La răscruce de vânturi

CAPITOLUL 20
De teamă ca nu cumva ameninţarea aceasta să devină fapt, domnul Linton m-a în­sărcinat să-l duc pe băiat acasă încă în zorii zilei, pe poneiul lui Cathy, spunându-mi:

— Având în vedere că de azi încolo nu vom mai pu­tea interveni în soarta lui, fie ea bună sau rea, nu tre­buie să-i spui fiicei mele unde-a fost dus. De-acum înainte nu va mai putea să aibă nici un fel de legătură cu el, deci e mai bine să nu ştie că se află atât de aproa­pe, căci altfel nu va mai avea linişte până nu se va duce la Heights. Spune-i pur şi simplu că tatăl lui a trimis pe neaşteptate după el şi c-a fost obligat să plece de la noi.

Linton a fost foarte supărat că-l scol din pat la ora cinci dimineaţa şi tot atât de mirat când a auzit că tre­buie să se pregătească pentru o nouă călătorie. Dar l-am mângâiat, spunându-i că trebuie să plece pentru a sta câtăva vreme cu tatăl său, domnul Heathcliff, care dorea atât de mult să-l vadă, încât nu putea amâna această plăcere până când se va reface după călătoria din ajun.

— Tatăl meu! strigă el nedumerit şi uluit. Mămica nu mi-a spus niciodată că am un tată. Unde stă? Aş prefera să rămân cu unchiul.

— Locuieşte aproape de Grange, i-am răspuns; din­colo de dealurile acelea; nu-i departe, şi-ai să poţi veni pe jos până la noi după ce te mai întremezi. Ar trebui să fii bucuros că te duci acasă să-ţi vezi tatăl. Trebuie să cauţi să-l iubeşti, aşa cum ai iubit-o pe mama, şi-atunci te va iubi şi el.

— Dar pentru ce n-am auzit până acum nimic despre el? întrebă Linton. Pentru ce mămica şi cu el nu locuiau împreună, ca alţi oameni?

— El avea treburi care-l reţineau aici, în partea de miazănoapte a ţării, i-am răspuns; iar sănătatea mamei dumitale o obliga să locuiască la miazăzi.

— Şi pentru ce mămica nu mi-a vorbit despre el? stăruia copilul. Îmi vorbea adeseori despre unchiul meu, aşa că am început să-l iubesc de mult. Cum să-l iubesc pe tăticu'? Nici nu-l cunosc.

— Oh, toţi copiii îşi iubesc părinţii, am spus eu. Mama dumitale credea, probabil, c-ai să doreşti să-l vezi dacă ţi-ar fi vorbit prea des despre el. Hai să ne grăbim. O plimbare călare în zorii unei dimineţi atât de fru­moase e mult mai bună decât un ceas de somn în plus.

• 
  Fetiţa pe care am văzut-o ieri vine şi ea cu noi?
  
• 
  Nu acum, i-am răspuns.
  

— Dar unchiul? continuă el.

— Nu, am să te însoţesc eu, i-am spus. Linton căzu pe pernă într-un fel de meditaţie sum­bră.

— Nu vreau să merg fără unchiul! strigă în cele din urmă. Nu ştiu unde ai de gând să mă duci.

Am încercat să-l conving că nu era frumos să şovăie atâta când e vorba să-şi întâlnească tatăl; dar el se opu­nea cu îndârjire şi cu nici un preţ nu voia să se îmbrace, încât a trebuit să cer ajutorul stăpânului pentru a-l în­dupleca să se dea jos din pat. În cele din urmă, sărma­nul copil a pornit-o după ce i-am dat felurite asigurări mincinoase: că va lipsi puţină vreme, că domnul Edgar şi Cathy vor veni pe la el, şi alte asemenea promisiuni tot atât de neîntemeiate, pe care le-am născocit şi i le-am repetat mereu de-a lungul drumului. Aerul curat, îm­bălsămat de mireasma ierburilor, soarele strălucitor şi tropotele agere ale lui Minny l-au făcut să se simtă mai puţin deznădăjduit. A început să-mi pună întrebări cu mai mult interes şi vioiciune despre noul lui cămin şi oamenii de-acolo.

— Wuthering Heights e o casă tot atât de plăcută ca şi Thruschcross Grange? mă întrebă, întorcându-se să mai arunce o ultimă privire în vale, de unde se ridica o ceaţă uşoară, care se prefăcea după aceea într-un nor albicios ca lâna pe cerul albastru.

— Nu sunt atâţia pomi în jurul ei, i-am răspuns, şi nu-i nici chiar atât de mare; dar de-acole se vede tot ţinutul acesta minunat, şi aerul e mai sănătos pentru dumneata... mai proaspăt şi mai uscat. Poate că la în­ceput clădirea o să ţi se pară veche şi întunecată, cu toate că e o casă respectabilă, una din cele mai fru­moase de prin partea locului. Şi-ai să faci plimbări atât de plăcute pe dealuri! Hareton Earnshaw, adică celălalt văr al domnişoarei Cathy, şi deci, într-un fel, şi-al dumitale, îţi va arăta locurile cele mai frumoase; şi când va fi vreme bună, îţi vei lua o carte şi-ţi vei putea face cameră de lucru într-o vale înverzită. Apoi, din când în când unchiul dumitale o să te întâlnească în cursul vre­unei plimbări, căci umblă adeseori pe dealuri.

— Şi cum arată tatăl meu? întrebă el. E tânăr şi frumos ca unchiul?

— E tot atât de tânăr, am spus eu, dar are părul şi ochii negri, pare mai aspru şi e mai voinic şi mai mare. Poate că la început n-o să ţi se pară prea blând şi iubitor, pentru că nu-i felul lui, totuşi caută să fii sincer şi prietenos faţă de el şi-atunci te va iubi mai mult decât se poate iubi un unchi, căci doar eşti copilul lui.

— Păr şi ochi negri! zise gânditor Linton. Nu mi-l pot închipui. Atunci eu nu semăn cu el, nu-i aşa?

— Nu prea, i-am răspuns.

"Defel”, m-am gândit, uitându-mă cu regret la faţa albă, la trupul firav al tovarăşului meu de drum şi la ochii mari, visători, asemeni ochilor mamei lui; dar în afară de momentele în care iritabilitatea lui bolnăvicioasă le dădea oarecare licărire, ochii băiatului nu aveau nici o urmă din vioiciunea scânteietoare a ochilor mamei sale.

— Ce ciudat că n-a venit niciodată s-o vadă pe mă­mica şi pe mine! murmură el. M-a văzut vreodată? Dacă da, atunci eu trebuie să fi fost mic de tot. Nu-mi aduc aminte despre el!

— Uite ce-i, domnule Linton, am spus eu, trei sute de mile e o depărtare mare; iar zece ani trec mai re­pede pentru un om matur decât pentru un copil ca dum­neata. Probabil că domnul Heathcliff îşi propunea în fiecare vară să vină acolo, dar niciodată n-a găsit prilej favorabil; iar acum e prea târziu. Nu-l supăra cu ast­fel de întrebări; o să-l tulburi, şi n-are rost.

Restul drumului băiatul păru preocupat de propriile lui gânduri. Când ne-am oprit la intrarea grădinii, m-am uitat la el să văd cum reacţionează. Privi atent şi cu o gravitate solemnă faţada, sculptată şi ferestrele cu grinda joasă, tufişurile răzleţe de coacăze şi de brazi pitici, apoi dădu din cap. Sentimentele lui intime nu erau de acord cu exteriorul noului său cămin. Dar a avut destulă minte să amâne regretele, sperând că interiorul casei va com­pensa, poate exteriorul. Înainte de a descăleca, m-am dus şi-am deschis poarta. Era ora şase şi jumătate; fa­milia tocmai isprăvise micul dejun, servitoarea strângea şi curăţa masa, Joseph stătea lângă scaunul stăpânului său, povestindu-i ceva despre un cal şchiop, iar Hareton se pregătea să plece la fâneaţă.

— "Hallo”, Nelly, zise domnul Heathcliff când mă văzu. Mă temeam că va trebui să vin eu însumi să iau ceea ce-mi aparţine. Dar l-ai adus dumneata, nu-i aşa? Ia să vedem ce putem face din el.

Se ridică şi porni cu paşi mari spre uşă. Hareton şi Joseph îl urmară şi ei, cu gura căscată de curioşi ce erau. Sărmanul Linton azvârli o privire înspăimântată spre feţele celor trei.

— Iaca bună! zise Joseph după ce-l examină cu gravitate; sunt sigur că te-a tras pe sfoară, stăpâne, şi ţi-a trimis-o pe fata lui.

Heathcliff, după ce-şi privi fiul cu o încordare cutre­murătoare, izbucni într-un râs dispreţuitor.

— Doamne, ce frumuseţe! Ce făptură dulce şi fer­mecătoare! exclamă el. Nu-i aşa că mi l-au hrănit cu râme şi lapte acru, Nelly? Oh, vai de capul meu! Să ştii că-i mai rău decât mă aşteptam... şi numai dracu' ştie că nu mă aşteptam la prea mult!

I-am spus copilului îngrozit şi care tremura ca varga să descalece şi să intre. Nu înţelesese tocmai bine vor­bele tatălui său şi nici nu ştia dacă-i fuseseră adresate lui sau altcuiva. De fapt, nu era sigur nici dacă străinul acela aspru şi care rânjea era tatăl său. Se agăţa de mine din ce în ce mai speriat, iar când domnul Heathcliff s-a aşezat pe un scaun şi i-a spus "vino încoace”, el şi-a ascuns faţa după umărul meu şi-a-nceput să plângă.

— Destul, destul! zise Heathcliff întînzând o mână şi trăgându-l brutal între genunchi; apoi i-a înălţat capul, trăgându-l de bărbie. Lasă prostiile! N-o să-ţi fa­cem nici un rău, Linton... aşa te cheamă, nu? Eşti întru totul copilul mamei tale. Unde-o fi partea mea din tine, puiuşorule?!

Scoase pălăria copilului şi-i dădu pe spate buclele blonde şi dese, îi pipăi braţele slabe şi degetele subţiri. În timpul examinării, Linton se opri din plâns, ridicându-şi ochii mari şi albaştri ca să-şi inspecteze şi el tatăl.

— Mă cunoşti? întrebă Heathcliff după ce se con­vinsese că membrele îi erau firave şi slabe.

— Nu, zise Linton cu o privire pierdută de spaimă.

— Ai auzit despre mine, cred.

— Nu, răspunse el din nou.

— Nu! Ce ruşine pentru mama ta că nu ţi-a trezit sentimentul filial faţă de mine! Atunci am să-ţi spun eu: eşti fiul meu, şi mamă-ta a fost o căzătură nemer­nică dacă nu ţi-a vorbit despre tatăl tău! Şi acum nu mai tremura şi nu mai roşi! Totuşi asta-mi dovedeşte că sângele tău nu-i apă. Fii băiat cuminte, şi eu am să văd de tine. Nelly, dacă eşti obosită, poţi să te aşezi, dacă nu, du-te acasă. Îmi închipui că ai să raportezi nulităţii aceleia de la Grange tot ce-auzi şi vezi aici; iar ăsta nu se va linişti atâta vreme cât vei sta în preaj­ma lui.

— Bine, i-am răspuns, sper c-ai să fii bun cu băia­tul, domnule Heathcliff; că de nu, n-ai să-l poţi ţine multă vreme, şi el e singura rudă pe care-o ai în lumea asta mare... ia bine seama... nu uita!

— Am să fiu foarte bun cu el, nu te teme, zise Heathcliff râzând. Numai că nu permit nimănui să fie bun cu el: sunt gelos şi vreau să-i monopolizez toată afecţiunea. Şi pentru a începe cu bunătatea, Joseph, adu-i băiatului ceva de mâncare. Hareton, viţel afurisit, du-te şi vezi-ţi de treabă! Da, Nelly, zise el după ce toţi ceilalţi plecară, fiul meu e viitorul proprietar al casei voastre, şi nu vreau să moară înainte de a fi sigur că-i voi moşteni averea. Şi, în afară de asta, e al meu, şi-aş vrea să am satisfacţia de a-mi vedea urmaşul stăpân al acestor moşii; de a-mi vedea copilul tocmind pe copiii lor cu simbrie pentru a munci pământurile părinţilor lor. E singurul motiv care mă poate face să rabd stârpitura asta. Îi dispreţuiesc fiinţa şi-l urăsc pentru amintirile pe care mi le trezeşte! Aceste consideraţii sunt suficiente; va fi la adăpost şi va fi crescut cu aceeaşi grijă cu care stăpânul tău şi-l creşte pe-al lui. Am sus o cameră mobilată frumos pentru el; i-am angajat şi un profesor, care va veni de trei ori pe săptămână de la douăzeci de mile, ca să-l înveţe ce i-o plăcea lui să înveţe. I-am poruncit lui Hareton să i se supună; de fapt, am luat toate precauţiile pentru a dezvolta în el tot ceea ce-i ales şi nobil şi pentru a-l face superior semenilor săi. Totuşi, regret că-i atât de puţin demn de strădania mea; dacă am dorit ceva pe lumea asta a fost ca el să fi arătat ca un obiect preţios cu care să mă pot făli, şi sunt amarnic de dezamăgit când îl văd atât de neisprăvit, miorlăit şi pierit la faţă.

În timp ce vorbea, Joseph se întoarse purtând o strachină cu "porridge” fiert în lapte pe care o aşeză în faţa lui Linton; acesta se scutură cu o privire de scârbă văzând bucatele grosolane şi spuse că nu poate mânca. Am văzut că bătrânul servitor împărtăşea în mare mă­sură dispreţul stăpânului faţă de copil, cu toate că era silit să-şi închidă în inimă acest sentiment, deoarece Heathcliff poruncise tuturor supuşilor lui să-i arate cel mai mare respect.

— Nu poate s-o mănânce? repetă Joseph uitându-se la faţa lui Linton, dar îşi coborâse glasul până la şoaptă, de teamă ca nu cumva să fie auzit. Da' stăpînu' Hareton n-a mâncat nimic altceva când era mic, şi ce-a fost bun pentru el o fi bun şi pentru tine, aşa gândesc eu!

— N-am s-o mănânc! răspunse Linton răstit. Ia-o de aici.

Joseph luă mâncarea, plin de indignare, şi-o puse în faţa noastră.

— O fi aici altceva decât de mâncare? întrebă el împingând tava sub nasul lui Heathcliff.

— Ce are de nu-i bună? zise Heathcliff.

— De, răspunse Joseph, domnu' dumitale nobil zice că n-o poate mânca! Da' nici nu-i de mirare! Mă-sa era ca el... noi eram prea murdari ca să putem semăna grâul din care-i făceam ei pită.

— Să nu-mi pomeneşti de mumă-sa! zise stăpânul mânios. Dă-i ceva ca să poată mânca, şi-atâta tot. Ce mănâncă de obicei, Nelly?

I-am spus că lapte fiert sau ceai, şi menajera primi porunca să i le pregătească. "Te pomeneşti, mi-am zis, că egoismul tatălui va contribui la bunăstarea băiatului. Îşi dă seama că are o construcţie şubredă şi-l va trata aşa cum se cuvine. Am să-l consolez pe domnul Edgar spunându-i că Heathcliff şi-a schimbat felul de a fi.” Nemaiavând nici o scuză pentru a mai zăbovi pe-acolo, în timp ce Linton respingea timid avansurile pe care i le făcea un câine ciobănesc, am ieşit pe furiş. Dar Linton era prea speriat şi nu putea fi păcălit prea uşor. Când am închis uşa, am auzit un strigăt şi repetarea frenetică a cuvintelor:

— Nu mă lăsa! Nu vreau să rămân aici! Nu vreau să rămân aici!

Apoi ivărul se ridică şi căzu. Cei din casă nu-l lăsară să iasă. Am încălecat pe Minny şi am pornit-o în trap. Astfel se sfârşi scurta perioadă în care l-am avut sub ocrotire.