi, dormitînd în certitudini nedigerate şi bucuroşi să luăm cămara proprie drept Raiul însuşi.