La răscruce de vânturi

CAPITOLUL 26
Era aproape în toiul verii când Edgar, după multă şovăială, cedă rugăminţilor celor doi tineri, şi Catherine şi cu mine pornirăm în prima noas­tră plimbare călare pentru a ne întâlni cu vărul ei. Era o zi întunecată, cu zăpuşeală, fără soare, dar cu cerul prea pestriţ şi neguros ca să ne temem de ploaie. Locul nostru de întâlnire fusese fixat la piatra de hotar de la încruci­şarea drumurilor. Însă când am ajuns acolo, un mic păstor trimis în calea noastră ne spuse că domnul Linton se afla chiar la marginea domeniului Wuthering Heights şi ne-ar fi foarte îndatorat dacă am face câţiva paşi într-acolo.

— Asta înseamnă că domnul Linton a uitat prima condiţie a unchiului său, am remarcat; el ne-a poruncit să rămânem pe moşia Grange şi, dacă mai înaintăm, ieşim de pe ea.

— Bine, nu face nimic! Când vom ajunge la el o să întoarcem caii, răspunse tovarăşa mea, şi-o să ne plimbăm spre casa noastră.

Dar când am ajuns lângă Linton— nu era la mai mult de-un sfert de milă de uşa casei lui—am văzut că n-avea cal şi-am fost silite să descălecăm şi să-i lăsăm pe ai noştri să pască. Era culcat pe iarbă, aşteptând să ne apropiem, şi nu s-a ridicat până n-am fost la câţiva paşi de el. Dar umbla atât de greu şi era atât de palid, încât am exclamat imediat:

— Păi, domnule Heathcliff, dumneata nu eşti în stare să faci o plimbare în dimineaţa asta. Pari foarte bolnav!

Catherine îl privi cu durere şi uimire. Exclamaţia de bucurie de pe buze i se transformă într-una de spaimă, iar cuvintele de bun-venit pentru o revedere atât de mult aşteptată se transformară într-o întrebare îngrijorată: dacă nu cumva se simte mai rău decât de obicei.

— Nu... mai bine... mai bine! zise el gâfâind, tremurând şi ţinând-o de mână, de parc-ar fi avut nevoie de sprijin.

Ochii lui albaştri, mari, rătăceau timid asupra ei, iar cearcănele din jurul lor le transformaseră expresia me­lancolică de odinioară într-una de duritate sălbăticită.

— Dar îţi este mai rău, stărui verişoara; mai rău decât atunci când te-am văzut ultima oară, eşti mai slab şi...

— Sunt ostenit, o întrerupse el grăbit. E prea cald ca să umblăm, hai să şedem aici. Iar dimineaţa adeseori mă simt rău... Tăticu' spune că am crescut prea repede.

Foarte nemulţumită de acest răspuns, Cathy se aşeză, iar el se întinse alături, lângă ea.

— Asta seamănă cu paradisul tău, zise ea, făcând un efort să fie veselă. Îţi aduci aminte de învoiala noastră de a petrece două zile aşa cum ne place nouă cel mai mult? Asta-i, desigur, o zi pe placul tău, numai că cerul e cu nori, dar sunt atât de uşori şi de străvezii încât e mai fru­mos decât dac-ar fi soare. Săptămâna viitoare, dacă poţi, o să mergem călare în parcul de la Grange; poate vedem şi paradisul meu.

Linton n-avea aerul să-şi reamintească despre ce e vorba, şi se vedea cât colo că-i e foarte greu să susţină o convorbire. Lipsa lui de interes pentru tot ce-i spunea Cathy, precum şi neputinţa de a o distra erau atât de evidente încât fata nu-şi putu ascunde dezamăgirea. Fiinţa şi purtarea lui Linton se schimbaseră într-un mod de nedescris. El care, odinioară, deşi morocănos, se putea trans­forma într-un om plăcut sub mângâieri, acum devenise cu totul apatic. Şi nu mai găsirăm aproape nici urmă din răutatea copilului care te necăjeşte şi te enervează numai ca să fie mângâiat; am văzut însă cu-atât mai limpede pe omul grav bolnav, urâcios şi absorbit de nenorocirea lui, omul care respinge orice mângâiere şi e gata să considere veselia altora drept o insultă. Catherine observă, ca şi mine, că prezenţa ei era mai degrabă o pedeapsă decât o plăcere pentru el, şi de aceea, fără şovăială, propuse să plecăm. Dar, spre surpriza noastră, această propunere l-a trezit pe Linton din letargie şi l-a adus într-o stare de agitaţie stranie. Privind înspăimântat spre casa de la Heights, ne-a implorat să mai rămânem cel puţin încă o jumătate de ceas.

— Dar cred, zise Cathy, că te-ai simţi mai bine acasă la tine decât şezând aici; şi-apoi, după cum îmi dau seama, azi nu te pot distra cu poveştile, cântecele şi pălăvrăgeala mea. În astea şase luni ai ajuns mai înţelept decât mine. Nu-ţi mai place ceea ce-mi place mie. Dacă aş şti ce să fac ca să te înveselesc puţin, aş sta cu plăcere.

— Stai şi te odihneşte şi tu, răspunse el. Catherine, să nu crezi şi să nu spui că mă simt "foarte”rău. Zăpuşeala şi căldura mă apasă, dar înainte de venirea voastră m-am plimbat multă vreme singur. Spune-i unchiului că sunt destul de sănătos. Vrei?

— Am să-i spun că asta zici "tu”, Linton, dar eu nu pot afirma că-i aşa, observă tânăra mea domnişoară, uimită de încăpăţânarea cu care vărul ei susţinea un neadevăr atât de evident.

— Să vii aici şi joia viitoare, continuă el, ferindu-se de privirile ei nedumerite. Şi transmite-i mulţumirile mele unchiului pentru că ţi-a îngăduit să vii... cele mai căl­duroase mulţumiri, Catherine. Şi... dacă te întâlneşti cumva cu tata şi te-ntreabă despre mine, nu-l lăsa să creadă c-am fost atât de tăcut şi de prost. Nu face o mutră atât de tristă şi de abătută ca acum... o să se înfurie.

— Nu-mi pasă de furia lui! exclamă Catherine, crezând că mânia lui Heathcliff se va abate asupra ei.

— Dar mie-mi pasă, zise Linton, cutremurându-se. Nu-l întărâta împotriva mea, Catherine, căci e foarte brutal.

— E sever cu dumneata, domnule Heathcliff? l-am întrebat. A obosit de atâta indulgenţă şi a trecut de la ura pasivă la ura activă?

Linton se uită iar la mine, dar nu-mi răspunse. Şi după ce Cathy mai şezu lângă el încă zece minute, în care timp Linton adormi cu capul căzut pe piept, scoţând doar câteva gemete înăbuşite de epuizare şi de durere, Cathy încercă să-şi aline deziluzia şi porni după afine, împărţindu-şi apoi cu mine rodul muncii. Lui nu-i oferi, căci îşi dădea seama că orice gest din parte-i îl obosea şi-l plictisea.

— A trecut o jumătate de ceas, Ellen? îmi şopti la ureche în cele din urmă. Nu văd pentru ce trebuie să mai stăm. A adormit şi sunt sigură că tăticu' abia aşteaptă să ne vadă acasă.

— Bine, dar nu-l putem lăsa aici dormind, i-am răs­puns, trebuie să stăm până se trezeşte, ai răbdare. Erai atât de grăbită să pleci de-acasă, ţi-aduci aminte! Observ însă că dorinţa de a-l vedea pe bietul Linton ţi s-a eva­porat destul de iute!

— Pentru ce a dorit "el” să mă vadă? întrebă Cathe­rine. În momentele lui de cea mai proastă dispoziţie îl iubeam mai mult decât în starea asta ciudată. Am impresia c-a fost silit să vină la... această întâlnire... de teamă să nu-l certe tatăl lui. Dar eu nu vin aici ca să-i fac plăcere domnului Heathcliff, oricare ar fi motivele ce-l împing să-i poruncească lui Linton să îndure această pedeapsă. Deşi mă bucur că-i sănătos, îmi pare rău că-i mult mai puţin prietenos şi mult mai rece faţă de mine.

— Adică dumneata crezi că e mai sănătos?

— Da, răspunse ea, pentru că, după cum ştii, e inca­pabil să nu se înduioşeze de suferinţele lui. Nu cred că acum e sănătos, aşa cum mi-a cerut să-i spun lui tăticu', dar e foarte probabil că se simte mai bine.

— Aici nu suntem de aceeaşi părere, domnişoară Cathy, am adăugat eu; după mine îi este mult, mult mai rău.

În acel moment Linton tresări din moţăială îngrozitor de speriat şi întrebă dacă nu cumva l-a strigat cineva.

— Nu, zise Catherine, poate-ai visat. Nu pot pricepe pentru ce moţăi pe câmp dimineaţa!

— Mi se pare că l-am auzit pe tata, gâfâi el şi-apoi îşi ridică privirea spre cerul posomorât de deasupra noas­tră. Sunteţi sigure că n-a vorbit nimeni?

— Sigure de tot, răspunse vara lui. Numai Ellen şi cu mine: ne contraziceam în ceea ce priveşte sănătatea ta. Eşti într-adevăr mai tare, Linton, decât astă-iarnă când ne-am despărţit? Dar sentimentul tău faţă de mine sunt sigură c-a slăbit! Vorbeşte... aşa-i?

Când răspunse, ochii îi erau plini de lacrimi:

— Da, sunt mai tare!

Dar, tot sub impresia glasului aceluia imaginar, privirea îi rătăcea de colo colo, căutând să-l descopere pe cel care-l strigase. Cathy se ridică.

— Pentru azi ajunge, trebuie să ne despărţim, îi zise. N-am să-ţi ascund că am fost amarnic decepţionată de întâlnirea noastră, cu toate că n-am să spun asta nimănui; dar nu pentru că m-aş teme de domnul Heathcliff!

— Taci! murmură Linton. Pentru numele lui Dum­nezeu, taci! Uite-l că vine. Şi se agăţă de braţul bietei Catherine, luptându-se s-o mai reţină.

Dar auzind acestea, ea se desfăcu în grabă şi o fluieră pe Minny, care-o asculta ca un câine.

— Joia viitoare am să fiu aici! strigă ea, sărind în şa. La revedere! Grăbeşte-te, Ellen!

Astfel l-am părăsit: aproape inconştient de plecarea noastră, mult prea absorbit de spaima provocată de apro­pierea tatălui.

Înainte de a ajunge acasă, dezamăgirea bietei Catherine se mai îndulci, transformându-se într-un sentiment com­plex de milă şi regret, în care se amesteca şi oarecare îngrijorare cu privire la sănătatea lui Linton şi a mediului în care trăia. Aici îi împărtăşeam şi eu părerile, deşi am sfătuit-o să nu vorbească prea mult, sperând că cea de-a doua întâlnire ne va îngădui să judecăm mai bine situaţia. Stăpânul ne-a cerut o amănunţită dare de seamă asupra plimbării noastre. Mulţumirile transmise de nepotul său au fost relatate întocmai, dar peste toate celelalte domni­şoara Cathy trecu uşor. Eu, de asemenea, i-am răspuns în doi peri la întrebări, căci nu ştiam ce să-i ascund şi ce să-i dezvălui.