La răscruce de vânturi

CAPITOLUL 16
Către ora douăsprezece noaptea veni pe lume Catherine, cea pe care-aţi văzut-o la Wuthering Heights; un copil firav, născut la şapte luni. Două ore după aceea mama muri, fără a fi îndeajuns de conştientă pentru a-şi da seama de lipsa lui Heathcliff sau pentru a-l recunoaşte pe Edgar. Durerea domnului Linton constituie un subiect prea trist ca să stărui asu­pra lui; efectele s-au văzut însă mai târziu; după părerea mea, durerea i-a fost agravată şi de faptul că rămă­sese fără moştenitor. Iar în timp ce priveam orfana, fi­ravă, regretam şi eu asta, acuzându-l, în gând, pe bătrânul Linton pentru că, printr-o părtinire naturală, îşi lăsase averea fetei, şi nu fiului. Biata copilă nu era bine­venită! În timpul primelor ore ale existenţei ar fi putut scânci până şi-ar fi dat sufletul, căci nu-i păsa nimănui de ea. Mai târziu am dres noi această lipsă de atenţie, dar începutul vieţii ei a fost atât de lipsit de dragoste cum pare să-i fie şi sfârşitul.

Dimineaţa următoare — luminoasă şi veselă — se furişase uşurel în casă prin obloanele încăperii tăcute, cu o strălucire suavă si dulce, învăluind patul şi pe cea întinsă pe el. Edgar Linton, cu ochii închişi, stătea cu capul pe perna doamnei Linton. Chipul lui tânăr şi pur părea aproape tot atât de lipsit de viaţă şi aproape tot atât de nemişcat ca şi al moartei. Numai că al lui exprima oboseala unui chin istovitor, pe când al ei o pace desăvârşită. Fruntea senină, pleoapele închise, buzele zâmbind: nici un înger din cer n-ar fi putut fi mai frumos decât Catherine. Iar eu am fost cuprinsă de aceeaşi linişte nesfârşită în care odihnea fosta mea stăpână. Sufletul meu n-a fost niciodată într-o stare mai înălţătoare dacât cea pe care o resimţeam privind imaginea netulburată a liniştii devine. Fără să vreau am auzit în mine ecoul cuvintelor spuse de ea cu câteva ore în urmă: "Incomparabil mai departe şi mai presus de voi toţi!”Indiferent dacă era încă pe pământ sau ajunsese în cer, sufletul ei se afla la Dumnezeu!

Nu ştiu dacă asta e o trăsătură care mă caracterizează pe mine, sau poate c-o mai au si alţii, dar rareori mi se întâmplă să nu mă simt fericită atunci când veghez într-o cameră mortuară, dacă şi celelalte persoane îndo­liate au grijă să-şi îndeplinească această îndatorire fără a da dovadă de-o deznădejde frenetică. Mie mi se pare că mortul se odihneşte — o odihnă pe care nici pământul şi nici iadul n-o pot tulbura. Eternitatea în care intră cei duşi de pe lume, e viaţă fără margini, iubire fără de sfârşit şi fericire deplină. Cu-acel prilej am observat cât egoism zace, chiar şi într-o iubire ca a domnului Linton, când regreta atât de tare tihna binecuvântată de care se bucura Catherine. E drept că omul s-ar fi putut întreba dacă, după viaţa plină de capricii şi neastâmpăr pe care o dusese, merita să ajungă în cele din urmă la un ase­menea liman al păcii. Te puteai îndoi în momente de rece judecată, dar nu în faţa cadavrului ei. Liniştea trupului mort era o chezăşie că frământarea din trecut se potolise.

— Credeţi că asemenea oameni sunt fericiţi în lumea cealaltă, domnule Lockwood? Ce n-aş da să ştiu!

Am refuzat să răspund la întrebarea doamnei Dean care mi se păru cam eterodoxă.

— Mi s-a părut că stăpânul adormise şi, curând după răsăritul soarelui, am îndrăznit să părăsesc camera şi să mă furişez afară, în aerul curat şi proaspăt. Servitorii credeau c-am ieşit să-mi alung toropeala după o veghe atât de prelungită; de fapt însă, motivul meu principal era să-l văd pe domnul Heathcliff. Dacă ar fi stat toată noaptea printre brazi, n-ar fi auzit nimic din forfota de la Grange; doar poate galopul călăreţului trimis la Gimmerton. Dar dacă s-ar fi apropiat de casă, şi-ar fi putut da seama, după luminile care se mişcau încoace şi-ncolo, după deschisul şi închisul uşilor, că se petrecea ceva neobişnuit. Doream să dau de el, cu toate că mi-era teamă. Ştiam că eu sunt cea care trebuie să-i dau îngro­zitoarea veste şi voiam să scap de această îndatorire, dar "cum” anume să procedez nu ştiam. Era acolo, în parc... la o depărtare de câţiva paşi. Stătea rezemat de un frasin bătrân: n-avea pălărie, iar părul i se umezise de roua scuturată de pe crengile înmugurite. Stătuse multă vre­me aşa, nemişcat, căci am văzut o pereche de mierle care, preocupate să-şi facă cuibul, zburau de colo, colo, foarte aproape de el, nestingherite, de parcă şi el ar fi fost un trunchi de copac. Când m-am apropiat, păsările şi-au luat zborul, iar el şi-a ridicat ochii şi-a zis:

— A murit, nu te-am aşteptat pe dumneata ca să-mi spui asta. Lasă batista, nu boci în faţa mea. Blestemaţi fiţi cu toţii, ea n-are nevoie de lacrimile "voastre”!

Plângeam atât de mila lui cât şi de mila ei; uneori ne e milă de făpturile care nu simt nimic nici pentru ele, nici pentru alţii. Când i-am văzut faţa, mi-am dat seama că ştia de nenorocirea care se întâmplase, şi un gând ciudat îmi trecu prin minte: că inima i se potolise şi se ruga, căci buzele i se mişcau şi privirile îi erau ple­cate în pământ.

— Da, a murit, i-am răspuns, oprindu-mi hohotele de plâns şi ştergându-mi obrajii. S-a dus în cer, sper, unde ne vom întâlni cu toţii, dacă luăm bine aminte şi ne abatem de pe căile rele pentru a merge pe cele bune.

— Aşadar "ea” a luat bine aminte? întrebă Heathcliff încercând să rânjească. A murit ca o sfântă? Haide, po­vesteşte-mi tot ce s-a petrecut. Cum a murit...

Încercă să-i rostească numele, dar nu fu în stare, şi, strângându-şi buzele, se luptă în tăcere cu durerea care-l sfâşia, înfruntând în acelaşi timp, cu privirea lui sălbatică şi fixă, compătimirea mea.

— Cum a murit? reîncepu în cele din urmă... dar în ciuda curajului său, se văzu silit să se sprijine de copacul de alături; căci după lupta pe care o dusese tremura, fără să vrea, din cap până-n picioare.

"Sărmane nenorocit, mi-am zis, ai nervii şi inima la fel cu semenii tăi! De ce te străduieşti să-ţi ascunzi sentimentele? Trufia ta nu-l poate orbi pe Dumnezeu! Îl ispiteşti să te chinuiască până când îţi va smulge un strigăt de umilinţă.”

— Liniştită ca o mieluşea! i-am răspuns tare. A sus­pinat adânc şi s-a întins ca un copil care se trezeşte şi adoarme din nou. Cinci minute după aceea am mai sim­ţit o mică zvâcnire în inima ei, şi apoi nimic!

— Şi... a mai pomenit de mine? întrebă el, şovăind, ca şi cum i-ar fi fost teamă că răspunsul meu ar putea cuprinde amănunte pe care nu le-ar putea îndura.

— Nu şi-a mai venit în fire din clipa în care-ai ple­cat de lângă ea şi n-a mai recunoscut pe nimeni, i-am spus. Zace cu un zâmbet senin pe faţă, şi ultimele ei gânduri s-au întors la zilele frumoase de odinioară. Viaţa i s-a sfârşit într-un vis dulce... De s-ar putea trezi în lu­mea cealaltă tot atât de liniştită!

— De s-ar trezi în chinuri! strigă el cu o vehemenţă înspăimântătoare, lovind cu piciorul în pământ şi gemând, cuprins brusc de o suferinţă pe care nu şi-o putea stăpâni. A fost o mincinoasă până la sfârşit! Unde e? Nu-i "acolo”... nu-i în cer... n-a pierit... unde-i? Oh! Ai spus că nu-ţi pasă de suferinţele mele! Eu n-am decât o sin­gură rugăciune... şi-am s-o repet până-mi va înţepeni limba... Catherine Earnshaw, să n-ai linişte câtă vreme sunt eu în viaţă! Ai spus că eu te-arn ucis... atunci vino şi mă urmăreşte! Cei ucişi îşi urmăresc ucigaşii, cred. Rămâi cu mine întotdeauna... fă-mă să înnebunesc, numai nu mă părăsi în abisul ăsta unde nu te pot găsi! O, Doamne! Nu găsesc cuvinte! "Nu” pot trăi fără viaţa mea! "Nu” pot trăi fără sufletul meu!

Îşi izbi capul de trunchiul noduros al copacului şi, ridicându-şi privirea, începu să urle, dar nu ca un om, ci ca o fiară străpunsă de cuţite şi suliţe. Am observat pe scoarţa copacului mai multe dâre de sânge; mâna şi frun­tea îi erau, de asemenea, însângerate. Probabil că scena la care am fost martoră se repetase şi în cursul nopţii. N-aş putea spune că mi-a provocat milă... mai degrabă m-a înspăimântat; totuşi nu-mi venea să-l las acolo în starea aceea. Dar în clipa în care şi-a revenit destul ca să observe că privirile mele îl urmăresc, mi-a poruncit, răcnind, să plec; iar eu l-am ascultat. Durerea lui de­păşea priceperea mea de a-l linişti sau mângâia!

Înmormântarea doamnei Linton fusese fixată pentru vineri, şi până atunci coşciugul rămase deschis în salo­nul cel mare, acoperit cu flori şi frunze parfumate. Lin­ton îşi petrecu acolo zilele şi nopţile, păzind-o; şi — fapt necunoscut de ceilalţi, ci numai de mine — Heathcliff îşi petrecu toate nopţile în grădină, dar ştiam c-ar vrea să intre înăuntru dacă s-ar fi putut. Şi marţi, pu­ţin după ce se întunecase, când stăpânul meu, frânt de oboseală, fu silit să se retragă pentru două ore, mişcată de perseverenţa lui, m-am dus şi-am deschis una din ferestre, vrând să-i dau prilejul să-şi ia rămas bun de la chipul palid al idolului său. Profită numaidecât de ocazie, dar cu prudenţă. Atât a fost de prundent, încât n-a făcut nici cel mai mic zgomot care să-i fi putut trăda prezenţa. Şi adevărul e că nici eu n-aş fi ştiut că fusese acolo dacă n-aş fi văzut că vălul de pe faţa moartei nu mai era aşezat ca înainte şi dacă n-aş fi observat, jos, o buclă de păr blond, legată cu un fir de argint; după ce-am cer­cetat-o, m-am convins că fusese scoasă din medalionul de la gâtul doamnei Linton. Heathcliff deschisese biju­teria, azvârlise conţinutul şi pusese în loc o buclă neagra din părul lui. Eu le-am împletit pe amândouă şi le-am închis apoi în medalion.

Domnul Earnshaw fu poftit, fireşte, să însoţească până la mormânt rămăşiţele pământeşti ale surorii lui. Nu se scuză, dar nici nu veni, aşa încât, în afară de soţul ei, cortegiul fu compus numai din arendaşi şi servitori. Isabella nu fusese poftită.

Locul unde urma să fie înmormântată Catherine, spre mirarea sătenilor, n-a fost nici în capelă, în cavoul fami­liei Linton, nici lângă mormintele rudelor ei, ci în altă parte. Fu săpat pe povârnişul verde din colţul cimitiru­lui, unde zidul era atât de scund, încât buruienile şi afinii de pe dealuri se căţăraseră pe el şi trecuseră de cealaltă parte; acum e aproape acoperit de un dâmb de turbă. Soţul ei odihneşte în acelaşi loc, şi fiecare îşi are mormântul însemnat cu câte o simplă piatră funerară la cap şi o lespede cenuşie la picioare.