La răscruce de vânturi

CAPITOLUL 25
— Lucrurile astea s-au petrecut iarna trecută, domnule, zise doamna Dean, nu-i decât un an de-atunci. Pe vremea aceea n-aş fi crezut că după douăsprezece luni am să distrez un străin povestindu-i-le. Dar cine ştie câtă vreme veţi mai fi un străin? Sunteţi prea tânăr să vă mulţumiţi cu viaţa asta singura­tică, şi eu nu-mi pot închipui că cineva o poate vedea pe Catherine Linton fără s-o iubească. Văd că zâmbiţi, dar pentru ce păreţi atât de vioi şi plin de interes, când vor­besc despre ea? Şi pentru ce mi-aţi cerut să atârn portretul ei deasupra căminului? Şi pentru ce...

— Opreşte-te, scumpă doamnă Dean, am strigat eu. Ar fi foarte firesc s-o iubesc, dar ea oare m-ar iubi? Am îndoieli prea mari ca să-mi risc liniştea lăsându-mă ispitit—şi-apoi eu nu sunt de pe-aici. Vin dintr-o lume plină de agitaţie şi trebuie să mă întorc în ea. Spune mai departe, Catherine s-a supus poruncilor tatălui?

— Da, continuă menajera. Dragostea pentru tatăl ei rămăsese sentimentul cel mai puternic pe care-l avea în inimă. Domnul Edgar i-a vorbit fără mânie, cu profunda gingăşie a omului care simte că-şi va părăsi peste puţină vreme comoara în mijlocul duşmanilor şi a primejdiei şi care-şi dă seama că singurul ajutor pe care i-l putea lăsa moştenire ca s-o călăuzească sunt cuvintele lui.

Câteva zile după aceea îmi spuse:

— Aş dori ca nepotul meu să ne scrie sau să vină aici. Spune-mi sincer, ce crezi despre el, s-a schimbat în bine sau există vreo perspectivă de ameliorare a sănă­tăţii lui pe măsură ce se maturizează?

— E foarte plăpând, domnule, i-am răspuns, şi n-aş prea crede c-o să ajungă la vârsta bărbăţiei. Ceea ce pot să vă spun e că nu seamănă cu tatăl său, şi în cazul când domnişoara Catherine ar avea nenorocul să se căsăto­rească cu el, ar putea izbuti să-l supună dacă n-ar avea naivitatea de a fi din cale-afară de îngăduitoare. Însă, stăpâne, aveţi tot timpul să faceţi cunoştinţă cu el şi să vedeţi dacă s-ar potrivi sau nu cu domnişoara. Mai tre­buie să treacă cel puţin patru ani până ajunge la ma­jorat.

Edgar oftă şi, ducându-se la fereastră, îşi îndreptă pri­virea spre cimitirul din curtea bisericii de la Gimmerton. Era o după-amiază ceţoasă, soarele de februarie strălucea slab, încât abia se puteau desluşi cei doi brazi din curtea bisericii şi pietrele de mormânt risipite ici şi colo.

— Adeseori m-am rugat, zise el de parcă vorbea cu sine însuşi, ca ceasul neînduplecat ce se apropie să vină în grabă, iar acum începe să-mi fie frică şi mă dau în lături. Credeam că amintirea clipei în care am coborât valea aceea ca mire e mai puţin dulce decât speranţa că repede, peste câteva luni sau poate săptămâni, voi fi dus acolo şi aşezat în văgăuna aceea singuratică! Ellen, am fost foarte fericit cu micuţa mea Cathy, şi-n serile de iarnă şi-n zilele de vară; era o nădejde vie alături de mine. Dar am fost tot atât de fericit şi când, în serile lungi de iunie, visam singur, printre acele pietre de lângă biserica cea veche, întins pe movila verde de pe mormântul mamei sale, când doream... tânjeam după vremea când voi putea zace alături de ea. Ce pot face eu pentru Cathy? Ce trebuie să fac înainte de a o părăsi? Nu-mi pasă că Linton e fiul lui Heathcliff şi nici că mi-ar lua-o. Nu-mi pasă că Heathcliff şi-a atins ţelul şi că a biruit, răpindu-mi ultima fericire, dacă aş şti că asta o poate mângâia de pierderea mea! Dar dacă Linton nu-i demn de ea— dacă nu-i decât o unealtă neputincioasă în mâna tatălui său — nu i-o pot ceda! Şi oricât de dură ar fi lovitura dată sufletului ei înflăcărat, trebuie să perse­verez chiar cu preţul de-a o face să sufere atâta vreme cât sunt în viaţă şi de a o lăsa singură după moartea mea! Scumpa de ea! Aş fi preferat să i-o dăruiesc lui Dumnezeu şi s-o aşez în pământ înaintea mea.

— Dăruiţi-i-o lui Dumnezeu vie, domnule, i-am răs­puns eu; şi dac-ar fi să vă pierdem—ferească-ne Dum­nezeu— cu ajutorul lui am să fiu eu prietena şi sfetnica ei până la urmă. Domnişoara Catherine e un copil cuminte, nu mă tem că va face cu bună-ştiinţă un lucru greşit, iar oamenii care-şi fac datoria sunt întotdeauna răsplătiţi în cele din urmă.

Se desprimăvărase de-a binelea, dar stăpânul nu se întrema aşa cum ar fi trebuit, cu toate că-şi reîncepuse plimbările pe moşie împreună cu fata lui. Pentru lipsa ei de experienţă lucrul acesta însemna începutul convales­cenţei; apoi obrajii îi erau adeseori îmbujoraţi şi ochii strălucitori, iar ea era convinsă că se va vindeca. În a şaptesprezecea aniversare a zilei ei de naştere el nu se mai duse în curtea bisericii: ploua. I-am spus:

— Astă-seară, desigur, nu ieşiţi, domnule.

El răspunse:

— Nu, anul acesta îmi amân vizita pentru mai târziu.

I-a scris din nou lui Linton, exprimându-şi dorinţa fierbinte de a-l vedea; şi nu mă îndoiesc că, dacă bol­navul ar fi fost în stare, tatăl său i-ar fi îngăduit să vină. Dar, după cum a fost îndrumat, a răspuns dând de înţeles că domnul Heathcliff se opune vizitei lui la Grange. însă îi spunea că era incântat de bunătatea cu care unchiul îşi aducea aminte de el şi spera să-l întâlnească uneori în timpul plimbărilor, căci dorea să-l roage personal să nu-l despartă complet de verişoara lui

Această parte a scrisorii era simplă, fusese probabil compusă chiar de el. Heathcliff ştia că în acea vreme Linton era în stare să pledeze destul de elocvent pentru a fi împreună cu Catherine.

"Nu vă cer să vină aici, scria tânărul Linton, dar trebuie oare să n-o mai văd niciodată pentru că tatăl meu îmi interzice să mă duc la ea acasă, iar dumneata îi interzici să vină la mine? Te rog, vino din când în când călare împreună cu ea spre Heights şi îngăduie-ne să schimbăm câteva cuvinte în prezenţa dumitale! Noi n-am greşit cu nimic pentru a îndura această despărţire, iar dumneata nu eşti supărat pe mine. N-ai nici un motiv să nu mă iubeşti; cred c-o recunoşti şi dumneata. Unchiule dragă, trimite-mi mâine câteva cuvinte binevoi­toare şi lasă-ne să ne întâlnim oriunde doreşti, în afară de Thrushcross Grange. Sper că o întrevedere cu mine te va convinge că n-am caracterul tatălui meu; el susţine că sunt mai mult nepotul dumitale decât fiul lui şi, cu toate că am cusururi care să mă facă să fiu nedemn de Catherine, ea mi le-a trecut cu vederea, iar de dragul ei ar trebui să mi le ierţi şi dumneata. Mă întrebi de sănătate... mă simt mai bine. Dar, atâta vreme cât mi se taie orice spe­ranţă şi sunt condamnat la singurătate sau la convieţuirea cu nişte oameni care nu m-au iubit niciodată şi nici nu mă vor iubi vreodată, cum aş putea fi vesel şi sănătos?”

Pentru că n-o putea însoţi pe Catherine, cu toate că-i era milă de băiat, Edgar nu i-a putut satisface rugă­mintea. A spus că se vor întâlni poate la vară, dar între timp l-a sfătuit să-i scrie din când în când şi, dându-şi bine seama de greaua situaţie pe care o avea în propria lui familie, i-a făgăduit că-i va da orice sfat sau mângâiere prin corespondenţă. Linton a acceptat; şi de n-ar fi fost strunit, ar fi stricat probabil totul umplându-şi scriso­rile cu plângeri şi văicăreli. Dar tatăl său îl urmărea în­deaproape şi, fireşte, voia să vadă fiecare rând pe care i-l scria stăpânului meu; aşa că, în loc de a descrie suferin­ţele şi necazurile lui personale, probleme care-i ocupau tot timpul gândurile, cântă pe struna cruzimii cu care e constrâns să stea despărţit de prietena şi iubita lui, rugându-l frumos pe domnul Linton să-i îngăduie cât de curând o întrevedere, căci altfel va crede că-i înşelat cu bună-ştiinţă prin promisiuni deşarte.

Acasă la noi, Cathy era o puternică aliată a lui Lin­ton. Aşa că, în cele din urmă, l-au convins pe stăpânul meu să consimtă ca, o dată pe săptămână, să-i lase să facă împreună o plimbare călare sau pe jos, pe dealurile din apropiere de Grange, sub paza mea, căci în luna iunie stăpânul deodată se simţi şi mai slăbit. Cu toate că an de an strânsese o parte din venit mărind astfel averea tinerei domnişoare, avea dorinţa naturală ca ea să păs­treze, sau cel puţin să se înapoieze cât mai curând în casa strămoşilor ei. Şi, după părerea stăpânului meu, singura posibilitate de a realiza acest lucru era să se căsăto­rească cu moştenitorul lui, neştiind că Linton— de alt­fel cred că nimeni nu ştia acest lucru — se stingea tot atât de iute ca şi el. Nici un doctor nu intra la Heights şi nimeni nu-l vedea pe domnul Linton Heacthcliff ca să ne poată da vreo veste în legătură cu starea sănătăţii lui. Eu, în ce mă privea, începusem să cred că pre­simţirile îmi erau greşite şi că se întremase probabil, de vreme ce vorbea despre o plimbare călare sau pe jos pes­te dealuri, mai ales că stăruia atât de mult să-şi realizeze planul. Nu mi-aş fi închipuit că un tată se poate purta atât de crud cu un copil care trage să moară, după cum am aflat mai târziu că s-a purtat Heathcliff cu Linton, silindu-l să pară atât de dornic de o întâlnire cu Catherine. Iar eforturile lui Heathcliff se înteţeau cu-atât mai mult cu cât planurile sale hrăpăreţe şi neomenoase erau ameninţate de moartea apropiată a băiatului.