Les quarante cinq

— Măi, fir ar să fie! se minună Chicot. Dar ştii că eşti un instructor iscusit?

— Te cred – spuse Gorenflot, mângâindu şi guşa cu trei caturi – mă pricep destul de bine la militărie.

— Cât despre Borromée, nici că puteai să găseşti un ucenic mai destoinic.

— Mă înţelege din ochi – mărturisi Gorenflot. Rar mi a fost dat să văd un om atât de isteţ.

Călugării făcură apoi un marş în pas alergător, exer­ciţiu pe care se punea mare preţ la vremea aceea în militărie, asalturi cu spada, asalturi cu sabia, cu lancea şi tra­geri cu armele de foc.

— Ai să vezi acum ce face năzdrăvanul de Jacques – îl înştiinţă părintele superior pe Chicot, în momentul când ostaşii avură de trecut şi ultima probă.

— Cine mai e şi năzdrăvanul ăsta?

— Un băiat curăţel pe care am căutat să l ţin pe lângă mine, fiindcă e cuminte de felul lui şi are multă putere în braţ şi, pe lângă toate celelalte, e iute ca un prâsnel.

— Ce vorbeşti! Şi unde i acum mititelul, mânca l ar tata?

— Ia stai, stai că ţi l arăt acum. Uite l colo, îl vezi? Acela care ţine o muschetă în mână şi se pregăteşte tocmai să ochească cel dintâi.

— Şi e bun ţintaş?

— Atâta pot să ţi spun, că ştrengarul nimereşte un pitac din zbor de la o sută de paşi.

— Bravo, cred că voinicul nostru e numai potrivit ca să slujească o liturghie; dar ia stai că ţi am dat şi ţie de rost.

— Ce s a întâmplat?

— Ba da!... Ba nu!

— Îl cunoşti cumva pe Jacques?

— Eu? Câtuşi de puţin.

— Totuşi, în primul moment, ţi s a părut că l cunoşti?

— Da, am avut impresia că l am văzut într o biserică, undeva, într o zi sau, mai bine zis, într o noapte când mă ascunsesem în confesional. M am înşelat însă, nu era el.

De astă dată trebuie să mărturisim că spusele lui Chicot nu erau chiar întru totul adevărate. Chicot se dove­dise a fi un neîntrecut fizionomist şi i era de ajuns să vadă chipul unui om o singură dată în viaţă, ca să nu l mai uite în veci.

În timp ce, fără să ştie, privirile părintelui superior şi ale prietenului acestuia erau îndreptate asupra lui, năz­drăvanul de Jacques, cum îi spunea Gorenflot, îşi făcea de lucru cu o muschetă cât el de lungă, pe care tocmai o încărca; pe urmă, după ce muscheta fu încărcată, se proţăpi ţanţoş la o sută de paşi de ţintă şi, lăsându se pe piciorul drept, luă arma la ochi cu îndemânarea unui mi­litar încercat. Muscheta detună şi glonţul se împlântă drept în mijlocul ţintei, stârnind un ropot de aplauze din partea călugărilor.

— Sfinte Dumnezeule, straşnic ochitor, n am ce zice! îl lăudă Chicot. Şi ce flăcău chipeş, pe cuvântul meu!

— Mulţumesc, domnule – răspunse Jacques, ai cărui obraji palizi se îmbujorară de plăcere.

— Dar ştiu că te pricepi să mânuieşti armele, fiule – stărui Chicot.

— Da' de unde, domnule, abia acum învăţ – spuse Jacques.

Şi cu aceste cuvinte, lăsând deoparte muscheta, după ce îşi arătase îndemânarea, luă o lance din mâinile vecinu­lui său şi începu s o învârtească prin aer, făcând o morişcă pe care Chicot o socoti executată fără cusur.

Chicot îi aduse din nou laude.

— Dar mai cu seamă când e vorba de spadă, nu şi are pereche – îl înştiinţă dom Modeste. Cei ce se pricep spun că e meşter mare. Ce i drept, pehlivanul are picioare zdravene şi braţ de oţel şi, cât e ziulica de mare, nu lasă o clipă armele să se odihnească.

— Aşa! Ia să l vedem – zise Chicot.

— Doriţi să i puneţi la încercare iscusinţa? întrebă Borromée.

— Aş vrea să văd şi eu minunea asta cu ochii mei – răspunse Chicot.

— Numai că, să vedeţi – urmă economul – din toţi câţi se află aici, nimeni, în afară de mine, poate, nu este în stare să i ţină piept. Domnia voastră vă simţiţi destul de destoinic?

— Eu nu sunt decât un biet cetăţean paşnic – spuse Chicot, clătinând din cap. Pe vremuri am mânuit şi eu spada ca orice om; acum însă îmi tremură picioarele, nu mai am destulă putere în braţ şi nici nu mi mai stă capul, cinstit vorbind, la asemenea treburi.

— Totuşi vă mai îndeletniciţi cu ele încă? stărui Borromée.

— Aşa, câte un pic – mărturisi Chicot, aruncându i lui Gorenflot, care zâmbea, o privire ce avu darul să aducă pe buzele părintelui superior numele lui Nicolas David.

Borromée nu desluşi însă zâmbetul lui, Borromée nu auzi numele pe care l rostise, ci, surâzând cât se poate de liniştit, porunci să se aducă floretele şi obrăzarele de scrimă.

Fremătând de bucurie din creştet până n tălpi sub în­făţişarea lui mohorâtă şi rece, Jacques îşi suflecă anteriul până la genunchi şi îşi propti sandala în nisip, bătând de câteva ori cu piciorul drept în pământ.

— Ca să fim înţeleşi – spuse Chicot – dat fiind că nu sunt nici călugăr şi nici ostaş şi că a trecut o bucată de vreme de când n am mai pus mâna pe o armă, te rog deci pe dumneata, frate Borromée, care eşti numai muşchi şi vine, să fii atât de bun şi să i arăţi fratelui Jacques cum trebuie mânuită floreta. Fireşte, cu încuviinţarea sfinţiei tale, dragă părinte superior – urmă Chicot, întorcându se către dom Modeste.

— Poruncesc! rosti cu ifos părintele superior, ca de obicei încântat că are prilejul să şi spună cuvântul.

Borromée îşi scoase casca şi o încredinţă lui Chicot, care se grăbi s o ia în primire, şi acum, că încăpuse din nou în mâinile fostului ei stăpân, îi îngădui încă o dată lui Chicot să se convingă că era într adevăr a sa; în timp ce omul nostru făcea această constatare, economul mânăstirii îşi ridica rasa, trăgând o în sus, peste cingătoare, şi se pregătea de asalt.

Toţi călugării însufleţiţi de solidaritatea cinului mo­nahal, se strânseră în jurul dascălului şi al ciracului acestuia. Gorenflot se aplecă la urechea prietenului său.

— Nu cred că i o treabă mai grea decât să cânţi irmoasele, nu i aşa? întrebă el cu naivitate.

— Aşa spun cel puţin lăncierii – îi răspunse Chicot cu aceeaşi naivitate.

Cei doi luptători se puseră în gardă; Borromée, uscăţiv şi nervos, avea avantajul de a fi mai înalt; pe deasupra, era mai stăpân pe sine şi avea şi mai multă experienţă.

Înflăcărarea de care era cuprins Jacques se mărturisea prin scăpărările ochilor săi scânteietori şi i învăpăia umerii obrajilor dogoriţi ca de fierbinţeală.

Treptat treptat, masca preacuvioasă se desprindea de pe chipul fratelui Borromée, care, cu floreta în mână, furat de râvna cuceritoare a luptei în care trebuia să şi dove­dească dibăcia, se preschimba într un încercat spadasin: fiecare lovitură a sa era însoţită de un îndemn, o povaţă sau o mustrare; de multe ori însă, energia, sprinteneala şi avântul lui Jacques precumpăneau asupra însuşirilor cu care era înzestrat maestrul său, şi fratele Borromée pri­mea câte o lovitură bine ţintită în piept.

Chicot sorbea din ochi desfăşurarea luptei, numărând loviturile. Când asaltul se sfârşi sau, mai bine zis, când adversarii se opriră să şi tragă răsuflarea, zise:

— Jacques a atins de şase ori, iar fratele Borromée, de nouă; e foarte frumos pentru un cirac, dar pentru un dascăl e cam puţin.

Un fulger pe care nimeni altul decât Chicot nu l zări se aprinse în ochii lui Borromée, dând în vileag o nouă trăsătură de caracter a fratelui econom.

"Aha! chibzui în sinea lui Chicot. Va să zică e orgolios."

— S avem iertare, domnule – răspunse Borromée cu un glas pe care abia izbuti să l facă mieros – dar meşte­şugul armelor este o treabă destul de anevoioasă pentru orice om şi cu atât mai mult pentru nişte bieţi călugări ca noi.

— N are a face – spuse Chicot, hotărît să l urmă­rească pe jupân Borromée până în pânzele albe. Oricum ar fi, dascălul trebuie să aibă de două ori mai multe lovituri decât ciracul său.

— Ah, domnule Briquet – spuse Borromée, muşcându şi buzele, nespus de palid la faţă – sunteţi prea exi­gent, mi se pare.

"Aha! E iute la mânie – se gândi Chicot. Deci două păcate de moarte; se spune că unul singur ajunge pentru a duce la pierzare un om: soarta mi e prielnică.

Apoi, cu glas tare:

— Şi dacă Jacques ar fi mai cumpănit – continuă el – sunt sigur că n ar fi mai prejos decât domnia ta.

— N aş crede – spuse Borromée.

— Ei, uite, eu n am nici o îndoială.

— Domnul Briquet, care cunoaşte meşteşugul arme­lor – spuse Borromée cu amărăciune – ar trebui să în­cerce singur iscusinţa lui Jacques; şi ar putea da mai bine seama atunci.

— O, eu sunt bătrân – se împotrivi Chicot.

— Da, dar atotştiutor – replică Borromée.

"Aşa, mă iei la vale, care va să zică – se gândi Chicot. Stai tu puţin, ia stai!"

— Dar – urmă el – mai este încă ceva, care scade întrucâtva însemnătatea cuvintelor mele.

— Ce anume?

— Faptul că fratele Borromée, ca un adevărat dascăl ce este, a căutat, sunt convins, să i facă un hatâr ucenicu­lui său, lăsându l când şi când pe Jacques să l lovească.

— Cum, cum? spuse Jacques la rândul său, încruntându se.

— Nici gând – protestă Borromée, păstrându şi cum­pătul, cu toate că Chicot reuşise să l scoată din sărite. Fireşte, mi e drag Jacques, dar nu i aş fi de nici un folos dacă i aş face asemenea hatâruri.

— Mă mir – spuse ca pentru sine Chicot – aşa am crezut, te rog să mă ierţi.

— La urma urmei – îl îmbie Borromée – de ce n aţi încerca, domnule Briquet, căci de vorbit văd că vă place să vorbiţi.

— Oh, de ce vrei să mă simt prost? spuse Chicot.

— Fiţi pe pace, domnule – îl linişti Borromée – vom avea toată îngăduinţa faţă de domnia voastră; cunoaştem doar canoanele bisericeşti.

— Păgânule! murmură printre dinţi Chicot.

— Hai, domnule Briquet, numai un asalt.

— Încearcă – îl îndemnă Gorenflot – de ce să nu încerci?

— N am să ţi fac nici un rău, domnule – spuse Jacques, vrând să i ţină hangul maestrului său şi să i tragă şi el un ibrişin pe la nas lui Chicot. Am o mână foarte uşoară.

— Dragul de el! şopti Chicot, aţintind asupra tânărului călugăr o privire al cărei tâlc era cu neputinţă de des­luşit şi care se sfârşi într un zâmbet mut. Bine, fie! se în­duplecă el. Fiindcă toată lumea ţine morţiş.

— Bravo! se bucurară cei interesaţi, lacomi de izbândă.

— Numai că – îi preveni Chicot – vă spun din capul locului, n am de gând să fac mai mult de trei asalturi.

— Cum doriţi, domnule – zise Jacques.

Şi, ridicându se agale de pe banca pe care se aşezase între timp, Chicot îşi strânse pe corp vesta cu mâneci bufante, îşi puse mănuşa şi îşi potrivi pe faţă obrăzarul cu sprinteneala broaştei ţestoase când prinde muşte.

— Dacă reuşeşte cumva să pareze loviturile tale de dreapta – îi suflă Borromée lui Jacques – să ştii că nu mai fac nici un asalt cu tine, auzi tu?

Jacques dădu din cap, zâmbind într un fel care voia să spună: "Fii fără grijă, maestre!"

Cu aceeaşi încetineală şi aceeaşi băgare de seamă, Chicot se puse în gardă, desfăşurând braţele lui cât toate zilele şi picioarele de o poştă, pe care, printr o chibzuială, cu drept cuvânt miraculoasă, le aşeză în aşa fel, încât să ascundă nebănuitele posibilităţi de care dispunea şi lun­gimea lor nemăsurată.

XXIII

LECŢIA
La vremea pe care încercăm s o înfăţişăm aici, poves­tind nu numai întâmplările petrecute atunci, dar zugră­vind totodată şi obiceiurile şi moravurile respective, scrima nu era câtuşi de puţin ceea ce este în zilele noastre.

Spadele fiind ascuţite pe ambele laturi, loviturile erau date în egală măsură cu tăişul ca şi cu vârful armei; pe de altă parte, mâna stângă fiind şi ea înarmată cu un pumnal, juca la rândul ei un rol în luptă, atât în apărare cât şi în atac; de aceea combatanţii se alegeau cu o mul­ţime de răni sau, mai bine zis, de zgârieturi, care, atunci când era vorba de o încăierare în lege, puteau fi un pu­ternic imbold.

Quélus, bunăoară, deşi scăldat în sângele ce gâlgâia din cele optsprezece răni căpătate, se mai ţinea încă pe picioare, continuând să lupte, şi poate că n ar fi fost răpus dacă nu l ar fi doborât cea de a nouăsprezecea lovitură, culcându l în patul pe care nu l mai părăsise decât pentru a coborî în mormânt.

Importată din Italia, scrima, care era o artă încă în faţă, consta deci la vremea aceea dintr o sumedenie de mişcări ce îi obligau pe combatanţi să schimbe clipă de clipă locul şi care, desfăşurându se pe un câmp de bătaie ales la întâmplare, erau sortite să întâmpine tot felul de piedici din partea celui mai neînsemnat muşuroi sau sco­bituri a terenului.

Mai tot timpul îi vedeai pe duelişti întinzându se cât erau de lungi sau ghemuindu se, făcând un salt la dreapta, altul la stânga ori punând palma în pământ; supleţea, şi nu numai a braţului, dar fi a picioarelor, ba chiar a între­gului corp, era una dintre condiţiile de căpetenie ale acestei arte.

Chicot însă părea să fi învăţat scrima la cu totul altă şcoală; s ar fi zis, dimpotrivă, că întrezărise arta mo­dernă, a cărei superioritate şi a cărei eleganţă, mai cu seamă, se bizuie pe agilitatea mâinii şi pe imobilitatea aproape deplină a trupului.

Se propti, aşadar, drept ca un stâlp şi cu toată nădejdea pe amândouă picioarele; mlădie şi nervoasă, mâna i se mişca sprintenă din încheietură, iar spada lui era flexibilă ca o trestie, putându se îndoi cu uşurinţă de la vârf şi până la jumătatea lamei, iar de la jumătate până la gardă fiind făurită din cel mai tare oţel.

La primele asalturi, trezindu se dintr o dată în faţa unui om turnat ca din bronz şi al cărui braţ părea singurul mădular însufleţit din toată făptura lui, fratele Jacques începu a flutura nerăbdător spada, lucru de care Chicot nu se arătă câtuşi de puţin tulburat, mulţumindu se doar să şi destindă braţul şi piciorul ori de câte ori prindea de veste că adversarul său era descoperit, şi cum pe vremea aceea combatanţii obişnuiau să lovească atât cu tăişul cât şi cu vârful spadei, de multe ori rămâneau descoperiţi.

De fiecare dată când se întâmpla aşa ceva, braţul său, şi aşa nesfârşit de lung, se mai lungea încă de trei picioare, lovind cu bumbul din vârful spadei drept în pieptul tânărului frate, atât de precis, încât ai fi jurat că mişcarea fusese îndeplinită de un mecanism şi nu de un braţ omenesc şovăielnic şi lipsit de precizie.

La fiecare lovitură de bumb, Jacques, fierbând de ciudă, şi de râvna întrecerii, făcea un salt înapoi.

Timp de zece minute, băietanul folosi toate mijloacele pe care i le punea la îndemână nemaipomenita lui agili­tate: se repezea ca o pisică sau ca un tigru, se încovriga ca un şarpe, se prelingea pe sub pieptul lui Chicot, sărea încolo şi încoace; cât se poate de liniştit, cu braţul său nemăsurat de lung, Chicot nu dădea nici un semn de pri­peală şi, înlăturând floreta adversarului, îndrepta de fie­care dată înfricoşatul bumb spre pieptul său.

Fratele Borromée se îngălbenise la faţă, covârşit de răbufnirea tuturor patimilor ce l învolburaseră odinioară şi pe care fusese silit să şi le înfrâneze.

În sfârşit, Jacques se năpusti pentru ultima oară asu­pra lui Chicot, care, băgând de seamă că nu se ţine cum trebuie pe picioare, se lăsă descoperit ca să l facă să fan­deze cât mai mult. Jacques căută să nu scape prilejul şi, în momentul acela, Chicot, parând fulgerător lovitura, îl clinti de pe linia de cumpănire cu atâta putere, încât bietul cirac îşi pierdu echilibrul şi căzu jos.

Încremenit ca o stâncă, Chicot nu se mişcase o clipă de la locul lui.

Fratele Borromée îşi rodea unghiile până la sânge.

— De ce nu ne aţi spus, domnule, că sunteţi un edec al sălilor de arme? îi reproşă călugărul.

— Cine, el? exclamă Gorenflot, uluit, dar în acelaşi timp împărtăşind bucuria victoriei dintr un simţământ de prietenie lesne de înţeles. El, care nu iese niciodată din bârlog?

— Eu, un biet cetăţean paşnic – se miră Chicot – eu, Robert Briquet, un edec al sălilor de arme?! Îmi pare rău, domnule econom!

— Dar bine, domnule – izbucni fratele Borromée – ca să mânuiască cineva spada cu atâta iscusinţă, trebuie să se fi îndeletnicit o groază de vreme cu treaba asta.

— O, Doamne! răspunse Chicot, împăciuitor. Ai drep­tate, domnule, e adevărat că am avut uneori prilejul să ţin spada în mână, dar de câte ori am ţinut o în mână am băgat de seamă un lucru.

— Ce anume?

— Acela că, pentru cel ce mânuieşte spada, trufia este un sfetnic rău, iar mânia, un sprijin cât se poate de păcă­tos. Şi acum, uite ce aş vrea să ţi spun, frate Jacques, fătul meu – adăugă el. Ai o mână destul de dibace, în schimb nici picioarele şi nici capul nu ţi sunt de vreun folos; eşti sprinten, dar nu judeci de ajuns. În meşteşugul armelor sunt trei lucruri esenţiale: capul, în primul rând, pe urmă mâna şi, în sfârşit, picioarele; cu cel dintâi te poţi apăra; cu primul şi al doilea poţi convinge, dar dacă le întruneşti pe câteşitrele, întotdeauna ieşi biruitor.

— O, domnule – spuse Jacques – de ce nu faceţi un asalt cu fratele Borromée? Ar fi, într adevăr, minunat de privit.

Chicot se pregătea tocmai să respingă propunerea cu dispreţ, dar se gândi că în felul acesta orgoliosul econom ar putea să tragă spuza pe turta lui.

— De ce nu – spuse el – dacă fratele Borromée do­reşte, sunt la porunca domniei sale.

— Nu, domnule – răspunse economul – sunt sigur că m aţi birui; mai bine să recunosc din capul locului, decât să mă fac de râs.

— Ca să vezi ce modest e, dragul de el! îl lăudă Gorenflot.

— Te înşeli! îi şopti la ureche necruţătorul Chicot. E nebun de trufaş. La vârsta lui, dacă mi ar fi ieşit în cale un asemenea prilej, aş fi cerşit în genunchi lecţia pe care Jacques a primit o adineauri.

Spunând acestea, se gârbovi din nou, îşi crăcănă picioarele, îşi schimonosi ca de obicei faţa şi se duse de se aşeză la locul său pe bancă.

Jacques se ţinu după el; admiraţia de care era cuprins tânărul călugăr se dovedea a fi mai puternică decât ruşinea înfrângerii.

— N aţi vrea să mi daţi lecţii de scrimă, domnule Ro­bert – stăruia el. Sfinţia sa părintele superior cred că n o să aibă nimic împotrivă; nu i aşa, preasfinte?

— Da, fiule – încuviinţă Gorenflot – cu dragă inimă.

— N aş vrea să trec peste dascălul dumitale, dragul meu – se împotrivi Chicot. Şi se înclină în faţa lui Borromée.

Borromée socoti cu cale să răspundă.

— Jacques nu ia lecţii numai cu mine – spuse el – nu sunt singurul profesor de scrimă aici; nefiind, aşadar, singurul căruia îi este hărăzită această cinste, îmi daţi voie să nu fiu nici singurul răspunzător de această înfrângere.

— Dar cine este celalalt profesor? se grăbi să întrebe Chicot, văzând roşeaţa ce acoperise obrajii lui Borromée, ca şi când călugărul s ar fi temut să nu fi săvârşit o ne­săbuinţă.

— Cine să fie?! se miră Borromée. Nimeni.

— Ba da, ba da – stărui Chicot – am auzit doar cu urechile mele. Cu cine ai mai luat lecţii, Jacques?

— Da, da – spuse la rândul său Gorenflot – unul scurt şi gros pe care chiar dumneata mi l ai prezentat, Borromée, şi care vine din când în când pe aici, unul cu o figură simpatică şi care trage binişor la măsea.

— Nu mai ştiu cum îl cheamă – spuse Borromée.

Cu mutra lui blajină şi cuţitul de bucătărie petrecut pe sub cingătoare, fratele Eusebiu se apropie de ei.

— Ştiu eu – mărturisi bucătarul cu nevinovăţie.

Borromée îi făcea tot felul de semne, pe care Eusebiu nu le văzu însă.

— E jupân Bussy Leclerc – continuă el – ăla care a fost maestru de scrimă la Bruxelles.

— Aha! se lumină Chicot. Jupân Bussy Lecierc! Straşnic spadasin, pe legea mea!

Şi rostind acestea cu toată naivitatea de care era în stare, Chicot nu scăpă din vedere privirea ucigătoare azvârlită de Borromée bietului bucătar, care ţinuse cu tot dinadinsul să fie îndatoritor.

— Ce vorbeşti! se miră Gorenflot. N am ştiut că se numeşte Bussy Leclerc. Nu s a gândit nimeni să mi spună.

— Nu mi am închipuit că numele lui ar putea să intereseze cumva pe sfinţia voastră – răspunse Borremée.

— La urma mei – interveni Chicot – n are a face cine este maestrul de scrimă. Fie cine o fi, numai să fie bun.

— Adevărat, n are a face – întări Gorenflot – numai să fie bun.

Şi cu aceste cuvinte, o porni spre treptele ce duceau în apartamentul domniei sale, petrecut de privirile pline de admiraţie ale întregii obşti.

Instrucţia se terminase.

La picioarele scării, Jacques îşi reînnoi rugămintea pe care i o făcuse lui Chicot, în pofida nemulţumirii ce se zugrăvea pe faţa lui Borromée.

— Nu sunt bun de dascăl, dragul meu – îi răspunse Chicot. Eu am învăţat singur, chibzuind pe îndelete şi făcând mereu exerciţii. Fă şi dumneata ca mine! Orice lucru bun poate fi de folos unui om cu mintea sănătoasă.

Borromée comandă stânga mprejur şi toţi călugării se îndreptară cu faţa spre mânăstire, pregătindu se să se în­toarcă la rosturile lor.

Gorenflot începu a urca treptele plin de măreţie, ţinându se de braţul lui Chicot.

— Nădăjduiesc – rosti el cu mândrie – că lăcaşul nostru s a dovedit într adevăr credincios regelui şi că, oricum, este şi el bun la ceva, ce zici?

— Păcatele mele! Ba bine că nu – mărturisi Chicot. Multe minunăţii poate omul să vadă, prea cuvioase, când vine la dumneata!

— Şi toate astea numai într o lună, ba chiar nici atât.

— Toate făcute de dumneata?

— De mine, numai şi numai de mine, precum ai văzut – spuse Gorenflot, împăunându se.

— E mai mult decât mi aş fi închipuit, dragul meu, şi când am să mă înapoiez din solia mea...

— Adevărat, dragă prietene! Spune mi şi mie ce i cu solia asta a dumitale.

— Bucuros, cu atât mai mult cu cât am de trimis regelui o scrisoare sau, mai bine zis, un curier, înainte de plecare.

— Regelui, dragă prietene? Un curier? Dar ce, dum­neata îi scrii direct regelui?

— Ca de la om la om.

— Şi zici că ai nevoie de un curier?

— Da, îmi trebuie un curier.

— Vrei să ţi dau un călugăr? Ar fi o cinste pentru mânăstire dacă vreunul din fraţii noştri ar avea prilejul să l vadă la faţă pe rege.

— Bineînţeles.

— Pot să ţi pun la îndemână pe doi dintre ei, cei mai iuţi de picior. Dar povesteşte mi şi mie, Chicot, cum se face că regele, care te credea mort...

— Eram doar într o stare de letargie, aşa cum ţi am spus... şi la momentul potrivit m am sculat din morţi.

— Şi i ai recâştigat bunăvoinţa? întrebă Gorenflot.

— Mai lesne ca oricând – mărturisi Chicot.

— Atunci – chibzui Goreaflot, întrerupându se o clipă – înseamnă c ai să i spui regelui tot ce facem aici spre a i fi de folos?

— Mai încape vorbă, dragul meu, fii pe pace că n am să uit!

— O, scumpul meu Chicot! se bucură Gorenflot, care se şi vedea episcop.

– Dar mai înainte aş vrea să ţi cer două lucruri.

— Care anume?

— În primul rând să mi dai nişte bani, pe care mo­narhul nu va întârzia să ţi i înapoieze.

— Bani! exclamă Gorenflot, grăbindu se a se ridica din jilţ. Am sipete întregi pline cu bani.

— Ce fericit eşti, zău! spuse Chicot.

— Vrei o mie de scuzi?

— Nu chiar atât, e prea mult, dragă prietene; năzuin­ţele mele, precum ştii, sunt modeste, iar dorinţele, cât se poate de umile; titlul de ambasador nu mi trezeşte nici o mândrie şi, pe cât pot, caut să l trec sub tăcere mai de­grabă, decât să mă laud cu el; o sută de scuzi îmi ajung.

— Uite i! Şi în al doilea rând?

— Un scutier.

— Un scutier?

— Da, ca să mă însoţească; nu mi place singurătatea.

— Ah, dragul meu, dacă aş fi liber ca odinioară... – spuse Gorenflot, suspinând.

— Da, dar din păcate nu mai eşti.

— Mărirea mă ţine încătuşat – şopti Gorenflot.

— Ce vrei! spuse Chicot. Nu le poţi face pe toate deodată; aşadar, cum nu mi e dat să am parte de cinstita dumitale societate, dragul meu părinte superior, mă voi mulţumi cu aceea a fratelui mezin Jacques.

— A fratelui Jacques?

— Da, îmi place ştrengarul ăsta.

— Şi pe bună dreptate, Chicot, e un băiat cum rar întâlneşti şi care cred c o să ajungă departe.

— Până una alta, o să l duc la vreo două sute cinci­zeci de leghe de aici, dacă i vei da voie să vină cu mine.