La răsărit de Eden

Capitolul 4
1
Charles stătea la barul hanului din sat şi rîdea încîntat de anecdotele hazlii pe care le povesteau nişte comis-voiajori, rămaşi acolo peste noapte. Îşi scoase punga de tutun în care îşi ţinea mărunţişul şi dădu de băut oamenilor ca să-i facă să povestească mai departe. Stătea, rînjea şi îşi freca degetele lovite. Cînd voiajorii care primeau să bea de la el şi-au ridicat paharele şi i-au urat "în sănătatea ta", Charles se simţi încîntat. A comandat încă un rînd pentru noii său prieteni şi apoi li s-a alăturat pentru ca să-şi facă de cap, în altă parte.

Cyrus ieşise afară în noapte, cuprins de un fel de furie disperată împotriva lui Charles. Îl căută pe fiul său pe drum, apoi se duse să-l caute la han, dar Charles plecase. De bună seamă că dacă l-ar fi găsit în seara aceea, l-ar fi ucis, sau ar fi încercat s-o facă. Un act măreţ schimbă mersul istoriei, dar se pare că toate actele o fac în felul lor, pînă şi piatra de care te împiedici pe drum, sau respiraţia întretăiată la vederea unei fete frumoase, sau o unghie căzută în pămîntul grădinii.

Bineînţeles că Charles a aflat destul de repede că tatăl lui îl căuta înarmat cu o puşcă. S-a ascuns timp de două săptămîni şi cînd în cele din urmă s-a întors, Cyrus nu mai era hotărît să-l ucidă ci se simţea doar furios şi Charles s-a răscumpărat prin mai multă muncă şi printr-o umilinţă falsă, teatrală.

Adam a zăcut patru zile în pat, anchilozat şi cu dureri care îl făceau să geamă la fiecare mişcare. În cea de a treia zi, tatăl lui îşi arătă influenţa pe care o avea în rîndul militarilor. Aceasta ca un balsam pentru propria sa mîndrie şi ca un fel de cadou pentru Adam. În casă, în camera lui Adam, au venit un căpitan de cavalerie şi doi sergenţi în uniformă de gală, albastră. Doi soldaţi le ţineau caii în prag. Stînd în pat, Adam a fost înrolat, ca simplu soldat, la cavalerie. A semnat angajamentul şi a depus jurămîntul sub privirile tatălui său şi ale lui Alice. Ochii tatălui său străluceau de lacrimi.

După ce soldaţii au plecat, taică-său a stat cu el timp îndelungat.

― Am avut motive să te dau la cavalerie, a spus el. Viaţa în baracă nu e plăcută prea multă vreme. Dar la cavalerie ai ce face. M-am asigurat eu de asta. O să-ţi placă să te duci în teritoriul indian. O să aibă loc nişte acţiuni. Nu pot să-ţi spun de unde ştiu. 0 să fie război.

― Bine, tată, spuse Adam.

2
Mi s-a părut întotdeauna straniu că de regulă tocmai oameni ca Adam trebuie să devină soldaţi. În primul rînd, nu-i plăcea să lupte şi nu numai că nu învăţă să-i placă violenţa, aşa cum se întîmpla cu unii oameni, dar sila pe care i-o inspira sporea tot mai mult. De cîteva ori, ofiţerii l-au urmărit îndeaproape dacă nu cumva trage în aer, dar nu i-au adus nici o învinuire. În timpul celor cinci ani petrecuţi în armată, Adam a făcut cele mai multe corvezi dintre toţi oamenii din escadron, dar dacă a ucis vreun duşman, a fost numai datorită unui ricoşeu nefericit. Întrucît era un foarte bun trăgător, părea firesc să izbutească să nu nimerească ţinta. În acel timp, lupta cu indienii începuse să semene cu o periculoasă vînătoare de animale ― triburile erau forţate să se revolte, erau mînate şi decimate, iar nefericiţii supravieţuitori erau aşezaţi pe terenuri unde mureau de foame. Nu era o treabă plăcută, dar, dat fiind modul de dezvoltare a ţării, trebuia să fie făcută.

Pentru Adam, care nu era decît un instrument şi care vedea nu viitoarele ferme, ci doar trupurile sfîrtecate ale unor fiinţe omeneşti, războiul era un lucru revoltător şi inutil. Cînd trăgea cu arma în aşa fel ca să nu nimerească, comitea o trădare faţă de unitatea lui, dar nu-i păsa. Sentimentul nonviolenţei se dezvoltă în el pînă cînd deveni o obsesie care îi adormea simţurile la fel ca oricare altă obsesie. Gîndul că ar putea să provoace orice fel de durere, în indiferent ce scop, îi devenise de neîndurat. Gîndul acesta începu să-l obsedeze, pentru că într-adevăr era o obsesie, pînă ce îi şterse orice alt gînd lăturalnic. Dar în timpul cît se află în armată, nu vădi nici măcar o umbră de laşitate. Dimpotrivă, a fost citat de trei ori pentru curaj.

Revolta crescîndă împotriva violenţei făcu ca por­nirile lui să se îndrepte pe un tărîm cu totul diferit. Îşi riscă viaţa de mai multe ori ca să aducă răniţi. Se ofe­rea să muncească voluntar în spitalele de front, chiar atunci cînd era istovit de corvezile lui zilnice. Camarazii săi îl priveau cu dragoste şi dispreţ totodată şi cu teama ascunsă pe care o au oamenii faţă de impul­surile pe care nu le înţeleg.

Charles îi scria fratelui său cu regularitate ― despre fermă, şi despre sat, despre vacile bolnave şi o iapă cu mînz, despre păşunea cumpărată şi despre hambarul lovit de trăznet, despre moartea lui Alice, sufocată de tuberculoză, şi trecerea tatălui lui într-o funcţie perma­nentă şi retribuită la birourile Armatei, la Washington. Charles, ca mulţi alţi oameni care nu pot vorbi, scria din plin. Dădea glas singurătăţii şi nedumeririlor sale şi aşternea pe hîrtie multe lucruri pe care nu le ştia despre el însuşi.

În timpul cît Adam a fost plecat, el şi-a cunoscut fratele mai bine decît înainte, sau după aceea. Prin schimbul de scrisori a luat naştere o apropiere pe care n-ar fi putut să şi-o închipuie nici unul dintre ei.

Adam păstra o scrisoare de la fratele lui, nu pentru că o înţelesese în întregime ci pentru că i se păruse că are un subînţeles pe care nu-l putea prinde.

"Dragă frate Adam, scria în epistolă, iau tocul în mînă şi sper că eşti sănătos ― întotdeauna începea aşa ca să se obişnuiască treptat cu scrisul. Nu am primit răspuns la ultima mea scrisoare dar bănui că ai altceva de făcut ― ha! ha! Ploaia a venit cînd nu trebuia şi a nenorocit florile de măr. N-o să fie prea multe de mîncat la iarna viitoare, dar am să păstrez cît o să pot. Astă seară am curăţat casa, e udă şi plină de săpun dar probabil că nu-i mai curată. Cum crezi oare că a folosit-o mama aşa cum era? Nu mai arată la fel. Ceva se îmbibă în ea. Nu ştiu ce este, dar nu se curăţă. Oricum însă, am împrăştiat murdăria peste tot. Ha! ha!

Tata ţi-a scris ceva despre călătoria lui? S-a dus tocmai la San Francisco, în California, la o tabără a Armatei. Ministrul de Război o să fie şi el acolo şi tata o să-l prezinte. Dar pentru tata asta nu-i nimic sen­zaţional. L-a întîlnit pe preşedinte de trei sau patru ori şi chiar a fost la cină la Casa Albă. Mi-ar place să văd Casa Albă. Poate că tu şi cu mine o să putem merge împreună cînd o să vii acasă. Tata o să poată să ne primească cîteva zile şi oricum o să vrea să te vadă şi pe tine.

Cred că ar fi mai bine să-mi caut o nevastă. Chiar dacă eu nu sînt o partidă prea grozavă, ferma e bună şi sînt multe fete care ar fi mulţumite cu ea. Ce crezi? Nu mi-ai spus dacă ai să vii să locuieşti acasă cînd ai să pleci din armată. Sper că da. Îmi lipseşti."

Scrisoarea se oprea aici. Pe pagină era o ruptură şi o pată de cerneală, şi scrisoarea continua în creion, dar scrisul era diferit. Cu creionul era scris:

"Mai tîrziu. Tocmai aici peniţa a cedat. Vîrful s-a rupt. Va trebui să cumpăr altă peniţă în sat ― a ruginit de tot."

Cuvintele curgeau apoi mai calm.

"Cred că era mai bine să aştept să iau o peniţă nouă şi să nu scriu cu creionul. Dar am stat aici în bucătărie cu lampa aprinsă şi cred că m-am tot gîndit şi s-a făcut tîrziu ― după douăsprezece, bănuiesc, nu m-am uitat la ceas. Bătrînul Joe cel negricios a început să cînte în coteţul păsărilor. Apoi balansoarul mamei a început să scîrţîie din toate încheieturile de parcă ar fi stat chiar ea în el. Ştii că nu mă las impresionat de aşa ceva, dar gîndurile mi s-au întors înapoi, ştii tu cum se întîmplă cîteodată. Cred că am să rup scrisoarea asta, la ce bun să scriu asemenea prostii."

De aici încolo cuvintele se învălmăşeau ca şi cum nu puteau să iasă destul de repede.

"Dacă e vorba s-o arunc, tot atît de bine pot să şi pun totul pe hîrtie, scria el în continuare. Casa pare vie, şi sînt priviri peste tot, de parcă în spatele uşii ar sta oameni gata să intre dacă nu privesc într-acolo. Mi se face pielea ca de găină. Vreau să spun ― vreau să spun ― n-am înţeles niciodată ― de ce a făcut tata una ca asta. Vreau să zic, de ce nu i-a plăcut briceagul acela pe care i l-am cumpărat de ziua lui. De ce? Era un briceag bun şi el avea nevoie de un cuţit bun. Dacă l-ar fi folosit, sau dacă l-ar fi ascuns măcar, sau dacă l-ar fi scos din buzunar şi l-ar fi privit, ― doar atît ar fi trebuit să facă. Dacă i-ar fi plăcut, nu m-aş fi legat de tine. Trebuia să mă leg de tine. Am impresia că scaunul mamei se balansează niţeluş. Dar nu-i decît lumina. Nu se prinde la mine. Mi se pare că ceva e neterminat. Ca şi cum ai termina o treabă pe jumătate, dar nu mai ştii ce ai de făcut. Ceva a rămas neterminat. N-ar trebui să mă aflu aici. Ar trebui să rătăcesc prin lume în loc să stau aici într-o fermă bună şi să-mi caut o nevastă. E ceva ce nu merge, ceva neterminat, de parcă s-a petrecut prea devreme şi ceva a fost uitat. Eu ar trebui să fiu acolo unde eşti tu, iar tu aici. N-am mai gîndit niciodată aşa. Poate pentru că e prea tîrziu ― e mai tîrziu decît credeam. M-am uitat afară şi s-au ivit zorile. Nu cred să fi adormit. Cum se poate să treacă atît de repede noaptea? Nu mai pot să mă duc la culcare acum. Oricum, n-aş putea dormi."

Scrisoarea nu era semnată. Poate Charles a uitat că a vrut s-o distrugă şi a trimis-o totuşi. Dar Adam a păstrat-o un timp şi, de cîte ori o recitea, îl treceau fiori reci şi nu ştia de ce.

Capitolul 5
La fermă, Hamiltonii cei mici creşteau şi în fiecare an mai apărea cîte unul. George era un băiat înalt, frumos, blînd şi amabil care avea un fel de curtoazie înnăscută. De mic copil era politicos, şi cum se spune, "nu-ţi dădea bătaie de cap". Moştenise de la taică-său simţul curăţeniei; hainele, corpul şi părul îi erau întot­deauna îngrijite şi niciodată nu părea prost îmbrăcat chiar dacă se întîmpla aşa ceva. George era un copil fără vicii şi, crescînd, deveni un bărbat fără vicii. Nu i se putea reproşa nici o faptă rea făcută cu bună ştiinţă, iar cele fără voie erau cel mult abateri de la buna purtare.

În floarea vîrstei, într-o vreme cînd asemenea lucruri deveniseră cunoscute, s-a descoperit că avea anemie pernicioasă. Se prea poate ca virtutea lui să se fi datorat lipsei sale de energie.

După George, urma Will, îndesat şi mărginit. Will nu prea avea imaginaţie dar era plin de energie. Din copilărie era un muncitor de nădejde, şi dacă i se spu­nea ce să lucreze, era neobosit. Era conservator nu numai în politică, ci, în toate privinţele. Considera că ideile sînt revoluţionare şi se ferea de ele cu ne­încredere şi dezgust. Lui Will îi plăcea să trăiască astfel încît nimeni să nu-i găsească nod în papură, şi pentru asta se străduia să trăiască la fel ca toată lumea.

Poate că şi taică-su avea o parte de vină în faptul că lui Will nu-i plăceau schimbările şi variaţia. Cînd Will crescuse băiat mare, tatăl lui nu locuia încă de prea mult timp în Valea Salinas ca să fie considerat printre "pionieri". Era de fapt un străin, şi încă irlandez. În vremea aceea irlandezii nu erau deloc priviţi cu ochi buni în America. Erau dispreţuiţi, mai ales pe coasta de răsărit, dar ceva din acest dispreţ trebuie să se fi strecurat şi în apus. Or, Samuel nu era numai multi­lateral, ci şi un om al ideilor şi al inovaţiilor. În co­munităţile mici şi izolate, un asemenea om este întotdeauna privit cu neîncredere, pînă ce dă dovadă că nu constituie un pericol pentru ceilalţi. Un om luminat ca Samuel putea şi poate să provoace o mulţime de necazuri. El ar putea, de pildă, să fie prea atrăgător pentru soţiile bărbaţilor plicticoşi. Apoi, mai erau educaţia şi lecturile lui, cărţile pe care le cumpăra şi le împrumuta, cunoştinţele lui despre lucruri care nu pot fi mîncate sau purtate, şi alături de care nu poţi trăi, interesul lui pentru poezie şi respectul lui pentru literatura bună. Dacă Samuel ar fi fost un om bogat ca familiile Thornes sau Delmar, cu casele lor mari şi Pămînturi întinse, ar fi avut, desigur, o bibliotecă mare.

Familia Delmar avea o bibliotecă ― nimic altceva decît cărţi în rafturi de stejar. Samuel, tot împrumutîn­du-le, citise mai multe cărţi din biblioteca Delmarilor decît ei înşişi. În zilele acelea, un om înstărit şi educat era bine privit. Putea să-şi trimită copiii la colegiu, fără să stîrnească comentarii, putea să poarte vestă şi cămaşă albă cu cravată în timpul zilei, chiar în mijlocul săptămînii, putea să poarte mănuşi şi să-şi întreţină unghiile curate. Şi întrucît viaţa şi obiceiurile oamenilor bogaţi erau misterioase, cine ştie ce mai erau sau nu în stare să facă? Dar un biet om sărac ― ce nevoie avea el de poezie, de pictură sau de muzică pe care n-o putea cînta şi după care nu putea dansa? Asemenea lucruri nu-l ajutau să strîngă recolta sau să pună o zdreanţă pe fundul copiilor. Şi dacă în ciuda tuturor acestora el stăruia, de bună seamă că avea anumite motive care n-ar răbda să fie cercetate.

Să-l luăm de pildă pe Samuel. El schiţa piesele pe care intenţiona să le lucreze din fier sau lemn. Era un lucru bun şi de înţeles, chiar de invidiat. Dar pe marginea planurilor făcea alte desene, uneori copaci, alteori chipuri, animale, sau gîze, uneori doar nişte semne pe care nu le puteai pricepe defel. Toate acestea îi făceau pe oameni să rîdă stînjeniţi. Şi, apoi, nu puteai să ştii niciodată dinainte ce va gîndi sau ce va spune sau va face Samuel, te puteai aştepta la orice.

În primii cîţiva ani după venirea lui în Valea Salinas, Samuel era privit cu o vagă neîncredere. Şi poate că Will, ca băieţel, auzise unele vorbe în prăvălia lui San Lucas. Băieţilor nu le place ca tatăl lor să se deosebească de ceilalţi oameni. Poate că Will a devenit conservator tocmai în perioada aceea. Mai tîrziu, cînd veniră şi crescură şi ceilalţi copii, Samuel aparţinea de acum văii şi aceasta se mîndrea cu el aşa cum se mîndreşte cineva că are un păun. Nu se mai temeau de el, pentru că nu sucea capul nevestelor şi nu-i obliga să iasă din dulcea lor mediocritate. Valea Salinas începuse să-l iubească pe Samuel, dar la vremea aceea Will era gata format.

Unii indivizi, chiar dacă nu o merită întotdeauna, sînt cu adevărat îndrăgiţi de zei. Toate le vin fără nici un efort, de la sine.

Will Hamilton era unul dintre aceştia. Iar darurile pe care le primea, erau din acelea pe care el putea să le preţuiască. De tînăr, Will a fost norocos. Pe cît nu izbutea taică-su să facă bani, pe atît nu reuşea Will să nu-i facă. Cînd Will Hamilton a crescut pui şi găinile lui au început să se ouă, preţul ouălor a crescut. Încă de tînăr, cînd doi prieteni ai săi, care aveau o mică prăvălie, erau gata să dea faliment, Will a fost solicitat să le împrumute o mică sumă de bani ca să-şi acopere datoriile trimestriale şi i-au oferit în schimb ă treia parte din beneficii pe o nimica toată. Nu era zgîrcit. Le-a dat ceea ce au cerut. Într-un an prăvălia era din nou pe picioare, dintr-una au făcut două, apoi trei, iar urmaşii constituie azi un mare sistem comercial ce domină o bună parte a regiunii.

Will a mai preluat un atelier care primea biciclete şi unelte, în schimbul unei datorii. După asta, cîţiva oameni bogaţi din vale şi-au cumpărat automobile iar mecanicul lui le întreţinea. Un poet care ştia ce vrea şi care visa alamă, fontă şi cauciuc, a făcut presiuni asupra lui. Numele acelui poet era Henry Ford, iar planurile lui erau cel puţin ridicole dacă nu ilegale. Will a acceptat bombănind exclusivitatea asupra jumătăţii de sud a văii, iar peste cincisprezece ani valea mişuna de maşini Ford iar Will era un om bogat la volanul unui Marmon.

Tom, cel de a! treilea fiu, era aidoma tatălui lui. Furios din naştere, a trăit ca trăznetul. A venit în viaţă cu capul înainte. Era nemaipomenit de vesel şi de en­tuziast. El n-a descoperit lumea şi oamenii, ci le-a creat. El a fost primul care a citit cărţile tatălui său. A trăit într-o lume strălucitoare, şi proaspătă, şi tot atît de lip­sită de oprelişti, ca şi grădina Edenului în cea de a şasea zi. Spiritul lui zburda ca un mînz într-o păşune încîntătoare şi, mai tîrziu, cînd lumea a ridicat îngră­dituri, s-a avîntat împotriva sîrmelor iar cînd l-a încon­jurat ultima estacadă, s-a avîntat prin ea şi a ţîşnit afară. Pe cît de mult era în stare să se bucure, pe atît era de nenorocit alteori ca, de pildă, atunci cînd i-a murit cîinele şi i se părea că lumea s-a oprit în loc.

Tom era la fel de inventiv ca şi tatăl său, dar ceva mai îndrăzneţ. Încerca lucruri la care tatăl său n-ar fi cutezat să aspire. Avea şi pofte lumeşti care îi dădeau ghes, dar pe care Samuel nu le avea. Poate tocmai nevoile lui sexuale l-au făcut să rămînă celibatar. Se născuse într-o familie foarte morală. Se prea poate ca visurile şi dorinţele sale şi felul în care şi le satisfăcea să-l fi făcut să se simtă nedemn şi să se ducă să plîngă pe dealuri. Tom era un amestec plăcut de săl­băticie şi blîndeţe. Muncea peste puterile omeneşti, doar ca sforţarea să-i consume impulsurile distru­gătoare.

Irlandezii au o calitate deosebită, sînt veseli din fire, dar, totodată, o fantomă severă şi tristă călăreşte pe umerii lor şi le pătrunde în gînduri. Dacă rîd prea zgomotos, ea le astupă gura. Ei se condamnă singuri înainte de a fi învinovăţiţi, şi asta îi face să fie mereu gata să se apere.

Cînd Tom avea nouă ani, era necăjit că frumuşica lui surioară Mollie avea un defect de vorbire. A pus-o să caşte gura mare şi a văzut că necazul provenea de la o membrană pe care o avea sub limbă.

― Eu pot să te scap de povestea asta, spuse el.

O duse într-un loc secret, departe de casă, îşi ascuţi briceagul de o piatră şi tăie ceea ce împiedica vorbirea. Apoi a fugit şi i s-a făcut greaţă.

Casa Hamiltonilor creştea pe măsură ce creştea şi familia. Ea fusese ridicată cu gîndul să rămînă neter­minată, astfel încît, la nevoie, să se poată adăuga noi aripi. Camera şi bucătăria de la început s-au pierdut curînd în vîrtejul adaosurilor.

Între timp Samuel nu devenise mai bogat. Începuse să sufere de o boală grea ce se manifestă la mulţi bărbaţi: "invenţia". A inventat o treierătoare mai bună, mai ieftină şi cu rezultate mai bune decît oricare alta care putea fi găsită. Brevetarea ei i-a mîncat micul cîş­tig pe un an. Samuel şi-a trimis modelul la un fabricant care i-a respins imediat planurile, dar i-a folosit metoda. În anii următori, a irosit banii cu procesul, şi asta nu s-a terminat decît atunci cînd l-a pierdut. Aceasta a fost prima lui experienţă dureroasă cu legea, potrivit căreia, fără bani nu poţi lupta contra banilor. Dar se molip­sise pentru totdeauna de febra invenţiilor aşa că, an de an, banii pe care îi scotea din treierat şi fierărie se duceau pe brevete. Copiii familiei Hamilton erau des­culţi, aveau pantaloni cîrpiţi şi hrana era uneori neîn­destulătoare, ca să-i ajungă banii pentru desenele pe hîrtie foşnitoare, înfăţişînd roţi dinţate, planuri şi elevaţii.

Unii oameni au o gîndire mai largă, alţii una mai îngustă. Samuel şi fiii săi, Tom şi Joe, aveau o gîndire largă, în vreme ce George şi Will gîndeau îngust. Joseph era cel de al patrulea băiat ― un fel de copil visător, foarte iubit şi proteguit de întreaga familie. El a descoperit foarte curînd că o neîndemînare însoţită de un zîmbet era calea cea mai potrivită ca să te fereşti de muncă. Fraţii săi erau cu toţii muncitori încercaţi, de nădejde. Era mai uşor să faci şi munca lui Joe decît să-l pui pe el s-o facă. Maică-sa şi taică-său îl con­siderau poet pentru că nu era bun la nimic altceva. Atît i-au băgat în cap ideea asta, încît s-a apucat să scrie versuri curgătoare, ca s-o adeverească. Joe era leneş la munca fizică şi probabil şi la cea intelectuală. Şi-a trăit viaţa visînd cu ochii deschişi, iar mama îl iubea mai mult decît pe ceilalţi pentru că se gîndea că e neajutorat. În realitate, era cel mai puţin neajutorat, deoarece căpăta întocmai ceea ce dorea şi se os­tenea cît mai puţin cu putinţă. Joe era răsfăţatul familiei.

În epoca feudală, lipsa de aptitudini la sabie şi spadă îi îndrepta pe tineri spre biserică; în familia Hamilton, neîndemînarea lui Joe la muncile fermei şi ale fierăriei l-au îndreptat spre o educaţie mai aleasă. Nu era bolnăvicios sau slab, dar nu putea să ridice greutăţi; călărea prost şi ura caii.

Toată familia rîdea cu afecţiune cînd îşi aminteau de încercările lui Joe de a învăţa să are; prima lui brazdă plină de coturi se întortochea ca un rîu de cîmpie iar cea de a doua nu s-a întîlnit cu prima decît o singură dată şi asta doar ca să se încrucişeze cu ea şi apoi să se îndepărteze din nou. Treptat a ajuns să se ţină departe de toate treburile din fermă. Maică-sa îi lămurea pe toţi cum că băiatul era cu capul în nori, ca şi cînd aceasta ar fi fost vreo calitate deosebită.

După ce Joe dădu greş în toate muncile, taică-su, deznădăjduit, l-a pus să păzească şaizeci de oi. Aceasta era treaba cea mai uşoară din toate şi cea care nu cerea nici o îndemînare deosebită. Tot ce avea de făcut era să stea cu oile. Şi Joe le-a pierdut ― a pierdut şaizeci de oi şi nu le-a putut găsi unde se ascunseseră, la umbră, în fundul unei rîpe uscate. După cîte se povesteşte în familie, Samuel a adunat tot neamul, băieţi şi fete, şi i-a făcut să promită că vor avea grijă de Joe cînd el nu va mai fi, pentru că altfel Joe ar muri de foame.

Presărate printre băieţii Hamilton, erau cinci fete: cea mai mare, Una, o fată gînditoare, studioasă, negricioasă; Lizzie ― cred că ea ar fi trebuit să fie cea mai mare, pentru că purta numele mamei ei ― nu ştiu prea multe despre ea. Se pare că i s-a făcut repede ruşine de familia ei. S-a măritat de tînără şi a plecat, iar după aceea n-a mai fost văzută decît la înmormîntări.

Lizzie avea o capacitate de ură şi acreală unică printre Hamiltoni. A avut un fiu şi cînd acesta s-a făcut mare şi s-a căsătorit cu o fată care nu-i plăcea ei, Lizzie n-a vorbit mulţi ani cu ea.

Apoi urma Dessie, care rîdea tot timpul, aşa încît toţi cei care se aflau în apropierea ei erau bucuroşi, pentru că era mai vesel să fii cu Dessie decît cu oricine altcineva.

Sora următoare era Olive, mama mea. Şi ultima era Mollie, care era o mică frumuseţe cu păr blond şi ochi violeţi.

Aceştia erau Hamiltonii şi era aproape un miracol cum Liza, mică şi slabă ca o puicuţă, i-a născut an de an, i-a hrănit, a copt pîine, le-a făcut haine, le-a dat o educaţie bună şi le-a insuflat o morală de fier.

E uimitor ce mare influenţă a avut Liza asupra copiilor ei. N-avea nici un fel de experienţă de viaţă, nu era cultivată, şi în afară de drumul lung făcut din Irlan­da, nu călătorise niciodată. N-avea experienţă în rela­ţiile cu alţi bărbaţi decît soţul ei, şi le socotea şi aşa ca o datorie obositoare şi uneori dureroasă. O bună parte a vieţii şi-a irosit-o cu sarcinile şi creşterea copiilor. Toată lumea ei intelectuală era "Biblia", cu excepţia vorbăriei lui Samuel şi a copiilor, dar pe ei nu-i asculta. În acea singură carte era cuprinsă toată istoria şi poezia, cunoştinţele ei despre oameni şi lucruri, etica şi morala, şi mîntuirea ei. Niciodată n-a studiat şi n-a com­entat; o citea doar. Numeroasele locuri unde pare-se că cele spuse se contrazic nu o puneau deloc în încurcătură. În cele din urmă, ajunsese să o cunoască atît de bine încît o ştia pe dinafară.

Liza se bucura de respectul tuturor pentru că era o femeie bună şi crescuse copii buni. Putea să stea ori­unde cu capul sus. Soţul, copiii şi nepoţii o respectau. Avea o tărie de fier, nu făcea compromisuri, privea toate relele cu un anumit simţ al dreptăţii ceea ce te făcea să o respecţi, dar nu să o iubeşti.

Liza ura băuturile alcoolice cu un zel de neclintit. A bea alcool sub orice formă era considerat ca o crimă împotriva unui Dumnezeu ultragiat. Nu numai că ea însăşi nu s-ar fi atins de băutură, dar le refuza şi celorlalţi această bucurie. Rezultatul firesc a fost că atît Samuel cît şi copiii ei erau înclinaţi spre băutură.

Odată, cînd era foarte bolnav, Samuel a întrebat:

― Liza, n-aş putea să capăt un pahar de whisky ca să mă înveselească?

Ea şi-a ridicat bărbia mică.

― Vrei să te duci în faţa tronului lui Dumnezeu mirosind a băutură? Nu se cade! zise ea.

Samuel s-a întors pe o parte şi şi-a suportat boala fără să se mai înveselească.

Cînd Liza a ajuns pe la şaptezeci de ani, scaunul începuse să se rărească şi medicul i-a spus să ia o lingură de vin de porto ca doctorie. Prima lingură a înghiţit-o schimonosindu-se, dar se pare că n-a fost chiar atît de rea. Din acel moment, mirosea mereu a vin. Lua totdeauna vinul cu lingura, era oricum o doctorie, dar după un timp, cînd ajunsese la peste un litru pe zi, devenise o femeie mai destinsă şi fericită.

Samuel şi Liza Hamilton apucaseră să-şi vadă copiii mari, aproape adulţi, înainte de începutul secolului. Erau o grămadă de Hamiltoni care creşteau la fermă, la răsărit de King City. Erau copii americani, băieţi şi fete. Samuel nu s-a întors niciodată în Irlanda şi, treptat, a uitat-o cu desăvîrşire. Era un om ocupat. Nu avea timp pentru nostalgie. Valea Salinas era tot universul lui. Un drum pînă la Salinas, şaizeci de mile spre nord, la capătul văii, era un eveniment ce te făcea să ai la ce să te gîndeşti un an de zile, iar munca neîntreruptă la fermă, hrănitul şi îmbrăcatul numeroasei sale familii, îi lua cea mai mare parte a timpului ― dar nu tot timpul... Avea multă energie.

Fiica lui, Una, a ajuns o studentă serioasă, închisă şi sobră. Era mîndru de spiritul ei independent, cer­cetător. După ce urmase liceul la Salinas, Olive se pre­gătea să-şi dea examenul. Urma să devină profesoară, ceea ce în Irlanda era o onoare la fel de mare ca aceea de a avea un preot în familie. Joe trebuia să fie trimis la universitate pentru că nu era bun de nimic altceva. Will o pornise pe drumul îmbogăţirii la noroc. Tom se lovea ciocnindu-se de lume şi îşi lingea rănile. Dessie învăţa croitoria, iar Mollie, Mollie cea frumuşică, era clar că se va mărita cu un om înstărit.

Nu putea să fie vorba de certuri pentru moştenire. Deşi ferma de pe deal era întinsă, era nespus de săracă. Samuel săpa o fîntînă după alta, dar nu găsea apă pe propriul lui teren. Asta ar fi schimbat situaţia. Apa i-a fi făcut oarecum bogaţi. Unicul izvor era un firicel de apă de lîngă casă, pompat din adîncuri; uneori scădea periculos de mult, iar de două ori a secat cu totul. Vitele trebuiau să vină tocmai din capătul fermei ca să se adape şi apoi să se întoarcă din nou la păşunat.

În general era o familie întemeiată pe baze solide, stabilă, şi puternic înrădăcinată în Valea Salinas, nici mai săracă, nici mai bogată decît multe altele. Era o familie echilibrată, cu conservatorii şi radicalii ei, cu vi­sătorii şi realiştii ei. Samuel era mulţumit de proge­niturile lui.