La răscruce de vânturi

CAPITOLUL 18
Cei doisprezece ani, continuă doamna Dean, care urmară după această tristă perioadă au fost cei mai fericiţi ani din viaţa mea. Iar cele mai mari necazuri pe care le-am avut în acest răstimp au fost pricinuite de uşoarele boli ale micii noastre domnişoare, boli pe care le-a îndurat şi ea ca orice copil, bogat sau sărac. Dar în afară de acestea, după primele şase luni a început să se dezvolte ca o floare, a mers şi a vorbit, în felul ei, înainte ca iarba să fi răsărit a doua oară pe mormântul doamnei Linton. Era cea mai fermecătoare făptură care a adus vreodată soare într-o casă pustiită. La faţă, o adevărată frumuseţe, cu ochii frumoşi şi negri ai neamului Earnshaw, dar cu tenul deschis, trăsăturile fine şi părul blond, ondulat, al Lintonilor. Era îndrăzneaţă, dar nu dură, avea o inimă din cale-afară de sensibilă şi era capabilă de sentimente puternice.. Această capacitate de a iubi cu intensitate mi-o amintea pe mama ei; totuşi nu-i semăna, căci ştia să fie dulce şi blândă ca o porum­biţă, şi avea un glas cald şi o expresie gânditoare. Când se mânia nu devenea niciodată violentă, iar când iubea nu era niciodată sălbatică, ci profundă şi gingaşă. Totuşi, trebuie să recunosc că avea şi unele defecte care-i um­breau calităţile. Unul era o oarecare înclinare spre obrăz­nicie, altul o voinţă îndărătnică, pe care-o capătă toţi copiii răsfăţaţi, indiferent dacă au o fire bună sau rea. Dacă, din întâmplare o supăra vreun servitor, zicea tot­deauna: "Am să-i spun lui tăticu'!” Iar dacă tatăl ei o dojenea, chiar numai c-o privire, credeai că i-a zdrobit inima. Nu-mi amintesc ca domnul Linton să-i fi spus vreodată o vorbă aspră. Îşi luase asupră-şi întreaga ei educaţie, socotind-o drept o distracţie. Din fericire, cu­riozitatea şi mintea ei ageră au făcut-o să fie o elevă bună: învăţa repede şi cu râvnă, făcând cinste învăţă­torului ei.

Până la vârsta de treisprezece ani n-a trecut singură dincolo de marginea parcului. Rareori o lua domnul Linton cu el mai departe, dar nu o încredinţa nimănui. Pen­tru ea, Gimmerton nu reprezenta nimic, căci singurul edificiu de care se apropiase sau în care intrase, în afară de casa ei, era capela. Wuthering Heights şi domnul Heathcliff nu existau pentru ea; trăia într-o desăvârşită izolare şi, aparent, părea perfect mulţumită. Totuşi, uneori, stând la fereastră şi privind împrejurimile, spu­nea

— Ellen, câtă vreme trebuie să mai treacă până când mă voi putea urca pe vârfurile acelea înalte? Mă-ntreb ce-o fi de cealaltă parte... o fi marea?

— Nu, domnişoară Caty, îi răspundeam; sunt tot dealuri, întocmai ca şi acestea.

— Şi cu ce seamănă stâncile acelea de aur când stai sub ele? m-a întrebat odată.

Panta abruptă a stâncilor de la Penistone îi atrăgea mai cu seamă atenţia, îndeosebi când apunea soarele şi razele lui luminau stâncile şi piscurile, în timp ce îm­prejur, prin văi, se aşternea umbra. I-am explicat că acolo erau întinderi mari de piatră, că prin crăpături se afla şi niţel pământ, din care abia se putea hrăni câte-un copac pitic.

— Şi pentru ce rămân strălucitoare atât de mult timp după ce aici la noi s-a înserat? continuă ea.

— Pentru că sunt mult mai sus decât noi, i-am răspuns. N-ai să te poţi căţăra pe ele, sunt prea înalte şi prea abrupte. Iarna îngheţul vine acolo mai curând decât la noi, iar în miezul verii am găsit zăpadă sub scobitura aceea neagră din partea de miazănoapte!

— Ah, tu te-ai urcat pe ele! strigă ea veselă. Atunci am să mă pot duce şi eu când am să fiu mare. Tăticu’ a fost acolo, Ellen?

— Tăticu' are să-ţi spună, i-am răspuns în grabă, că nu merită să te osteneşti până acolo. Dealurile pe unde te plimbi mata cu tăticu’ sunt mult mai frumoase, iar parcul de la Thrushcross e cel mai splendid loc din lume.

— Da, dar eu cunosc parcul şi nu cunosc munţii, murmură ea ca pentru sine. Şi mi-ar plăcea să privesc în jurul meu de pe creasta cea mai înaltă. Micul meu ponei Minny o să mă ducă odată acolo.

Una dintre servitoare i-a pomenit despre Peştera Zânelor şi de-atunci nu se mai gândea decât cum să-şi îm­plinească planul. Atâta l-a necăjit pe domnul Linton, încât i-a făgăduit c-o va lăsa să se ducă acolo când va fi mai mare. Dar domnişoara Catherine îşi măsura vârsta cu lunile şi: "Sunt acum destul de mare ca să merg la stâncile de la Penistone?” era întrebarea care-i sta veş­nic pe buze. Drumul ce ducea acolo cotea chiar pe lângă Wuthering Heights. Pe Edgar nu-l lăsa inima să treacă pe-acolo, aşa că răspunsul pe care i-l dădea mereu era: "Încă nu, iubirea mea, încă nu”.

V-am spus că doamna Heathcliff a mai trăit cam doisprezece ani după ce şi-a părăsit bărbatul. Cei din fa­milia ei aveau o constituţie delicată: nici ea şi nici Edgar nu aveau sănătatea şi rezistenţa pe care-o întâlneşti de obicei la oamenii de prin locurile astea. Nu ştiu exact care-a fost ultima ei boală, dar cred c-au fost mistuiţi amândoi de acelaşi rău, un fel de febră, slabă la început, dar incurabilă, şi care, către sfârşit, te doboară repede de tot. I-a scris fratelui ei, prevenindu-l de deznodământul probabil ce va urma după boala de care suferise vre­me de patru luni şi-l rugase să vină la ea, dacă-i e cu putinţă, căci aveau multe lucruri de hotărât şi dorea să-şi ia rămas bun de la el, şi să i-l încredinţeze totodată şi pe Linton, pentru a-l pune la adăpost. Nădăjduia că Linton va rămâne la el, după cum stătuse la ea, deoarece, aşa cum îi plăcea ei să creadă, tatăl copilului nu dorea să ia asupră-şi sarcina întreţinerii sau educaţiei lui. Stăpânul meu n-a şovăit nici o clipă în a-i satisface rugămin­tea. El, care pleca atât de greu de-acasă pentru treburi obişnuite, s-a grăbit să răspundă la această chemare; pe Catherine mi-o încredinţa mie, repetând de nenumărate ori ca nu cumva s-o las să iasă din parc nici chiar înso­ţită de mine: nici nu concepea c-ar fi putut ieşi singură.

A lipsit trei săptămâni. În primele două zile domni­şoara stătu într-un colţ al bibliotecii; era atât de tristă încât nu putea nici citi şi nici nu se juca. Atâta vreme cât a stat liniştită, nu am avut bătaie de cap cu ea, dar aceas­tă perioadă a fost urmată de alta în care-a fost agitată, supărăcioasă şi obositoare. Cum pe-atunci eram prea ocupată şi prea bătrână pentru a fugi încoace şi-ncolo ca s-o distrez, am găsit o metodă prin care să se poată distra singură. Am luat obiceiul de a o trimite la plimbare prin parc, când pe jos, când călare pe ponei, iar la întoarcere ascultam cu o răbdare deosebită povestirea aventurilor ei reale sau imaginare.

Era în toiul verii, fata prinsese gustul acestor plim­bări solitare, aşa că deseori reuşea să lipsească de-acasă de dimineaţă până la ora ceaiului de după-amiază, iar serile le petrecea istorisindu-mi poveştile ei pline de fan­tezie. Nu-mi era teamă c-o va lua din loc, căci porţile erau de obicei încuiate, şi nu-mi trecea prin minte c-ar putea-o porni singură chiar de le-ar fi găsit larg deschise. Din nefericire însă, încrederea mea s-a dovedit neînte­meiată. Într-o dimineaţă, Catherine veni la mine la ora opt şi-mi spuse că în ziua aceea ea era un negustor arab care porneşte să străbată deşertul cu caravana lui şi că trebuie să-i dau merinde îndestulătoare pentru ea şi ani­male: un cal şi trei cămile reprezentate printr-un câine mare şi o pereche de prepelicari. Le-am adunat o pro­vizie suficientă de bunătăţi într-un coşuleţ pe care l-am atârnat de şa, apoi Catherine sări pe cal, veselă ca o zână. O pălărie cu boruri largi şi-un voal subţire de mătase o apărau de razele soarelui de iulie. Porni râzând, vioaie, luând în glumă sfaturile mele de a fi prudentă, de a nu goni în galop şi de a se întoarce devreme. Dar afurisita aceea mică nu-şi făcu apariţia nici la ceai. Unul dintre călători, câinele, fiind bătrân şi îndrăgostit de tihna lui de-acasă, se întorsese; dar Cathy, poneiul şi cei doi prepelicari nu se vedeau nicăieri. Am trimis emisari pe un drum şi pe altul, iar în cele din urmă am pornit şi eu în căutarea ei. La marginea domeniului nostru era un muncitor care repara un gard din jurul unei livezi. L-am întrebat dacă nu cumva o văzuse pe tânăra noas­tră domnişoară.

— Am văzut-o de dimineaţă, răspunse el; mi-a spus să-i tai o nuia de alun, apoi a sărit cu calul peste gardul de colo, unde-i mai scund, şi-a dispărut în galop.

Vă închipuiţi cum m-am simţit când am auzit vestea asta. Imediat m-am gândit c-a plecat spre stâncile de la Penistone. ,,Ce i s-o fi întâmplat!?” am exclamat eu, ieşind ca din puşcă pe o spărtură a gardului pe care-l repara omul şi-am pornit-o spre şosea. Am mers de parcă eram într-o întrecere, milă după milă, până când, după o cotitură, am văzut casa de la Wuthering Heights. Dar pe Catherine nu o zăream nicăieri, nici aproape, nici departe. Stâncile se află cam la o milă şi jumătate din­colo de casa domnului Heathcliff, adică patru mile de la Grange, încât mă temeam că, până voi ajunge eu acolo, se va înnopta. Dacă a alunecat între stânci căţărându-se pe ele? Şi dacă a murit sau şi-a rupt vreo mână sau vreun picior? îmi ziceam. Neliniştea mea era, într-ade­văr, chinuitoare; dar, spre marea mea uşurare, în timp ce treceam grăbită pe lângă Heights, l-am văzut pe Charlie, cel mai rău dintre prepelicari, zăcând sub o fereastră cu capul umflat şi-o ureche însângerată. Am deschis portiţa, am alergat la uşă şi-am bătut tare, ca să mi se deschidă. O femeie cunoscută — locuise mai de­mult la Gimmerton — şi care, de când murise domnul Earnshaw, era servitoare la Heights, mi-a răspuns.

— Ah, zise ea, ai venit s-o cauţi pe mica dumitale stăpână? Nu fi speriată. E aici, la adăpost. Mă bucur că stăpânul nu-i acasă.

— Va să zică nu-i acasă? Aşa? zisei gâfâind şi cu suflarea tăiată de-atâta mers şi spaimă.

— Nu, nu, răspunse ea; atât el cât şi Joseph sunt ple­caţi şi cred că nu se-ntorc decât peste-un ceas şi mai bine. Intră şi stai un pic.

Am intrat şi-am dat cu ochii de mieluşeaua mea ră­tăcită, aşezată lângă cămin şi legănându-se într-un scău­nel, care fusese al mamei ei când era mică. Pălăria îi stă­tea atârnată de perete şi părea ca la ea acasă, dispusă cum nu se poate mai bine: râdea şi vorbea cu Hareton, ajuns acum un băiat de optsprezece ani, mare şi vânjos. El o privea cu ochi mari, plini de curiozitate şi uimire, căci înţelegea prea puţin din observaţiile şi întrebările pe care le turuia fără contenire.

— Foarte frumos, domnişoară! am exclamat eu, ascunzându-mi bucuria sub o mutră mânioasă. Asta-i ultima dumitale cavalcadă până la întoarcerea lui tăticu. N-am să te mai las să calci pragul casei, fetiţă rea ce eşti!

— Ah, Ellen, strigă ea veselă, sărind în picioare şi alergând spre mine. Deseară ţi-aş fi povestit o poveste frumoasă, dar m-ai descoperit. Ai mai fost vreodată aici de când trăieşti?

— Pune-ţi pălăria şi hai imediat acasă, am spus eu. Sunt îngrozitor de supărată pe dumneata, domnişoară Cathy; să ştii că te-ai purtat din cale-afară de rău. N-are rost să te bosumfli şi să plângi, cu asta nu răscumperi necazul pe care mi l-ai făcut; ne-ai pus să cutreierăm tot ţinutul căutându-te. Când mă gândesc cum mi-a poruncit domnul Linton să te ţin în casă... şi dum­neata să te strecori aşa! Asta dovedeşte că eşti o mică vulpoaică vicleană, şi de azi încolo nimeni n-o să mai aibă încredere în dumneata.

— Ce-am făcut? zise ea plângând în hohote, pierzându-şi brusc cumpătul. Tăticu' nu mi-a interzis nimica, el n-are să mă certe. Ellen... el nu-i niciodată arţăgos ca tine!

— Haide, haide! am repetat. Am să-ţi leg eu funda. Şi-acum să lăsăm supărarea. Oh, ce ruşine! Să ai trei­sprezece ani şi să te porţi ca un copilaş!

Exclamaţia aceasta fusese determinată de gestul ei: îşi smulsese pălăria de pe cap şi se retrăsese lângă cămin, departe de mine.

— Doamnă Dean, zise servitoarea, nu fi aspră cu drăguţa domnişoară. Noi am oprit-o aici, căci ea ar fi plecat bucuroasă mai departe, de teamă ca nu cumva să fii îngrijorată. Hareton s-a oferit s-o conducă, şi eu credeam că-i bine aşa, căci drumul peste dealuri e pustiu.

În timpul acestei discuţii, Hareton rămase cu mâinile în buzunare, prea stângaci ca să intre şi el în vorbă, cu toate că părea nemulţumit de sosirea mea neaşteptată.

— Cât să mai aştept? am continuat eu fără a ţine seama de intervenţia femeii. Peste zece minute se întu­necă de-a binelea. Unde-i calul, domnişoară Cathy? Şi unde-i Phoenix? Dacă nu te grăbeşti, te las aici, aşa că fă cum îţi place.

— Poneiul e-n curte, răspunse ea, şi Phoenix e în­chis tot acolo. E muşcat... ca şi Charlie. Voiam să-ţi po­vestesc totul, aşa cum s-a-ntâmplat. Dar acum eşti prost dispusă şi nu meriţi să auzi nimic.

I-am ridicat pălăria de pe jos şi m-am apropiat să i-o aşez din nou; dar Catherine, observând că oamenii casei sunt de partea ei, a început să alerge prin odaie. Eu am pornit s-o urmăresc, dar ea fugea peste tot ca un şoa­rece, în dosul mobilelor şi pe sub ele, aşa că devenisem ridicolă urmărind-o. Hareton şi femeia râdeau. Catherine se uni cu ei şi deveni mai obraznică decât fusese până atunci; aşa că eu, enervată peste măsură, am strigat:

— Ei bine, domnişoară Cathy, dacă ai şti a cui e casa asta, ai fi bucuroasă să ieşi din ea!

— Ea tatălui dumitale, nu-i aşa? zise ea întorcându-se către Hareton.

— Nu, răspunse Hareton uitându-se în pământ şi ro­şind cu timiditate. Nu prea suporta privirea fermă a ochilor ei, cu toate că semănau aidoma cu ai lui.

— Atunci e a... stăpânului dumitale? întrebă Cathy. El roşi şi mai tare, dar din pricina unui alt sentiment; mârâi o înjurătură şi întoarse capul.

— Cine-i stăpânul lui? continuă fetiţa, pisăloagă, adresându-mi-se. A vorbit despre "casa noastră” şi "oa­menii noştri”. Credeam că-i băiatul proprietarului. Şi niciodată nu mi-a zis domnişoară, cu toate că aşa s-ar fi cuvenit, dacă-i servitor, nu?

La sporovăială ei copilăroasă, Hareton se întunecă de parcă ar fi fost un nor prevestitor de furtună, iar eu, fără a răspunde, am scuturat-o zdravăn şi, în cele din urmă, am izbutit s-o gătesc de plecare.

— Acum dă-mi calul, zise ea, adresându-se rudei sale neştiute ca şi cum ar fi vorbit cu unul din grăjdarii de la Grange. Şi poţi veni cu mine. Vreau să văd unde apare vânătorul-fantomă din baltă şi să-mi mai poves­teşti ceva despre "zine”, cum le numeşti tu; dar grăbeşte-te! Ce s-a-ntâmplat? Nu ţi-am spus să-mi aduci calul? ' '

— Iar eu îţi spun să te ia dracu’, doar nu-s sluga ta! mârâi băiatul.

— Să mă ia ce? întrebă Catherine mirată.

— Dracu'... vrăjitoare obraznică ce eşti! răspunse el.

— Poftim, domnişoară Cathy, acum te-ai convins, cred, în ce societate aleasă ai nimerit, i-am spus. Fru­moase vorbe întrebuinţează faţă de o domnişoară! Te rog, nu începe discuţia cu el. Haide să o căutăm noi pe Minny şi să ne vedem de drum.

— Dar, Ellen, strigă ea făcând ochii mari de uimire, cum îndrăzneşte să-mi vorbească aşa!? Nu trebuie să facă ceea ce-i cer? Făptură rea ce eşti, am să-i spun lui tăticu’ ce-ai zis. Şi atunci ai să vezi tu!

Hareton nu păru impresionat de ameninţare: din pricina indignării, ochii fetei se umplură de lacrimi.

— Atunci adu-mi tu poneiul, exclamă ea întorcându-se către femeie, şi să dai drumul câinelui meu imediat!

— Încetişor, domnişoară, răspunse femeia; n-ai să pierzi nimic dac-ai să fii politicoasă. Cu toate că domnul Hareton nu e fiul stăpânului, e totuşi vărul dumitale; iar eu n-am fost tocmită aici ca să te slujesc pe dum­neata.

— "El”, vărul meu! strigă Cathy, râzând dispreţui­toare.

— Întocmai, îi răspunse femeia pe acelaşi ton doje­nitor de mai înainte.

— Oh, Ellen, nu-i lăsa să spună asemenea lucruri, continuă ea foarte tulburată. Tăticu’ s-a dus să-l aducă pe vărul meu de la Londra; vărul meu e băiatul unui gentleman. Acesta să fie văr... şi Cathy începu să plângă de-a binelea, nenorocită la gândul c-ar putea fi rudă cu un asemenea bădăran.

— Taci, taci, i-am şoptit eu; omul poate avea mai mulţi veri, şi de toate soiurile, domnişoară Cathy, şi asta nu-i o pagubă! Numai că, dacă aceşti veri nu ştiu să se poarte cu lumea şi sunt răi, atunci cauţi să nu-i vezi.

— Nu-i... nu-i vărul meu, Ellen! continuă ea şi, după ce mai reflectă şi găsi noi motive de tristeţe, se aruncă în braţele mele, ca şi cum ar fi căutat un refugiu în faţa acestui gând.

Eram foarte supărată pe ea şi pe servitoare pentru destăinuirile lor reciproce. Eram încredinţată că cei din casă îi vor raporta domnului Heathcliff ştirea despre apropiata sosire a lui Linton, pe care-o aflaseră de la Cathy; şi eram tot atât de sigură că primul gând al dom­nişoarei Catherine, când îşi va vedea tatăl, va fi să-i ceară lămuriri asupra spuselor femeii în legătură cu grosolanul ei văr. Hareton, trecând peste jignirea că fu­sese luat drept servitor, păru mişcat de durerea ei şi, după ce-i aduse poneiul în faţa uşii, luă din coteţul câini­lor un căţeluş de rasă pură, un foxterier cu picioruşele îndoite, i-l puse în braţe şi rosti un cuvânt neînţeles ei, dar care însemna că el nu-i supărat. Cathy se opri din plâns, scrutându-l cu o privire plină de spaimă şi oroare, apoi izbucni din nou în hohote.

Abia m-am putut împiedica să zâmbesc văzând cât de antipatic îi era bietul băiat, acest tânăr bine făcut, atletic, cu trăsături frumoase, zdravăn şi sănătos, dar îmbrăcat în haine potrivite îndeletnicirilor sale zilnice: munca la fermă şi hoinăritul pe dealuri, printre bălării, după iepuri şi alte soiuri de vânat. Totuşi, faţa lui mi se păru că dezvăluie un suflet cu însuşiri mult mai alese decât cele pe care le avusese vreodată tatăl său. Sămânţă bună pierdută între bălării a căror vigoare depăşeşte cu mult puterea seminţei de a se dezvolta neîngrijită. Într-adevăr, Haretonii mi se părea asemeni unui pământ sănă­tos, care-ar putea da o recoltă îmbelşugata dacă împre­jurările i-ar fi fost favorabile. Domnul Heathcliff, cred eu, nu-l maltrata, dar asta numai graţie firii neînfricate a lui Hareton, care nu oferea nici o tentaţie pentru acest gen de tiranie: băiatul n-avea nici urmă din suscepti­bilitatea sau sfiala aceea care, judecând după gusturile lui Heathcliff, l-ar fi putut provoca. Heathcliff se mul­ţumea să facă din el o brută: nu l-a învăţat niciodată să citească sau să scrie, nu l-a dojenit niciodată pentru vreo deprindere rea — dacă aceasta nu-l supăra pe el —şi nu l-a îndrumat niciodată şi nici nu l-a ferit, printr-un singur sfat măcar, de viciu. Şi, din câte am auzit, Joseph a contribuit şi el la decăderea morală a lui Hareton prin părtinirea meschină pe care i-a arătat-o întotdeauna, măgulindu-l şi răsfăţându-l în copilărie —motivând că era capul vechii familii. Aşa după cum, pe vremea când erau copii, îi învinuia pe Catherine Earnshaw şi pe Heatlicliff că-l scot din fire pe Hindley şi îl silesc să-şi caute mângâiere în băutură, să meargă adică pe ceea ce numea el "căi greşite”, aşa şi acum, punea toată vina cusururilor lui Hareton pe umerii uzurpatorului averii acestuia. Dacă băiatul înjura, nu-l dojenea; şi oricât de rele i-ar fi fost purtările, nu-i spunea nimic. Mi se pare că Joseph era chiar satisfăcut văzându-l cum merge de râpa. Admitea că băiatul nu mai e bun de nimic şi că sufletul lui e sortit pieirii, dar afirma că Heathcliff e cel care va răspunde şi va da socoteală de sufletul lui Ha­reton. Acest gând îi aducea o mare mângâiere lui Joseph. Îi inspirase băiatului mândria numelui şi a neamului său şi, dacă ar fi cutezat, ar fi sădit o ură neîmpăcată între Hareton şi actualul proprietar de la Wuthering Heights, dar groaza lui faţă de acesta din urmă devenise aproape o superstiţie, aşa că se mărginea să-şi manifeste sentimentele doar prin aluzii pe care le auzea numai el şi prin ameninţări mormăite pe înfundate. N-am pretenţia să cunosc mai îndeaproape felul de viaţă de la Wuthering Heights din zilele acelea. Nu vorbesc decât din auzite, căci eu personal am văzut prea puţin. Sătenii susţineau că domnul Heathcliff era zgârcit şi aspru din cale-afară cu arendaşii; dar casa, în interior, de când era gospo­dărită de mâna unei femei, recăpătase înfăţişarea ei con­fortabilă de odinioară, şi scandalurile, curente în vremea lui Hindley, luaseră sfârşit. Stăpânul era prea posomorât, aşa că nu căuta societatea altor oameni, fie ei buni sau răi; şi la fel a rămas până-n ziua de azi.

Dar acestea toate nu fac ca povestea mea să nu îna­inteze. Domnişoara Cathy respinse foxterierul oferit în semn de împăcare şi-i ceru lui Hareton câinii ei, pe Charlie şi Phoenix. Veniră amândoi şchiopătând şi cu capetele bălăbănindu-se. Astfel o pornirăm cu toţii spre casă, care mai de care mai amărât. Mi-a fost cu neputinţă să aflu de la domnişoara mea cum şi-a petrecut ziua. Nu mi-a spus decât că, după cum credeam şi eu, ţelul călă­toriei sale fuseseră stâncile de la Penistone; că sosise cu bine până la gardul fermei de la Heights, când suita îi fu atacată de câinii lui Hareton, care, din întâmplare, toc­mai atunci ieşea din casă. Înainte ca proprietarii lor să-i poată despărţi, s-a încins o luptă crâncenă între ei. Întâmplarea asta ţinu loc de prezentare. Catherine îi spuse lui Hareton cine e şi încotro merge, rugându-l să-i arate drumul; iar în cele din urmă îl convinse s-o şi însoţească. El i-a dezvăluit apoi misterele Peşterii Zânelor şi ale altor douăzeci de locuri stranii. Dar, deoarece că­zusem în dizgraţie, Catherine nu mă onoră cu descrierea lucrurilor interesante pe care le văzuse. Totuşi, am putut înţelege că ghidul se bucurase de toată simpatia ei, până-n clipa în care l-a jignit vorbindu-i ca unui ser­vitor şi până când a fost şi ea jignită de menajera lui Heathcliff care i-a spus că Hareton îi este văr. Iar vorbele pe care i le spusese băiatul îi rodeau inima. Tocmai ea, Catherine, care pentru toată lumea de la Grange era "dragoste”, "scumpete”, ,,regină”, "înger”, să fie insultată atât de grosolan de către un străin! Nu putea înţelege, şi-am avut mult de furcă până să-i smulg făgăduiaia că nu-i va destăinui domnului Linton nimic din această mâhnire.I-am explicat cât era de ostil tatăl ei faţă de toţi cei de la Heights şi cât ar fi de necăjit dacă ar afla că ea fusese acolo; dar am insistat mai ales asupra faptului că, dacă i-ar povesti cum n-am ţinut seama de ordinele lui, s-ar putea să se mânie aşa de tare încât va trebui să plec din casă. Cum Cathy nu putea suporta această perspectivă, mi-a dat cuvântul ei şi l-a respectat de dragul meu. De fapt, era o fetiţă dulce!