La răscruce de vânturi

— Nu, plouă, răspunse ea.

— Atunci de ce te-ai îmbrăcat cu rochia aia de mă­tase, spuse el. Sper că nu vine nimeni aici.

— Nu, după câte ştiu eu, bâlbâi domnişoara; dar tu ar trebui să fii acum la cîmp, Heathcliff. Abia a trecut un ceas de la amiază, credeam că eşti la lucru.

— Nu se întâmplă des să scăpăm de prezenţa bleste­mată a lui Hindley, zise băiatul. Azi nu mai lucrez, stau cu tine.

— Oh, dar are să te pârască Joseph, zise ea timid; ar fi mai bine să te duci!

— Joseph încarcă piatră de var de partea cealaltă a stâncii de la Peniston; are de lucru până se întunecă, aşa că n-o să afle niciodată.

Şi, zicând aşa, veni agale lângă foc şi se aşeză. Catherine rămase o clipă pe gânduri, cu sprâncenele încruntate — socotea că e necesar să-i netezească intrusului calea.

— Isabella şi Edgar Linton au spus că poate trec azi după-amiază pe-aici, zise după un minut de tăcere. Cum văd că plouă, s-ar putea să nu vină, dar, dacă vin, rişti să fii certat degeaba.

— Porunceşte-i lui Ellen să le spună că eşti ocupată, Cathy, stărui el; nu mă da afară din sală pentru nătăfleţii aceia de prieteni ai tăi! Câteodată îmi vine să mă plâng că ei... clar n-am s-o fac...

— Că... ce? strigă Catherine uitându-se la el cu faţa tulburată. O, Nelly, adăugă apoi cu nerăbdare, smucindu-şi capul din mâinile mele, m-ai pieptănat atâta, de mi-ai desfăcut toate buclele! Ajunge, lasă-mă-n pace! De ce te plângi, Heathcliff?

— De nimic... uită-te numai la calendarul din perete — îi arătă o foaie de hârtie înrămată, atârnată lângă fe­reastră, şi continuă — crucile sunt pentru serile pe care le-ai petrecut cu Lintonii, punctele pentru cele petre­cute cu mine. Le vezi? Eu le-am însemnat zi de zi.

— Da... foarte caraghios! Parcă eu ţin vreo soco­teală, răspunse Catherine pe un ton arţăgos. Şi ce rost are una ca asta?

— Ca să-ţi arăt că eu observ, zise Heathcliff.

— Şi ce, trebuie să stau mereu cu tine? întrebă ea, tot mai enervată. Ce folos dacă stau lângă tine? Despre ce-mi vorbeşti? Pentru cât mă distrezi, sau pentru cât faci tu pentru mine, ai putea fi mut sau copil de ţâţă.

— Până acum nu mi-ai spus niciodată că vorbesc prea puţin sau că nu-ţi place tovărăşia mea, Cathy! exclamă Heathcliff tulburat din cale-afară.

— Nici nu poate fi vorba de tovărăşie când un om nu ştie nimic şi nu spune nimic, murmură ea.

Prietenul ei se ridică, dar n-avu timp să mai adauge ceva, căci pe caldarâmul curţii se auzi tropot de cal şi, după o bătaie uşoară în uşă, tânărul Linton intră, cu faţa strălucitoare de bucurie că primise această invitaţie neaşteptată. Pe când unul intra şi celălalt ieşea, Catherine putu observa, fără îndoială, deosebirea dintre cei doi prieteni ai săi. Diferenţa dintre ei era tot atât de mare ca aceea dintre nişte dealuri carbonifere, sterpe şi o minunată vale mănoasă, iar glasul şi salutul noului venit se deosebeau de ale lui Heathcliff tot atât cât şi înfăţişarea lui. Edgar Linton vorbea blând şi încet, pro­nunţa cuvintele ca dumneavoastră, adică mai puţin răs­tit şi mai dulce decât vorbim noi pe-aici.

— Sper că n-am venit prea devreme, nu-i aşa? zise el aruncând o privire spre mine.

Eu începusem să frec o tavă şi să curăţ nişte sertare din celălalt capăt al bufetului.

— Nu, răspunse Catherine. Ce faci acolo, Nelly?

— Îmi văd de treabă, domnişoară, i-am răspuns. (Domnul Hindley îmi poruncise să fiu întotdeauna de faţă când venea domnul Linton în vizită).

Ea s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit mânioasă:

— Pleacă de-aici cu cârpele tale! Când sunt musafiri în casă, slugile n-au voie să cotrobăiască şi să cureţe odaia în care sunt ei!

— Profit de ocazie acum, că stăpânul e plecat, i-am răspuns cu glas tare. El nu poate suferi să deretic când e de faţă. Sunt sigură că domnul Edgar o să mă ierte.

— Nici eu nu pot suferi să deretici când sunt de faţă! exclamă Cathy pe un ton poruncitor, fără a-i da oaspetelui răgaz să scoată o vorbă. Nu-i trecuse încă enervarea după discuţia cu Heathcliff.

— Îmi pare rău, domnişoară Catherine, fu răspunsul meu văzându-mi mai departe de treabă.

Ea, crezând că Edgar n-o vede, îmi smulse cârpa din mână şi mă ciupi de braţ, răsucindu-mi îndelung şi cu mânie pielea. V-am spus că n-o iubeam şi simţeam chiar plăcere s-o lovesc din când în când în vanitatea ei şi apoi, în afară de asta, ciupitura fusese atât de dureroasă, încât m-am ridicat din genunchi şi am început să ţip:

— Oh, domnişoară, urâtă glumă! N-ai dreptul să mă ciupeşti şi n-am să rabd una ca asta!

— Nici nu te-am atins, mincinoaso! strigă ea.

Degetele îi tremurau şi era gata să repete gestul. Urechile îi erau roşii de furie; niciodată n-a avut puterea să-şi ascundă sentimentele căci roşea întotdeauna până-n vârful urechilor.

— Atunci asta ce-i? i-am răspuns; şi, ca să-i închid gura, i-am arătat pata roşie de pe braţ.

Bătu cu piciorul în pardoseală, ezită un moment, apoi, îmboldită de răutatea din ea, mă plesni peste faţă cu o lovitură usturătoare, care mi-a umplut ochii de lacrimi.

— Catherine, scumpa mea! Catherine! interveni Linton foarte tulburat de dubla greşeală, minciună şi violenţă, săvârşită de idolul lui.

— Pleacă de-aici, Ellen! repetă ea tremurând toată.

Micul Hareton, nedespărţitul meu tovarăş, şedea pe jos lângă mine şi, văzându-mi lacrimile, începu să plângă în hohote învinuind-o pe "mătuşa Cathy cea rea”. Asta a făcut-o să-şi verse furia asupra căpşorului acela ne­norocit: îl apucă de umeri şi-l scutură pînă când bietul copil se făcu palid ca ceara; atunci Edgar, zăpăcit, ca să-l salveze, o prinse de mână. Ea îşi smuci pe loc mâna şi tânărul, uluit, se văzu plesnit peste obraz în aşa fel, încât nu mai putu crede c-a fost o glumă. Se retrase consternat. L-am ridicat în braţe pe Hareton şi am ple­cat cu el în bucătărie, lăsând uşa deschisă, căci eram curioasă să văd cum se va sfârşi conflictul dintre ei. Musafirul insultat, palid şi cu buzele tremurânde, se îndreptă spre locul unde-şi pusese pălăria.

"Aşa-ţi trebuie! mi-am zis. Ai fost prevenit, acum vezi-ţi de drum! E o binefacere c-ai putut întrezări firea ei cea adevărată.”

— Unde te duci? întrebă Catherine înaintând spre uşă.

Edgar o ocoli, încercând să treacă pe lângă ea.

— Să nu pleci! exclamă Cathy energic.

— Trebuie să plec, şi am să plec! răspunse el cu o voce stăpânită.

— Nu, stărui domnişoara, punând mâna pe clanţă, încă nu! Edgar Linton, stai jos, nu mă poţi lăsa în starea asta, o să fiu nenorocită toată noaptea, şi nu vreau să fiu nenorocită din pricina ta!

— Pot să mai rămân după ce m-ai pălmuit? întrebă Linton.

Catherine amuţise.

— M-ai speriat şi mi-a fost ruşine mie pentru felul cum te porţi, continuă el; nu mai vin niciodată aici.

Ochii ei începură a luci, iar pleoapele i se zbăteau.

— Şi ai minţit cu bună-ştiinţă! zise el.

— Nu-i adevărat! strigă Cathy, după ce-i reveni graiul. N-am făcut nimic cu bună-ştiinţă. Dar fie, — dacă vrei, pleacă. Iar eu o să plâng... o să plâng pân-o să mă îmbolnăvesc!

Căzu în genunchi lângă un scaun şi începu să plângă de-a binelea. Edgar stărui în hotărârea lui până ajunse în curte. Acolo şovăi. Dar eu hotărâsem să-l încurajez.

— Domnişoara e îngrozitor de îndărătnică, domnule, i-am strigat. E rea, cât poate fi de rău un copil râzgâiat. Aţi face mai bine dacă aţi încăleca şi aţi pleca acasă, altfel se îmbolnăveşte numai pentru a ne face în necaz.

El, biată făptură, se uita cu coada ochiului pe fereas­tră: avea putere să plece câtă are o pisică să părăsească un şoarece pe jumătate mort, sau o pasăre pe jumătate mâncată. "Ah, mi-am zis, ăsta nu mai are scăpare. E condamnat şi zboară spre destinul lui!” Aşa a şi fost: se întoarse brusc, intră repede în casă, închise uşa în urma lui şi când, după un timp, am intrat şi eu să le dau de veste că domnul Earnshaw se întorsese beat turtă şi era gata să dărâme casa (dispoziţia lui obişnuită când se afla în această stare), am văzut că cearta avusese drept efect o şi mai mare apropiere între ei şi, rupând barierele timidităţii tinereşti, îi silise să treacă dincolo de prefăcătoria de a se crede prieteni şi să-şi mărturisească dragostea.

Vestea sosirii domnului Hindley îl făcu pe Linton să se îndrepte în grabă spre cal, iar pe Catherine spre camera ei. Eu m-am dus să-l ascund pe micul Hareton şi să descarc puşca de vânătoare a stăpânului, căci în timpul acestor crize de nebunie îi plăcea să se joace cu ea, punând în primejdie viaţa oricui îl provoca sau îi atrăgea prea mult atenţia; asa că născocisem planul de a o descărca pentru ca, dacă până la urmă ar trage să nu poată face nici un rău.


CAPITOLUL 9
Hindley intră, răcnind fel de fel de sudălmi, de-ţi era şi groază să le auzi, şi mă surprinse tocmai pe când îi ascundeam fiul în bufetul din bucătărie. Hareton era pătruns de o spaimă salutară fie că întâlnea dragostea de fiară sălbatică, fie furia de nebun a tatălui, căci în prima risca să fie ucis în îmbrăţişări şi sărutări, iar în cealaltă să fie azvârlit în foc sau trântit de perete, aşa că bietul copil şedea absolut nemişcat oriunde îl puneam.

— Iată-l, în fine, am dat de el! strigă Hindley. Mă trăgea zdravăn, ţinându-mă de pielea cefei, ca pe un câine. În numele cerului şi al iadului, văd că aţi jurat să-mi omorâţi copilul! Acum ştiu pentru ce nu-mi iese niciodată în cale. Dar, cu ajutorul satanei, am să-ţi vâr pe gât satârul de tăiat carne, Nelly! Nu trebuie să râzi, chiar acum l-am băgat pe Kenneth cu capul în mlaştina Calului Negru; şi ce mi-e unu, ce mi-s doi... iar acum am poftă să ucid pe unul din voi: simt că, până n-o fac, nu mă liniştesc!

— Numai că mie nu-mi place satârul ăl lung, dom­nule Hindley, îi răspunsei; l-am folosit la tăiatul heringilor roşii. Prefer să mă împuşcaţi, dacă doriţi.

— Mai bine du-te dracului! zise el; şi aşa are să şi fie. Nici o lege din Anglia nu poate opri un om să aibă o casă ca lumea, şi a mea e tare scârboasă! Deschide gura!

Ţinea satârul în mână şi-i împingea lama printre dinţii mei. Dar eu nu prea mă speriam de nebuniile lui. Am scuipat şi am spus că are un gust oribil şi nu-l în­ghit cu nici un preţ.

— Oh, zise el dându-mi drumul, văd că golanul ăla mic şi hidos nu-i Hareton; te rog, iartă-mă, Nelly. Dac-ar fi el ar merita să fiu jupuit de viu pentru că nu mi-a ieşit în cale şi pentru că ţipă de parc-aş fi necuratul. Vino încoa', plod denaturat! Te-nvăţ eu să te porţi cu un tată atât de bun la suflet. Voi ce credeţi, băiatul are să fie mai frumos cu urechile tăiate? Câinii devin mai sălbatici dacă le tai urechile, şi mie-mi place sălbăticia... daţi-mi foarfecele... să-l fac sălbatic şi dichisit! De altfel, ce ifos drăcesc e să ţinem la urechi... suntem destul de măgari şi fără ele... taci, băiete, taci! Tu eşti scumpetea mea, nu-i aşa? Haide... şterge-ţi ochii... e o adevărată fericire: sărută-mă. Ce? Nu vrei? Sărută-mă, Hareton! Fir-ai afurisit, sărută-mă! Doamne-Dumnezeule, de ce mi-e dat să cresc un asemenea monstru? Pe viaţa mea, am să-i frâng gâtul pruncului ăstuia!

Sărmanul Hareton ţipa şi se zvârcolea din răsputeri în braţele tatălui, iar răcnetele lui se înteţiră când se văzu urcat pe scări şi ţinut peste balustradă. Eu i-am strigat că băiatul o să aibă un atac de-atâta spaimă şi am aler­gat să-l scap. Când am ajuns la ei, Hindley, uitând ce are în braţe, se aplecă peste rampă pentru a urmări zgomo­tul ce se auzea de jos.

— Cine-i? întrebă, auzind pe cineva apropiindu-se de scară.

M-am aplecat şi eu pentru a-i face semn lui Heathcliff, ai cărui paşi îi recunoscusem, să nu înainteze; dar în clipa în care mi-am întors privirea de la Hareton, acesta făcu o smucitură bruscă, alunecă din braţele nepăsătoare ale tatălui, care nu-l ţinea bine, şi căzu.

N-am avut vreme să ne înfiorăm de groază, căci ime­diat am văzut că micul nenorocit e teafăr. Heathcliff ajunsese la capul scării tocmai în momentul critic. In­stinctiv, îl prinse din zbor, îl puse pe picioare şi se uită în sus pentru a descoperi pe făptuitor. Un avar care-a vândut pe cinci şilingi un bilet de loterie câştigător şi vede, a doua zi, c-a pierdut în această afacere cinci mii de lire, n-ar fi putut avea o expresie mai dezamăgită decât aceea a lui Heathcliff când l-a văzut sus pe domnul Earnshaw. Pe faţă i se citea, mai desluşit decât ar putea-o spune viul grai, nemărginita părere de rău că tocmai el a fost acela care a stat în calea propriei lui răzbunări. Dac-ar fi fost întuneric, îndrăznesc să spun c-ar fi încercat să-şi dreagă greşeala zdrobind ţeasta lui Hareton de trepte; dar noi fusesem martori la salvarea copilului, iar eu ajunsesem jos şi strângeam la piept preţioasa mea povară. Hindley coborî mai încet, parcă se mai trezise, şi părea ruşinat.

— Dumneata eşti de vină, Ellen, zise el, ar fi trebuit să-l fereşti din calea mea, ar fi trebuit să mi-l iei din mână! E rănit pe undeva?

— Rănit?! i-am strigat furioasă; dacă nu-i mort, va fi un idiot! Of, mă mir că maică-sa nu se scoală din groapă să vadă cum vă purtaţi cu el! Sunteţi mai rău ca un păgân... să vă purtaţi astfel cu carnea şi sângele dum­neavoastră!

El încercă să pună mâna pe copil, care, simţindu-se la adăpost în braţele mele, îşi mai potolise hohotele de spaimă. Dar la prima atingere a tatălui începu să ţipe mai tare decât înainte, luptându-se ca apucat de convulsii.

— Lăsaţi-l în pace! continuai. Vă urăşte... toţi vă urăsc... ăsta-i adevărul! Fericită familie aveţi, şi în fru­moasă stare aţi mai ajuns!

— Am s-ajung într-una şi mai frumoasă, Nelly, îmi spuse el râzând, redobândindu-şi brutalitatea. Şi acum cară-te de-aici, cu el cu tot! Şi, ia seama, Heathcliff, şterge-o şi tu, să nu te văd şi să nu te aud! Nu vreau să te ucid în noaptea asta... poate c-o să dau foc casei! Cum mi s-o năzări!

În timp ce vorbea, luă o sticlă de coniac de pe bufet şi turnă din ea într-un pahar.

— Nu, să nu mai beţi! îl rugai. Domnule Hindley, băgaţi de seamă. Fie-vă milă de copilul ăsta nefericit, dacă nu vă pasă de dumneavoastră!

— Oricine îi va fi mai de folos decât mine, răspunse el.

— Fie-vă milă de sufletul dumneavoastră! îi spusei, căutând să-i smulg sticla din mână.

— Ba deloc! Dimpotrivă, îmi face plăcere să-l duc la dezastru, ca să-l pedepsesc pe cel ce l-a creat! exclamă păcătosul, hulind. Beau pentru deplina lui afurisenie!

Dădu pe gât paharul de coniac şi, nerăbdător, ne spuse să plecăm, încheindu-şi porunca cu o serie de blesteme prea urâte ca să le repet sau să mi le reamintesc.

— Păcat că nu se poate omorî singur cu băutura, observă Heathcliff; iar după ce închise uşa, dădu drumul, ca un ecou, unei serii de înjurături. Face tot ce-i cu pu­tinţă, dar constituţia lui îl sfidează. Domnul Kenneth spune că Hindley va trăi mai mult decât orice om din partea asta a Gimmerton-ului şi pune rămăşag pe iapa lui că va fi dus la groapă cu părul alb; dacă nu cumva-l va răpune vreo întâmplare fericită şi neaşteptată.

Eu m-am dus în bucătărie şi m-am aşezat să-mi legăn odorul ca să adoarmă. Mi s-a părut apoi că Heath­cliff a trecut spre magazie. Dar, după cum am desco­perit mai târziu, nu se dusese decât până-n celălalt capăt al odăii, unde se trânti pe o bancă de lângă perete, de­parte de foc, şi rămase tăcut.

Eu îl legănam pe Hareton ţinându-l pe genunchi şi îi cântam un cântec care începea astfel: