La răscruce de vânturi

CAPITOLUL 22
Vara trecu şi toamna se arătă timpurie; trecuse şi Sfântul Mihail , dar secerişul nu se isprăvise; pe câteva din lanurile noastre se mai lucra încă. Domnul Linton şi fiica lui se plimbau adesea printre secerători; în ziua în care s-au strâns ultimii snopi, au rămas pe câmp până s-a întunecat, dar cum serile erau reci şi umede, stăpânul meu a răcit rău de tot, răceala s-a aşezat la plămâni şi l-a obligat să stea în casă toată iarna, aproape fără întrerupere.

Biata Cathy, speriată de mica-i poveste de dragoste, era mult mai tristă şi întunecată de când renunţase la ea; iar domnul Linton stăruia să citească mai puţin şi să facă mai multă mişcare. El n-o mai putea însoţi, când ieşea să se plimbe, aşa c-am socotit de datoria mea să-l înlocuiesc, pe cât îmi sta în putinţă, deşi într-un mod destul de nesa­tisfăcător, căci nu puteam răpi decât două sau trei ore din numeroasele îndeletniciri zilnice şi tovărăşia mea îi era fără îndoială, mult mai puţin plăcută decât a lui.

Într-o după-amiază de octombrie sau de pe la începu­tul lui noiembrie — o după-amiază rece şi ploioasă, când iarba şi potecile foşneau de frunze veştede şi ude, iar cerul rece şi albastru era pe jumătate acoperit de nori grei şi cenuşii ce veneau şi se adunau repede dinspre apus prevestind ploaie abundentă — am rugat-o pe stăpâna mea să renunţe la plimbare, căci eram sigură că vine o răpăia­lă. Ea refuză; iar eu, împotriva dorinţei mele, mi-am pus pardesiul şi mi-am luat umbrela, ca s-o însoţesc într-o plimbare scurtă, până la marginea parcului. O plimbare pe care-o făcea de obicei când era prost dispusă., aşa cum se întâmpla mereu în ultima vreme, de când domnul Edgar se simţea mai rău ca de obicei, lucru pe care-l ghicisem amândouă din tăcerile lui din ce în ce mai lungi şi din melancolia ce-i învăluia faţa. Cathy mergea tristă; nici nu alerga şi nici nu mai zburda, cu toate că vântul înghe­ţat ar fi putut-o îndemna s-o ia la fugă. Şi adeseori, pri­vind-o cu coada ochiului, am văzut-o ridicând mâna şi ştergându-şi obrazul. M-am uitat atunci în jur, sperând să descopăr ceva care să-i alunge gândurile negre. La mar­ginea drumului se ridica un mal înalt, acoperit cu pietriş, pe care crescuseră o mulţime de aluni şi stejari piperniciţi; aveau rădăcinile pe jumătate descoperite şi abia se puteau ţine drept; terenul era prea afânat pentru stejari, iar vânturile puternice îi culcaseră aproape la pământ. Vara, domnişoarei Catherine îi plăcea să se caţere pe trunchiurile lor şi să se aşeze pe crengi, legănându-se la o înălţime de douăzeci de picioare de la pământ; iar eu, deşi eram încântată de îndemânarea şi de vioiciunea ei copilăroasă, soco­team necesar s-c cert ori de câte ori o prindeam urcându-se aşa de sus, dar o certam în aşa fel încât ştia că nu trebuie să coboare. De la prânz şi până la vremea ceaiului şedea culcată în leagănul ei mişcat de adierea vântului şi nu făcea nimic altceva decât să cânte, de una singură, cântece vechi — învăţate toate de la mine — sau să urmărească păsările, vecinele ei, cum îşi hrănesc şi cum îşi învaţă puii să zboare; sau se cuibărea singură, şi, cu pleoapele închise, pe jumătate gânditoare şi pe jumătate visătoare, stătea pierdută într-o fericire ce nu poate fi tălmăcită prin vorbe.

— Ia uite, domnişoară! exclamai eu arătând spre un loc mai ferit, între rădăcinile unui copac. N-a venit încă iarna. Uite colo o floricică, ultimul boboc din mulţimea de clopoţei care-n iulie acopereau iarba cu un nor de ceaţă liliachie. Nu vrei să te caţeri până acolo, să-l culegi şi să i-l duci lui tăticu'?

Cathy privi cu ochii mari floarea singuratică tremurând în adăpostul ei de pământ, şi în cele din urmă spuse:

— Nu, n-am s-o ating. Pare atât de melancolică! Nu-i aşa, Ellen?

— Da, am remarcat eu; aproape tot atât de slăbită şi lipsită de vlagă ca şi dumneata. Obrajii îţi sunt palizi, hai să ne prindem de mână şi să fugim. Eşti atât de sleită de puteri, încât mă încumet să ţin pasul cu dumneata.

— Nu, repetă ea continuând să meargă agale; se oprea din când în când şi rămânea pe gânduri în faţa unui petic de muşchi, a unui smoc de iarbă îngălbenită, sau a unei ciuperci portocalii, ce străbătea, strălucitoare, printre grămezile de frunze cafenii; şi din nou îşi ducea pe furiş mâna la obraz.

— Catherine, iubirea mea, pentru ce plângi? am între­bat-o, apropiindu-mă de ea şi înconjurându-i umărul cu braţul. Nu trebuie să plângi pentru boala lui tăticu'; e o simplă răceală, şi fii mulţumită că nu e ceva mai grav.

Atunci nu-şi mai putu reţine lacrimile, şi răsuflarea i se înăbuşi în hohote de plâns.

— Oh, are să fie ceva mai grav, zise ea. Şi ce mă fac după ce tăticu' mă părăseşte şi rămân singură? N-am să uit cuvintele tale, Ellen. Întotdeauna îmi răsună în urechi. Cum se va schimba viaţa mea, cât de pustie va fi lumea când tăticu' şi cu tine veţi fi morţi!

— Nimeni nu ştie dacă nu vei muri dumneata înaintea noastră, i-am răspuns. Nu-i bine să cobeşti. Să sperăm că vor mai trece ani şi ani până când se va duce vreunul dintre noi. Stăpânul e tânăr, iar eu sunt în putere, abia am patruzeci şi cinci de ani. Mama mea a trăit până la optzeci, şi-a fost până la sfârşit, o babă sprintenă. Şi închipuieşte-ţi că domnul Linton trăieşte până la şaizeci de ani... până atunci trec mai mulţi ani decât ai numărat dumneata până acum, domnişoară. Nu-i o prostie să jeleşti pentru o neno­rocire ce se va întâmpla peste douăzeci de ani?

— Dar mătuşa Isabella era mai tânără decât tăticu', remarcă ea, ridicându-şi privirea timidă, cu speranţa c-o voi mângâia din nou.

— Mătuşa Isabella nu ne-a avut pe noi, adică pe dumneata şi pe mine, ca s-o îngrijim, i-am răspuns. Ea n-a fost atât de fericită ca stăpânul meu, ea n-avea pentru ce trăi. Tot ceea ce trebuie să faci acum e să-l îngrijeşti bine şi să-l înveseleşti arătându-i că şi dumneata eşti veselă. Şi fereşte-te să-i provoci vreo îngrijorare; ia bine seama la asta, Cathy! Eu nu-ţi ascund adevărul; dacă-l laşi să observe c-ai suferit din pricina unei despărţiri pe care ­el a socotit-o necesară şi dacă eşti pătimaşă şi nepăsătoare şi nutreşti o dragoste prostească, fantezistă, pentru fiul unui om pe care-ar fi fericit să-l ştie în mormânt, îl poţi ucide.

— Eu nu mă frământ pentru nimic pe lume în afară de boala lui tăticu', răspunse ea. Nu-mi pasă de nimic când e vorba de tata. Şi niciodată... niciodată... ah, niciodată, cât oi fi în toate minţile, n-am să fac ceva sau să spun o vorbă care l-ar putea supăra. Îl iubesc mai mult decât pe mine, Ellen, şi ştii cum am aflat? Mă rog în fiecare seară să trăiesc până după moartea lui, pentru că prefer să sufăr eu decât să sufere el. Iată dovada că-l iu­besc mai mult decât pe mine însămi.

— Frumoase vorbe, i-am răspuns. Dar trebuie dove­dite prin fapte. După ce se va face bine, să nu uiţi hotărârile luate în ceasurile de spaimă.

Tot povestind aşa, ne-am apropiat de o poartă ce dă­dea spre drum, şi tânăra mea domnişoară, acum ceva mai luminată la faţă, se căţără sus şi se aşează pe zid, întinzând mâna în partea cealaltă, ca să adune câteva boabe care străluceau, roşii, în vârful crengilor unor trandafiri sălbatici, ce adumbreau marginea drumului. Fructele de pe poale dispăruseră, iar la cele din vârf nu puteau ajunge decât păsările şi Cathy din locul în care se afla. Dar când s-a întins să le culeagă, i-a căzut pălăria de pe cap; şi cum poarta era încuiată, s-a gândit să sară peste zid să şi-o ia. Eu am rugat-o să fie prudentă ca nu cumva să cadă, dar ea a dispărut, uşurel, după gard. Reîntoarcerea însă n-a fost tot atât de uşoară; pietrele erau lustruite şi netede, iar tufele de măcieş şi duzii răzleţi nu-i pu­teau fi de ajutor ca să se caţăre din nou pe zid. Eu, ca o proastă, nu mi-am dat seama de situaţia asta decât atunci când am auzit-o râzând şi exclamând:

— Ellen, du-te şi adu cheia, căci altfel trebuie s-alerg până la căsuţa portarului. Din partea asta nu pot urca zi­dul.

— Stai acolo unde eşti, i-am răspuns. Am legătura de chei în buzunar, poate că izbutesc să deschid poarta. Dacă nu, plec numaidecât.

Catherine se distra dansând încoace şi-ncolo în faţa porţii, în timp ce eu încercam, una după alta, toate che­ile mari. Când am ajuns la cea din urmă, am înţeles că nu se potriveşte nici una; atunci, stăruind să rămână unde era, mă pregătii să fug repede acasă; dar mă oprii, căci auzeam un zgomot care se apropia de noi. Era tropot de cal; Cathy se opri şi ea din dans.

— Cine-i? am şoptit.

— Ellen, aş dori să poţi deschide poarta, şopti, ingrijorată, tovarăşa mea.

— O, domnişoară Linton! strigă vocea gravă a călăreţului. Mă bucur că te întâlnesc.Nu te grăbi să pleci acasă, căci am de cerut şi de primit o explicaţie.

— Nu vorbesc cu dumneavoastră, domnule Heathcliff, răspunse Catherine. Tăticu’ spune că sunteţi un om rău şi că-l urâţi atât pe el cât şi pe mine. De altfel aşa zice şi Ellen.

— Nu despre asta-i vorba, zise Heathcliff, căci într-adevăr era el. Cred că pe fiul meu nu-l urăsc; despre el e vorba, şi te rog să-mi acorzi toată atenţia. Da, ai motive să roşeşti! Acum două sau trei luni nu-ţi luaseşi obiceiul să-i scrii lui Linton jucându-te de-a drgostea? Ce? Meritaţi amândoi o bătaie bună! Mai ales dumneata, căci erai cea mai mare, şi, după câte văd, cea mai puţin sensibilă.Eu am pus mân pe scrisorile dumitale şi, dacă eşti câtuşi de puţin necuviincioasă faţă de mine, am să i le trimit tatălui dumitale. Mi se pare că te-ai plictisit de această distracţie şi-ai renunţat la ea. Nu-i aşa? Ei bine, să ştii că prin purtarea dumitale l-ai aruncat pe Linton în prăpastia deznădejdii. Se îndrăgostise cu adevărat şi sincer de dumneata. Pe cât e de adevărat că eu trăiesc, tot pe atât de adevărat este că el moare de dorul dumitale. Inima îi e zdrobită, nu la figurat, ci la propriu, din pricina nestatorniciei dumitale. Cu toate că de şase săptămâni încoace Hareton îşi bate încontinuu joc de el şi eu am întrebuinţat mijloace mai serioase şi am încercat să-l sperii ca să-l trezesc din aptia lui cretinizantă, îi merge din zi în zi tot mai prost şi va fi sub pământ înainte de venirea verii dacă dumneata nu-l readuci la viaţă!

— Cum îl poţi minţi cu-atâta neruşinare pe bietul copil?! i-am strigat eu din parc. Te rog, vezi-ţi de drum! Cum poţi născoci asemeneajosnice minciuni? Domnişoară Cathy, am să sparg broasca porţii cu o piatră. Să nu dai crezare poveştilor ăstora neruşinate! Doar poţi judeca şi singură că-i cu neputinţă ca un om să moară din dragoste pentru o necunoscută.

— Nu ştiam că erau de faţă şi iscoade care-ascultă pe la porţi, mârâi ticălosul văzându-se prins. Scumpă doamnă Dean, eu ţin la dumneata, dar nu-mi place că joci pe două tablouri, adăugă el cu glas tare. Cum ai putut minţi cu-atâta neruşinare, încât să afirmi că eu o urăsc pe "biata copilă” şi să născoceşti poveşti atât de îngrozitoare incât să nu se mai apropie de pragul casei mele? Catherine Linton (acest nume mă încălzeşte), fetiţa mea iubită, eu am să lipsesc de-acasă toată săptămâna. Du-te, şi-acolo îl vei găsi pe scumpul meu băiat! Închipuieşte-ţi că tatăl dumitale ar fi în locul meu, şi Linton în locul dumitale: gândeşte-te cum ar preţui el pe nepăsătorul dumitale iubit, dacă acesta ar refuza să facă măcar un pas ca să te mângâie, când însuşi tatăl dumitale l-ar implora. Şi, te rog, nu cumva să săvârşeşti asemenea greşeală din simplă naivitate. Îţi jur pe sufletul meu că se apropie de mormânt, şi nimeni altul în afară de dumneata nu-l poate salva!

Broasca a cedat şi eu am ieşit pe şosea.

— Jur că Linton e pe moarte, repetă Heathcliff privindu-mă aspru. Iar tristeţea şi dezamăgirea îi grăbesc sfârşitul. Nelly, dacă nu vrei s-o laşi pe ea, du-te măcar dumneata. În tot cazul să ştii că eu nu mă întorc până de azi într-o săptămână pe vremea asta, şi cred că nici stăpânul dumitale nu se va împotrivi s-o lase să-şi vadă vărul.

— Vino, zisei eu luând-o pe Cathy de braţ şi silind-o să intre din nou în parc. Căci şovăia, privind cu ochii tulburi la trăsăturile interlocutorului ei, trăsături prea dure pentru a lăsa să se întrevadă făţărnicia sufletului.

Heathcliff îşi împinse calul aproape de noi şi, aplecându-se, remarcă:

— Domnişoară Catherine, trebuie să-ţi mărturisec că nu mai ma răbdare cu Linton; iar Hareton şi Joseph au şi mai puţină. Trebuie să-ţi mărturisesc de asemenea că se află într-o societate cam dură. Lâncezeşte după blândeţe, ca şi după dragoste; şi o vorbă blândă din partea dumitale ar fi cea mai bună doctorie pentru el. Nu lua în seamă sfaturile aspre ale doamnei Dean, ci fii generoasă,şi caută să-l vezi. Zi şi noapte nu visează decât la dumneata şi nimeni nu-l poate convinge că nu-l urăşti de vreme ce nici nu-i scrii şi nici nu vii pe la noi.

Eu am tras poarta şi am rostogolit un bolovan ca s-o sprijin, căci broasca se stricase. Apoi mi-am deschis umbrela şi-am luat-o pe Cathy sub ea. Începuse să cadă ploaia printre ramurile copacilor, care gemeau şi ne preveneau să nu mai întârziem. Graba cu care ne-am întors spre casă ne-a împiedicat să facem vreun comentariu asupra întâlnirii cu Heathcliff. Dar am ghicit intinctiv că inima micii Catherine era întunecată de doi nori. Avea o faţă atât de tristă că abia o mai recunoşteam. Nu în­căpea îndoială că pentru ea fiecare silabă auzită era ade­vărată.

Înainte de a ajunge noi acasă, stăpânul se retrăsese să se odihnească. Cathy se furişă în odaia lui pentru a-l întreba cum se simte, dar îl găsi dormind. Se întoarse şi mă rugă să stau cu ea în bibliotecă. Am luat ceaiul îm­preună şi după aceea ea s-a întins pe covor, spunându-mi să nu vorbesc, căci e obosită. Eu am luat o carte şi m-am prefăcut că citesc. De îndată ce i s-a părut că sunt absor­bită de lectură, a reînceput să plângă în tăcere: plânsul părea, în acea vreme, distracţia ei preferată. Am lăsat-o s-o guste din plin câtva timp, apoi am început s-o doje­nesc şi să-mi bat joc de tot ceea ce spusese domnul Heathcliff în legătură cu fiul său, ca şi cum aş fi fost sigură că va fi şi ea de acord cu mine. Dar, vai! n-am fost destul de abilă ca să pot contracara efectul produs de spusele lui: rezultatul a fost întocmai cel dorit de el.

— Poate că ai dreptate, Ellen, răspunse ea, dar n-am să mă liniştesc până când nu voi afla adevărul. Trebuie să-i spun lui Linton că nu din vina mea nu-i mai scriu şi trebuie să-l conving că, în ceea ce mă priveşte, nu mă voi schimba niciodată.

Ce rost avea să mă înfurii şi să protestez văzând cât e de credulă şi de naivă? În seara aceea ne-am despărţit în termeni ostili; dar a doua zi mergeam pe drumul ce duce la Wuthering Heights alături de poneiul tinerei şi încăpăţânatei mele stăpâne. N-am mai putut răbda s-o văd atât de îndurerată, să-i văd obrazul palid şi abătut şi ochii intunecaţi; am cedat cu slaba nădejde că Linton însuşi, prin primirea ce ne-o va face, ne va dovedi câf de puţin întemeiată era întreaga poveste.