La răscruce de vânturi

CAPITOLUL 23
După o noapte ploioasă urmă o dimineaţă ceţoasă— jumătate îngheţ, jumătate burniţă—iar drumul a fost întretăiat de pâraie vremelnice care se scurgeau, gâlgâind, pe coasta dealurilor. Picioarele îmi erau complet ude. Eram supărată şi prost dispusă; exact dispoziţia potrivită pentru a resimţi şi mai adânc lucru­rile neplăcute! Am intrat la fermă prin bucătărie ca să ne convingem că, într-adevăr, domnul Heathcliff lipsea de-acasă, căci eu dădusem destul de puţină crezare spu­selor lui.

Joseph stătea în faţa focului, care duduia, şi părea că se află într-un fel de paradis; pe masă, aproape de el, avea o cană cu bere, înconjurată de bucăţi mari de tur­tă de ovăz, iar în gură pipa lui neagră, scurtă. Catherine se apropie în grabă de cămin să se încălzească. Eu l-am întrebat dacă stăpânul e-acasă. Întrebarea mea rămase atât de multă vreme fără răspuns, încât am crezut că omul asurzise şi am repetat-o mai tare.

— Nu... nu! mârâi el — sau mai bine zis îmi răcni pe nas. Nu... nu! Vă puteţi duce de unde-aţi venit.

— Joseph! strigă o dată cu mine, din camera dinăuntru, un glas arţăgos. De câte ori trebuie să te chem? Nu mai e decât un pic de jar, Joseph! Vino imediat!

Nişte pufăieli puternice şi câteva priviri hotărâte, azvârlite spre grătarul căminului, mărturisiră că n-are urechi pentru această chemare. Menajera şi Hareton nu se ve­deau pe nicăieri. Probabil plecaseră, una la târguieli, ce­lălalt la munca lui. Noi am recunoscut glasul lui Linton şi am intrat.

— Oh, oh, îţi doresc să mori de foame într-un pod! zise băiatul neştiind că, în locul nepăsătorului săe servitor, intraserăm noi.

Dându-şi seama de eroare, se opri. Verişoara lui zbu­ră spre el.

— Dumneata eşti, domnişoară Linton? zise el, ridicându-şi capul de pe braţul fotoliului mare în care zăcea. Nu... nu mă săruta, mi se taie răsuflarea. Dumnezeule! Tăticu' mi-a spus c-ai să vii, continuă el după ce-şi re­veni puţin din îmbrăţişările bietei Catherine, care stătea lângă el şi-l privea foarte mâhnită. Eşti aşa de bună să în­chizi uşa? Aţi lăsat-o deschisă. Şi fiinţele acelea... fiinţe­le acelea ticăloase nu vor să pună cărbuni pe foc. E-atât de frig!

Eu am răscolit cenuşa şi-am adus o căldare de căr­buni. Bolnavul s-a plâns că l-am acoperit cu cenuşă; dar cum avea o criză obositoare de tuse — părea că are fier­binţeală şi e bolnav — nu l-am dojenit pentru ieşirea lui.

— Bine, Linton, murmură Catherine, după ce frun­tea lui se mai descreţi, nu te bucuri că mă vezi? Pot să-ţi fiu de folos cu ceva?

— Pentru ce n-ai venit mai demult? întrebă el. Ar fi trebuit să vii, în loc să-mi scrii. Scrisorile acelea lungi m-au obosit îngrozitor. Preferam să-ţi vorbesc. Acum nu mai pot vorbi, nu mai pot face nimic. Mă întreb unde-o fi Zillah! Nu vrei, zise el uitându-se la mine, să te duci până-n bucătărie s-o cauţi?

Cum nu primisem mulţumiri pentru serviciul făcut mai înainte şi nefiind dispusă să alerg încoace şi încolo, i-am răspuns:

— Nu-i nimeni acolo, în afară de Joseph.

— Mi-e sete! exclamă el pe un ton arţăgos, întorcându-mi spatele. De când a plecat tăticu', Zillah îşi face mereu de lucru la Gimmerton! E oribil! Am fost silit să cobor aici, căci se hotărâseră să nu mă audă niciodată de-acolo, de sus.

— Tatăl dumitale se poartă frumos cu dumneata, dom­nule Heathcliff? l-am întrebat observând că manifestă­rile de prietenie ale micii Catherine încetaseră.

— Dacă se poartă frumos? Cel puţin îi face pe ăia să se poarte ceva mai frumos! strigă el. Nemernicii! Ştii, domnişoară Linton, că bruta aceea de Hareton îşi bate joc de mine? Îl urăsc! De fapt îi urăsc pe toţi! Sunt niş­te făpturi odioase.

Cathy începu să caute apă; găsi un ulcior în bufet, îi umplu un pahar şi i-l aduse. El o rugă să-i adauge o lingură de vin dintr-o sticlă de pe masă şi, după ce în­ghiţi puţin, păru mai liniştit şi-i spuse că e foarte amabi­lă.

— Te bucuri că mă vezi? zise ea repetând întrebarea. Şi avu plăcerea să descopere o urmă vagă de zâmbet.

— Da, mă bucur. E o noutate pentru mine să-ţi aud glasul! răspunse el. Dar am fost supărat pentru că n-ai vrut să vii pe-aici. Şi tăticu' jura că e vina mea. Mi-a spus că sunt o fiinţă demnă de milă, prăpădită şi fără valoare, mi-a spus că mă dispreţuieşte şi că, dacă ar fi în locul meu, până acum ar fi el stăpânul moşiei de la Grange, nu tatăl dumitale. Dar dumneata nu mă dispreţuieşti, nu-i aşa, domnişoară...

— Aş dori să-mi spui Catherine sau Cathy, îl între­rupse tânăra mea stăpână. Să te dispreţuiesc? Nu! După tăticu' şi Ellen, te iubesc mai mult decât orice altă fiinţă din lume. Totuşi eu nu-l iubesc pe domnul Heathcliff şi nu voi îndrăzni să vin aici după ce se va întoarce. E ple­cat pentru mai multe zile?

— Nu multe, răspunse Linton. Dar pleacă adeseori pe dealuri, deoarece a început sezonul de vânătoare şi, cât lipseşte el, poţi sta câteva ceasuri cu mine. Spune-mi c-ai să vii! Cred că n-am să te mai necăjesc, iar tu n-ai să mă mai întărâţi, ai să fii întotdeauna gata să mă ajuţi, nu-i aşa?

— Da, zise Catherine, mângâindu-i părul lung, mătăsos. De l-aş putea face pe tăticu' să mă lase, aş petrece ju­mătate din timpul meu cu tine, frumosul meu Linton! Aş vrea să fii fratele meu.

— Atunci m-ai iubi tot atât cât îl iubeşti pe tatăl tău? zise el ceva mai vesel. Dar tăticu' zice că dacă ai să fii soţia mea, mă vei iubi mai mult decât pe tatăl tău şi decât orice pe lume. Aşa că eu aş prefera să-mi fii soţie.

— Nu, n-am să iubesc pe nimeni mai mult decât pe tăticu', răspunse ea pe-un ton grav. Iar oamenii îşi urăsc uneori soţiile, dar niciodată fraţii şi surorile. Dacă mi-ai fi frate, ai locui la noi, şi tăticu' te-ar iubi tot atât de mult cât mă iubeşte şi pe mine.

Linton o contrazise, susţinând că oamenii nu-şi urăsc niciodată soţiile; dar Cathy susţinea că ea are dreptate şi, înţeleaptă cum era, îi aminti de aversiunea pe care-o avusese tatăl lui faţă de mătuşa ei. Eu am încercat să opresc aceste vorbe nesăbuite, dar n-am izbutit până când n-a spus tot ceea ce ştia. Domnul Linton Heathcliff, foarte iritat, afirmă că ceea ce spunea ea nu era adevărat.

— Tăticu' mi-a povestit, şi tăticu' nu spune minciuni, răspunse ea cu îndrăzneală.

— Tăticu' meu îl dispreţuieşte pe-al tău! strigă Lin­ton. Zice că-i un prostănac şi-un laş.

— Al tău e un nelegiuit, răspunse Catherine, şi eşti foarte răutăcios dacă îndrăzneşti să repeţi ceea ce spune el. Trebuie să fie rău dacă a făcut-o pe mătuşa Isabella să-l părăsească aşa cum l-a părăsit.

— Nu l-a părăsit, zise băiatul, şi n-ai să mă contra­zici!

— Ba da, l-a părăsit! strigă tânăra mea domnişoară.

— Ei bine, am să-ţi spun ceva! zise Linton. Mama ta l-a urât pe tatăl tău. Aşa, ca să ştii!

— Oh! exclamă Catherine; dar era prea furioasă ca să continue.

— Şi l-a iubit pe-al meu, adăugă el.

— Mincinos mic ce eşti! Acum te urăsc! zise ea gâfâind, iar faţa i se roşi de mânie.

— Ba l-a iubit! Ba l-a iubit! repetă Linton ghemuindu-se în fotoliu şi rezemându-şi capul de spetează, pen­tru a se bucura de enervarea Catherinei care stătea în dosul fotoliului.

— Taci, domnule Heathcliff! i-am spus. Asta, proba­bil, e tot o poveste de-a tatălui dumitale.

— Nu-i o poveste, iar dumneata ţine-ţi gura, răspun­se el. L-a iubit pe tăticu' meu, l-a iubit, auzi, Catherine?! L-a iubit, l-a iubit!

Cathy, scoasă din fire, îmbrânci fotoliul cu putere, iar Linton căzu într-o rână. Îl apucă imediat o tuse sufocantă, care puse capăt victoriei lui. Criza dură atât de mult, încât m-a speriat chiar şi pe mine... iar verişoara lui plângea din răsputeri, înspăimântată, de răul ce-i făcuse, deşi nu scotea nici o vorbă. Eu l-am susţinut până când s-a sfârşit criza. Apoi m-a împins de lângă el şi, tăcut, şi-a lăsat capul în piept. Catherine îşi înăbuşi plânsul, se aşeză pe un scaun în faţa lui şi începu să se uite la foc cu un aer solemn.

— Cum te simţi, domnule Heathcliff? l-am întrebat după o aşteptare de zece minute.

Aş vrea să se simtă ea aşa cum mă simt eu, răs­punse; ce fiinţă haină şi brutală e! Hareton nu se atinge de mine niciodată, nu m-a lovit în viaţa lui. Şi azi mă simţeam mai bine, dar iată... apoi glasul i se stinse într-un vaiet.

— Nu te-am lovit! mârâi Catherine muşcându-şi buzle ca să oprească o nouă explozie de plâns.

Linton ofta şi gemea ca un om care suferă din greu, şi o ţinu aşa cam un sfert de ceas. Pare-mi-se numai pen­tru a-şi impresiona verişoara, căci, ori de câte ori o auzea hohotind înăbuşit, văicărelile reîncepeau cu patos şi re­înnoită durere.

— Îmi pare rău că te-am supărat, Linton, zise ea în cele din urmă, nemaiputând răbda. Dar dacă cineva îmi împingea atât de puţin fotoliul, mie nu mi s-ar fi intâmplat nimic, aşa că eu nu mi-am închipuit că-ţi fac vreun rău. Nu te-ai lovit prea tare, Linton, nu-i aşa? Nu mă lăsa să plec acasă cu gândul că ţi-am făcut un rău. Răs­punde! Vorbeşte-mi!

— Nu pot să-ţi vorbesc, murmură el; m-ai lovit atât de tare, încât n-am să închid ochii toată noaptea din pri­cina tusei care mă îneacă. Dacă ai suferi şi tu de tusea asta, ai şti ce înseamnă... dar tu ai să dormi liniştită, în timp ce eu am să mă chinuiesc, şi nimeni n-o să şadă lângă mine. Mă întreb cum ai petrece tu astfel de nopţi îngro­zitoare! Şi începu să se vaite cu glas tare de mila pro­priei lui fiinţe.

— De vreme ce eşti obişnuit să petreci nopţi îngrozitoare, am zis eu, nu poţi pretinde că domnişoara e cea care-ţi tulbură odihna. Ai să fii în aceeaşi stare în care ai fi fost şi dacă ea n-ar fi venit deloc. În orice caz, Catherine n-o să te mai tulbure din nou, şi poate că vei fi mai liniştit după plecarea noastră.

— Trebuie să plec? întrebă Catherine îndurerată, aplecându-se asupra lui. Vrei să plec, Linton?

— Nu poţi schimba ceea ce-ai făcut, răspunse el rău­tăcios, ferindu-se de ea, dacă nu vrei cumva s-o schimbi în mai rău, enervându-mă până mi-o creşte fierbinţeala.

— Bine, atunci trebuie să plec? repetă ea.

— Lasă-mă-n pace, măcar atât, zise el; nu mai su­port vorbăria asta a ta.

Cathy zăbovi, rezistând destul de multă vreme la in­sistenţele mele de a pleca. Dar deoarece Linton nici nu se uita la ea şi nici nu vorbea, se îndreptă în cele din urmă spre uşă, iar eu am urmat-o. Am fost însă rechemate de un ţipăt. Linton alunecase de pe fotoliu şi căzuse pe piatra căminului, unde zăcea zvârcolindu-se cu perversi­tatea unui copil răsfăţat, hotărât să fie cât mai sâcâitor şi mai enervant cu putinţă. Eu i-am ghicit intenţiile şi mi-am dat seama că-i curată nebunie să încercăm a-l potoli. Dar Catherine nu era de aceeaşi părere. Fugi înapoi, înspăimântată, îngenunche lângă el, plânse, îl mângâie, îl imploră, până când el, sleit de puteri, se linişti; dar în nici un caz pentru că-i părea rău c-o supărase.

— Am să-l ridic eu pe bancă, i-am spus, şi-acolo se poate tăvăli cât îi place. Noi nu putem sta aici să-l păzim. Te-ai convins, sper, domnişoară Cathy, că nu dumneata eşti persoana care-l poate ajuta şi că starea sănătăţii lui nu-i pricinuită de dragostea ce-ţi poartă. Acum l-am aşe­zat! Hai, haide să plecăm. De îndată ce va vedea că nu mai e nimeni care să-şi bată capul cu prostiile lui, va fi încântat să poată zăcea liniştit.

Catherine îi aşeză o pernă sub cap şi-i oferi nişte apă. Linton dădu apa la o parte şi îmbrânci perna de parc-ar fi fost o piatră sau o bucată de lemn. Ea încercă să i-o aşeze mai bine.

— Nu pot sta pe ea, zise el; nu-i destul de înaltă. Catherine îi aduse încă una şi-o puse peste cea dintâi.

— Asta-i prea înaltă, murmură fiinţa aceea enervantă.

— Atunci cum să ţi-o aşez? întrebă cu disperare. Cum ea şedea în genunchi lângă bancă, Linton se ridi­că şi se sprijini de umerii ei.

— Nu, aşa nu se poate, am zis eu. Mulţumeşte-te cu perna, domnule Heathcliff. Domnişoara a pierdut şi-aşa prea multă vreme cu dumneata. Nu mai poate zăbovi nici cinci minute.

— Ba putem, putem! răspunse Cathy. Acum e cu­minte şi potolit. Începe să înţeleagă că la noapte voi su­feri mult mai mult decât el, dacă voi rămâne cu convin­gerea că vizita mea i-a făcut atât de rău; şi nu voi mai îndrăzni să vin să-l văd. Spune-mi adevărul, Linton, căci, dacă ţi-am făcut rău, înseamnă că nu mai trebuie să vin pe-aici.

— Trebuie să vii ca să mă vindeci, răspunse el. Tre­buie să vii tocmai pentru că mi-ai făcut rău; ştii prea bine că mi-ai făcut foarte rău! Când aţi intrat voi pe uşă nu mă simţeam aşa de prost... nu-i aşa?

— Dar ţi-ai făcut singur rău, plângând şi enervându-te.

— Ba deloc; nu mi-am făcut singur rău, zise vărul ei.

— Totuşi, acum hai să fim prieteni. Vrei să mă vezi, vrei cu-adevărat să mă vezi din când în când? Să vin pe la tine?

— Ţi-am spus că da, răspunse el enervat. Aşează-te pe bancă şi lasă-mă să pun capul pe genunchii tăi. Aşa făcea mămica; şedeam aşa împreună după-amieze întregi. Şezi liniştită, nu vorbi; dacă ştii să cânţi, poţi să-mi cânţi un cântec, ori poţi să-mi reciţi o baladă lungă şi frumoasă... una din baladele acelea pe care mi-ai făgăduit să mi le spui... sau o poveste. Ba nu, mai bine o baladă. Începe...

Catherine i-a recitat cea mai lungă baladă pe care o ştia. Îndeletnicirea aceasta le-a plăcut amândurora peste măsură de mult. Linton voi încă una, după aceea alta, fără a ţine seama de protestele mele energice. Continuară aşa până când ceasul bătu ora douăsprezece şi l-am auzit prin curte pe Hareton, care venise acasă pentru prânz.

— Şi mâine, Catherine, mâine vii? întrebă tânărul Heathcliff ţinând-o de fustă în timp ce ea se ridica, şo­văind.

— Nu, i-am răspuns eu; şi nici poimâine. Ea însă îi dădu, fireşte, alt răspuns, căci fruntea lui se lumină ime­diat ce Catherine se aplecă spre el şi-i şopti ceva la ureche.

— N-ai să vii mâine, ia aminte, domnişoară! am în­ceput eu după ce ieşirăm din casă. Nu-i aşa că nici prin gând nu-ţi trece una ca asta?

Cathy zâmbi.

— Oh, atunci voi avea eu grijă, am continuat; am să pun să se dreagă broasca aceea, şi-altă cale de a fugi nu-i.

— Pot să sar peste zid, zise ea râzând. Grange nu-i o temniţă, iar tu nu eşti paznicul meu. În afară de asta, am aproape şaptesprezece ani; sunt o femeie. Şi sunt convinsă că Linton s-ar vindeca repede de tot dacă l-aş îngriji eu. Sunt mai mare decât el, o ştii prea bine, şi mai înţeleaptă, mai puţin copilăroasă. Nu-i aşa? Şi foarte curând va face ceea ce-i voi spune eu, dacă-l voi mângâia un pic. E un copil admirabil când e cuminte. De-ar fi al meu, l-aş răs­făţa cum nu se mai poate! Niciodată nu ne-am certa, nu-i aşa, după ce ne-am obişnui unul cu altul? Ellen, tu nu-l iubeşti?

— Să-l iubesc! am exclamat eu. Cel mai urâcios slă­bănog bolnăvicios din câţi au văzut vreodată lumina zilei. Din fericire, după cum a prezis domnul Heathcliff, n-are să apuce douăzeci de ani. Drept să-ţi spun, mă îndoiesc chiar că apucă primăvara. O pierdere neînsemnată pen­tru familia lui, indiferent când se va prăpădi. Norocul nostru a fost că l-a luat tatăl său, căci, cu cât ar fi fost tratat mai bine, cu atât ar fi devenit mai plicticos şi mai egoist. Sunt fericită că n-ai nici o şansă să-l iei de bărbat, domnişoară Catherine.

Tovarăşa mea luă un aer serios auzind aceste vorbe. Uşurinţa cu care vorbeam despre moartea lui îi rănea sentimentele.

— E mai tânăr decât mine, răspunse ea după ce se gândi câtva timp, şi trebuie să trăiască mai mult. Va trăi, va trăi atât cât voi trăi şi eu. Acum e tot atât de puternic cum era când a venit la noi, sunt absolut convinsă. N-are decât o răceală, exact ca tăticu'. Tu spui că tăticu' se va face bine; atunci de ce nu s-ar putea vindeca şi el?

— Bine, bine! am strigat eu. De altfel nici nu tre­buie să ne batem capul cu asta, căci ascultă, domnişoară, şi ia seama, eu mă ţin de cuvânt... dacă încerci să te duci încă o dată la Wuthering Heights, am să-i spun totul domnului Linton şi, atâta vreme cât el n-o permite, prietenia cu vărul dumitale nu trebuie să reînceapă.

— A şi reînceput, mârâi Cathy îmbufnată.

— Atunci nu trebuie să continue, am zis eu.

— O să vedem, îmi răspunse şi porni înainte în galop, lăsându-mă să mă târăsc în urma ei.

Am ajuns acasă înainte de ora prânzului. Stăpânul cre­dea c-am hoinărit prin parc, aşa că nu ne-a întrebat unde am fost. Cum am intrat în casă, ma-am grăbit să-mi schimb ghetele şi ciorapii, uzi leoarcă — căci şederea aceea atât de îndelungată la Heights, cu încălţămintea udă, îmi fă­cuse rău. În dimineaţa următoare nu m-am putut scula din pat, şi vreme de trei săptămâni am fost incapabilă să-mi îndeplinesc îndatoririle — o calamitate pe care n-o cunoscusem până atunci şi, spre fericirea mea nici dc-atunci încoace.

Mica mea stăpână s-a purtat ca un înger, venind să mă îngrijească şi să-mi înveselească singurătatea. Izolarea aceasta m-a deprimat peste măsură. Pentru o fiinţă agi­tată şi activă, izolarea e foarte plicticoasă, dar de fapt nu aveam de ce mă plânge. În clipa când părăsea camera domnului Linton, Catherine apărea la căpătâiul meu. Îşi îm­părţea ziua între noi doi; nu pierdea nici un moment cu vreo distracţie; mânca pe apucate, nu-şi vedea de învă­ţătură şi nici de joacă şi era cea mai devotată infirmieră care-a îngrijit vreodată un bolnav. Trebuie să fi avut o inimă caldă dacă, iubindu-l aşa de mult pe tatăl ei, mai găsea atâta gingăşie şi pentru mine. Am spus că-şi îm­părţea ziua între noi, dar stăpânul se retrăgea la culcare devreme, iar eu, în general, nu mai aveam nevoie de nimic după ora şase. Aşa că seara făcea ceea ce voia. Săr­mana copilă! Nu m-am întrebat niciodată ce făcea după ora ceaiului! Dar deseori, când intra la mine să-mi spună noapte bună, observam că are obrajii îmbujoraţi şi de­getele ei subţiri sunt roşii; în loc să-mi închipui însă că roşeaţa aceea e provocată de o plimbare călare peste dea­luri, o puneam pe seama focului din bibliotecă.