Les quarante cinq

După moartea prietenilor apropiaţi ai monarhului, moarte pricinuită de zâzaniile şi de uneltirile urzite de către ducii de Guise, Chicot căzuse pe gânduri.

Viteaz, precum îl ştim, şi nepăsător, preţuia totuşi nespus de mult viaţa, care, pentru el, ca de altminteri pentru toţi oamenii de elită, era un veşnic prilej de des­fătare.

La drept vorbind, singurii inşi în stare să se plicti­sească pe lumea aceasta şi care se călătoresc în lumea de apoi cu speranţa că vor avea parte de mai multe distrac­ţii sunt zevzecii.

Ca urmare a plăcerilor pe care, aşa cum am arătat, i le prilejuia viaţa, Chicot ajunse să se teamă de răz­bunarea domnului de Mayenne, cu atât mai mult cu cât ocrotirea regelui nu se dovedea a i fi de vreun ajutor; şi îşi spunea, cu acea filozofie practică atât de caracteris­tică pentru gândirea sa, că un lucru odată făcut este bun făcut şi nimic nu l mai poate desface pe lumea aceasta; şi că, prin urmare, toate halebardele şi toate tribunalele regelui Franţei n ar fi fost în măsură să cârpească, chiar dacă nu s ar fi băgat de seamă, o tăietură pe care pum­nalul domnului de Mayenne ar fi făcut o la vesta cu mâneci bufante a lui Chicot.

Se hotărâse deci să aleagă altă cale, dat fiind că rolul de măscărici, pe care cu dragă inimă l ar fi schimbat oricând cu un rol serios, începuse să l obosească, la fel ca şi răsfăţurile regale care, la vremea aceea, erau sor­tite să l ducă, fără doar şi poate, la pierzare.

Pentru început se gândise, aşadar, să aştearnă o dis­tanţă cât mai mare cu putinţă între spada domnului de Mayenne şi pielea lui Chicot.

În consecinţă, se grăbise să plece la Beaune, cu întrei­tul scop de a părăsi Parisul, de a l îmbrăţişa pe amicul său Gorenflot şi de a şi stropi măseaua cu vestitul vinaţ din 1550, cu atâta osârdie lăudat în faimoasa scrisoare cu care se încheie povestirea noastră Doamna de Monsoreau.

Trebuie să spunem că această mângâiere avu darul să i priască – după două luni, Chicot îşi dădu seama că se îngraşă văzând cu ochii şi că lucrul acesta îl slujea de minune, ajutându l să şi schimbe înfăţişarea; dar în acelaşi timp observă că, pe măsură ce se îngrăşa, începea să semene cu Gorenflot, mai mult chiar decât îi şedea bine unui om de spirit.

Spiritul se dovedi până la urmă mai puternic decât materia. După ce deşertă câteva sute de sticle din ves­titul vinaţ de la 1550 şi după ce citi şi răsciti cele două­zeci şi două de volume din care era alcătuită mica biblio­tecă a stăreţiei şi în care egumenul descoperise această axiomă latinească: Bonum vinum laetificat cor hominis⁷, Chicot simţi, aşadar, o mare greutate la stomac şi un gol imens în creier.

"Aş putea foarte bine să mă călugăresc – se gândi el – numai că la mânăstirea lui Gorenfiot prea ar fi toate după pofta inimii mele, în timp ce într o altă mânăstire n ar fi îndeajuns; fireşte, rasa călugărească mi ar oferi cea mai iscusită deghizare, ce m ar feri pururea de pri­virile domnului de Mayenne; ei, fir ar dracu al dracului, trebuie să mai existe şi alte mijloace decât tertipuri vul­gare: să căutăm. Am citit undeva, într o carte, care, ce i drept, nu se află în biblioteca lui Gorenfiot: Quaere et inventies⁸."

Chicot se apucă deci să caute şi iată ce găsi.

Pentru vremea aceea, era un lucru încă inedit.

I se destăinui lui Gorenfiot, rugându l să i scrie rege­lui ceea ce i va dicta el.

Gorenfiot se înduplecă anevoie, ce i drept, dar se în­duplecă totuşi în cele din urmă şi i scrise monarhului că Chicot se retrăsese la stăreţie, că amărăciunea prici­nuită de faptul că se văzuse nevoit să se despartă de stăpânul său, atunci când acesta se împăcase cu domnul de Mayenne, îi vătămase sănătatea, dar că, oricât încercase să se împotrivească, alungându şi gândurile negre, durerea fusese mai tare decât voinţa lui, curmându i zilele.

La rândul său, Chicot îi scrisese şi el o epistolă regelui.

Epistola, datată din 1580, era alcătuită din cinci para­grafe.

Fiecare din aceste paragrafe părea să fi fost aşternut pe hârtie la intervale de câte o zi, pe măsură ce boala îna­inta.

Primul era scris şi semnat de o mână încă sigură pe mişcările sale.

Scrisul celui de al doilea era şovăielnic, iar iscălitura, deşi destul de citeaţă încă, era tremurată.

La sfârşitul celui de al treilea nu apucase să semneze decât Chic...

Ch... la sfârşitul celui de al patrulea.

În fine, cel de al cincilea se încheia cu un C... lângă care se întindea o pată de cerneală.

Pata aceea lăsată de mâna unui muribund copleşise de durere inima monarhului.

Aşa se explică de ce se arătase atât de convins că Chicot nu putea fi decât o nălucire sau un strigoi.

Am fi dorit să putem transcrie în întregime scrisoarea lui Chicot, dar cum Chicot era, ca să folosim un termen din zilele noastre, un om foarte excentric, şi cum stilul este oglinda omului, se cuvine să spunem că stilul său epistolar, îndeosebi, era atât de excentric, încât nu ne încu­metăm să reproducem această misivă, oricât de puternic ar fi efectul pe care l putem sconta. O veţi putea citi însă în memoriile lui L'Étoile. Este datată din 1580, aşa cum am arătat, "anul marilor încornoraţi", ca să folosim cu­vintele lui Chicot.

În josul paginii erau câteva rânduri pe care Gorenflot le adăugase pentru "a bate fierul cât e cald", mărturisindu i regelui că, de când prietenul său se stinsese din viaţă, începuse a urî stăreţia din Beaune şi c ar fi vrut mai de­grabă să vină la Paris.

Mai cu seamă acest post scriptum îi dăduse multă bă­taie de cap lui Chicot, care, cu chiu cu vai, reuşise în cele din urmă să l smulgă din vârful degetelor lui Gorenflot.

Spre deosebire de el, Gorenflot se simţea minunat de bine la Beaune, întocmai ca şi Panurge.

Egumenul îi argumenta lui Chicot cu o voce tânguitoare că, de obicei, vinurile sunt cu prisosinţă botezate când nu le iei de la obârşia lor ca să le poţi alege pe sprânceană.

Chicot însă căută să l împace, făgăduind cucernicului stareţ că va veni el însuşi în fiecare an pentru a i face rost de o provizie îndestulătoare de vinuri de Bourgogne de Volnay şi de Chambertin, şi cum în această privinţa ca în atâtea altele încă, Gorenflot recunoştea priceperea deosebită a lui Chicot, se lăsă în cele din urmă înduplecat de stăruinţele prietenului său.

La rândul său, răspunzând la scrisoarea trimisă de Go­renflot şi la cuvintele de rămas bun pe care i le adresase Chicot în pragul morţii, regele scrisese cu propria lui mână:
Preasfinţia ta veţi avea grijă a hărăzi o creştinească şi poetică îngropăciune sărmanului Chicot, pe care îl re­gret din toată inima, căci era nu numai un prieten credincios, dar şi un vrednic gentilom, cu toate că n a reu­şit niciodată să descurce spiţa neamului său decât până la străbunici.

Îl veţi împodobi cu flori şi i veţi căuta un loc de veşnică odihnă în bătaia soarelui, pe care l iubea cu atâta râvnă, fiind de felul său din partea de miazăzi a Franţei. Cât priveşte pe domnia voastră, a cărui mâhnire înţeleg a o cinsti precum se cuvine, cu atât mai mult cu cât şi eu o împărtăşesc, veţi părăsi, potrivit dorinţei pe care mi aţi mărturisit o, stăreţia domniei voastre din Beaune. Am prea mare trebuinţă de oameni credincioşi şi de slujitori de ispravă pentru a vă îngădui să rămâneţi departe de mine. Drept care vă numesc superior la mânăstirea ia­cobinilor, lăcaşul domniei voastre aflându se în apropiere de poarta Saint Antoine, cartier pe care răposatul nostru prieten îl îndrăgea cu osebire.

Preaîndatoratul sfinţiei voastre, Henric, care doreşte să nu l uitaţi în cucernicele voastre rugăciuni.
Vă puteţi închipui ce ochi mari făcu egumenul în faţa acestei scrisori scrise în întregime de mâna unui monarh, cât de tare se minună de geniala iscusinţă a lui Chicot şi cât de grabnic se pregăti să şi ia zborul spre onorurile ce l aşteptau. Căci, dacă vă mai amintiţi, râvna măririlor făcuse încă mai de mult să încolţească îndărătnicii săi lăstari în inima lui Gorenflot, al cărui prenume, de altfel, Modeste, şi care, de când fusese numit superior la Beaune, se chema dom Modeste Gorenflot.

Totul se petrecuse după dorinţa suveranului, ca de alt­minteri şi după dorinţa lui Chicot.

Un mănunchi de scaieţi menit a înfăţişa, fizic şi ale­goric totodată, rămăşiţele pământeşti ale lui Chicot, fusese înmormântat la soare, printre flori, sub un butuc de viţă de toată frumuseţea; pe urmă, după ce trecuse pe lumea cealaltă şi fusese îngropat în chip simbolic, Chicot îl aju­tase pe Gorenflot să şi strângă calabalâcul şi să se mute.

Dom Modeste fusese înscăunat cu mare fală la mânăstirea iacobinilor.

Chicot aşteptase apoi să coboare noaptea pentru a in­tra pe furiş în Paris.

Cumpărase în preajma porţii Bussy o căsuţă cu trei sute de scuzi, şi când îi venea chef să l vadă pe Gorenflot, avea la îndemână trei drumuri între care putea să aleagă: unul mai scurt, care trecea prin oraş, un altul pe malul apei şi, în sfârşit, cel de al treilea, care era şi cel mai si­gur, pe sub zidurile Parisului.

Chicot, care avea o fire visătoare, îl alegea de obicei pe cel de pe malul Senei; şi cum pe atunci fluviul nu ajun­sese încă să fie ferecat între pereţi de piatră, undele, pre­cum spune poetul, lingeau ţărmurile i largi, de a lungul cărora, în nopţile senine cu lună plină, locuitorii cetăţii aveau deseori prilejul să vadă profilându se umbra şuie a lui Chicot.

După ce se statornici la el acasă şi şi schimbă numele, Chicot, se îngriji să si schimbe şi înfăţişarea: se numea, aşadar, Robert Briquet, după cum ştim, şi se obişnuise să umble puţin cocârjat; pe urmă, din pricina frământărilor şi necazurilor ce se ţinuseră lanţ vreo cinci şase ani, în­cepuse să pleşuvească, aşa că părul său creţ şi negru de odinioară se retrăsese încetul cu încetul, întocmai ca marea în timpul refluxului, de pe frunte spre ceafă.

Pe de altă parte, aşa cum am spus, Chicot se îndelet­nicise îndeaproape cu arta îndrăgită cu atâta râvnă de mimii din vechime, artă ce tinde să modifice, cu ajutorul unor grimase savant ticluite, mişcările fireşti ale muşchi­lor feţei şi jocul obişnuit al fizionomiei.

Datorită acestei sârguincioase ucenicii, privit la lumina zilei, Chicot reuşea să fie, atunci când îşi dădea osteneala, un Robert Briquet sadea, adică un om a cărui gură era lăbărţată până la urechi, a cărui bărbie se încârliga cu nasul şi ai cărui ochi priveau atât de cruciş, că ţi se făcea părul măciucă; toate astea fără nici un fel de schimono­seli, spre încântarea celor ce gustau asemenea prefaceri, căci din prelungă, colţuroasă şi vicleană, figura lui deve­nise lătăreaţă, râzătoare, nătângă şi smerită. În schimb, Chicot nu avusese cum să scurteze braţele sale lungi cât o zi de post şi picioarele lui de o poştă; dar cum era gro­zav de iscusit, îşi încovoiase spinarea, aşa cum am ară­tat, încât braţele sale păreau acum tot atât de lungi ca şi picioarele.

Îndeletnicindu se cu aceste exerciţii fizionomice, Chi­cot avu grijă totuşi să nu aibă legături cu nimeni.

Într adevăr, oricât de mlădii ar fi fost mădularele lui, nu putea totuşi să rămână o veşnicie în această poziţie.

Cum şi ar fi îngăduit, bunăoară, să umble cocârjat la amiază, când fusese drept ca bradul la orele zece, şi ce motiv ar fi putut scorni spre a se justifica în ochii unui prieten care l ar fi văzut schimbându şi într o clipă în­făţişarea dacă, plimbându se cu el, ar fi întâlnit întâmplător o mutră suspectă?

Robert Briquet se hotărî deci să ducă o viaţă singura­tică, viaţă care, de altfel, era pe placul său, singura lui distracţie fiind să se abată uneori pe la Gorenflot pentru a deşerta până la ultima cupă faimosul vinaţ din 1550 pe care cuviosul egumen se ferise, bineînţeles, să l lase de izbelişte în beciurile mânăstirii din Beaune.

Din păcate însă, sufletele de rând sunt supuse prefa­cerilor la fel ca şi sufletele alese: de la o vreme, Goren­flot se schimbă şi el, dar nu ca înfăţişare. Cel ce ţinuse cândva în mâini soarta sa se afla acum în puterea şi la cheremul său. Faptul că Chicot venea să cineze la stăreţie i se păru un fel de servitute din partea lui Chicot şi, din momentul acela, Gorenflot ajunse să aibă o părere mult prea bună despre sine şi nu îndeajuns de bună despre Chicot.

Văzând schimbarea petrecută cu prietenul său, Chicot nu se simţi câtuşi de puţin jignit: cele pe care le întâmpinase în preajma regelui Henric îl căliseră îndeajuns pen­tru a şi însuşi această filozofie. Se strădui doar să fie mai cumpătat ca înainte şi atâta tot. În loc să se ducă din două în două zile la stăreţie, se învrednici să meargă doar o dată pe săptămână, apoi din două în două săptămâni şi, în sfârşit, numai o singură dată pe lună.

Gorenflot era însă atât de plin de sine, încât nici măcar nu băgă de seamă.

Chicot era prea filozof ca să mai poată fi susceptibil; se mulţumi deci să râdă pe sub mustaţă de nerecunoştinţa lui Gorenflot şi să şi scarpine nasul şi bărbia, după bunul său obicei.

"Apa şi timpul – îşi spuse el – sunt cele mai puter­nice maluri pe care le cunosc: unul sfărâmă stâncile, iar celălalt amorul propriu. Să avem răbdare."

Şi îşi struni răbdarea, aşteptând.

Era tocmai în aşteptare când se întâmplau evenimentele istorisite mai înainte şi în ţesătura cărora i se păru a în­trevedea unele elemente neprevăzute ce prevestesc de obi­cei marile cataclisme politice.

Aşadar, Chicot, simţind că monarhul său, la care ţinea la fel de mult ca şi până atunci, deşi plecat din lumea ce­lor vii, era pândit, în vârtejul evenimentelor ce urmau să se petreacă, de anumite primejdii aidoma celor de care îl ferise odinioară, se gândise să i se arate în chip de strigoi şi, ca atare, să i prorocească viitorul.

Am văzut însă că vestea apropiatei sosiri a domnului de Mayenne, veste cuprinsă ca într un răvaş în istorisi­rea lui Joyeuse şi pe care Chicot, cu isteţimea lui de mai­muţă, o scosese în vileag, îl convinsese pe Chicot să treacă din ipostaza de strigoi în cea de fiinţă însufleţită şi să schimbe rolul de profet cu cel de ambasador.

Şi acum când, ceea ce putea să pară neguros în povesti­rea noastră a fost pe deplin limpezit, cu îngăduinţa citi­torilor vom căuta să l întâlnim din nou pe Chicot la ie­şirea lui din palat şi să l însoţim până la el acasă, în Piaţa Bussy.

XVII

SERENADA
De la palatul Luvru şi până la locuinţa lui, Chicot nu avea un drum prea lung de făcut.

Coborî deci pe ţărm şi porni să străbată Sena în curme­ziş cu o luntre mică pe care o conducea singur şi cu care venise de pe malul celălalt, de la poalele turnului Nesle, lăsând o apoi pironită de cheiul pustiu al palatului.

"Ce curios – îşi spunea el în timp ce vâslea privind ferestrele palatului, dintre care una singură, cea de la iatacul regelui, rămăsese luminată, deşi era o oră târzie din noapte – ce curios când te gândeşti că, după atâţia ani, Henric a rămas tot aşa cum îl ştiam; alţii au crescut în vremea asta, alţii s au prăbuşit, iar alţii au murit, pe când el este aidoma cum a fost, doar cu câteva cute mai mult pe obraz şi în inimă, atâta tot; pururi aceeaşi fiinţă slabă de înger şi deosebită de restul oamenilor, bizară şi plină de poezie totodată; pururi acelaşi suflet egoist, obiş­nuit să ceară întotdeauna mai mult decât i se poate da: prietenie celor indiferenţi, dragoste celor ce i sunt prie­teni, credinţă celor ce l iubesc, şi cu toate astea nespus de trist, biet rege, nefericit monarh mai trist decât oricare alt om de pe cuprinsurile ocârmuite de el. Într adevăr, sunt singurul, cred, care a cercetat mai adânc amestecul acesta atât de ciudat de dezmăţ şi de căinţă, de nelegiuire şi de superstiţie, tot aşa cum sunt singurul care cunoaşte pe de rost Luvrul, prin galeriile căruia atâţia favoriţi s au perindat în drum spre mormânt, spre surghiun sau spre deplina uitare: după cum tot eu sunt singurul care ştie să umble şi să se joace fără a întâmpina nici o primejdie cu această coroană ce arde ca jeraticul gândurile atâtor oameni, pentru ca în cele din urmă să le ardă şi degetele."

Chicot scoase un oftat mai mult filozofic decât trist şi porni să tragă mai vârtos la lopeţi.

"Ia te uită – îşi aminti el deodată – regele n a po­menit nimic despre bani când mi a vorbit de plecare: trebuie să mă simt măgulit că mi arată atâta încredere; asta dovedeşte c am rămas prieteni."

Şi Chicot începu să râdă pe tăcute, aşa cum râdea el îndeobşte; apoi, încordându se pentru ultima oară asupra vâslelor, împinse luntrea spre ţărmul acoperit cu nisip fin şi o trase pe uscat.

Pe urmă, după ce legă botul luntrei de un ţăruş cu un nod pe care numai el ştia să l facă şi care, în acele vre­muri nevinovate – bineînţeles, în comparaţie cu cele de azi – era o chezăşie destul de temeinică, se îndreptă spre locuinţa lui, care se afla, precum am spus, doar la vreo două bătăi de muschetă de malul apei.

În clipa când apucă pe strada Augustinilor însă, fu nespus de uimit şi, mai cu seamă, intrigat auzind un zvon de instrumente muzicalo şi o unduire de glasuri ce împânzeau cu sunete armonioase întreg cartierul, atât de paşnic de obicei la ora aceea târzie.

"Se vede că i vreo nuntă prin partea locului – se gândi el în primul moment. Ei, fir ar să fie, când ziceam c o să apuc şi eu să dorm barem cinci ceasuri, vrând nevrând trebuie să stau cu ochii deschişi, deşi numai de nuntă nu mi arde."

Apropiindu se de locuinţa lui, văzu pâlpâind o lumină puternică în geamurile puţinelor case risipite ici colo de a lungul străzii; lumina aceea învolburată era răspândită de vreo douăsprezece torţe purtate de tot atâţia paji sau feciori de casă, în timp ce un grup de douăzeci şi pa­tru de muzicanţi dirijaţi de un italian năbădăios cântau de mama focului din viole, psalterioane, sistre, rebecuri, lăute, surle şi tobe.

Armata aceasta de scandalagii era rânduită cu tot şar­tul în faţa unei case pe care Chicot o recunoscu, spre marea lui nedumerire, ca fiind chiar locuinţa sa.

Generalul invizibil care conducea această manevră îi aşezase pe muzicanţi şi pe paji cu faţa către casa lui Robert Briquet şi cu ochii aţintiţi asupra ferestrelor lui, în aşa fel încât toţi cei ce se aflau acolo păreau că nu sunt în­sufleţiţi, nu respiră, nu trăiesc decât pentru această con­templare.

Chicot rămase locului un moment, privind, împietrit de uimire, toată acea desfăşurare şi ascultând harababura ce se iscase.

Pe urmă, plesnindu se peste coapse cu mâinile i ciolănoase, îşi spuse: "Nu se poate, trebuie să fie o încurcă­tură la mijloc; nu mi vine să cred că oamenii ăştia fac atâta tevatură numai şi numai de dragul meu".

Mai făcu deci câţiva paşi şi se amestecă în droaia de curioşi ce se strânseseră la faţa locului, ademeniţi de îm­bierile serenadei, şi, uitându se cu luare aminte jur îm­prejur, se încredinţă că lumina torţelor se răsfrângea nu­mai supra casei sale, după cum tot freamătul acela armo­nios se revărsa asupra ei; din câtă lume se afla acolo, nimeni nu părea să se sinchisească nici de casa de peste drum, nici de locuinţele învecinate.

"Într adevăr – se dumeri Chicot – acum îmi dau seama că i pentru mine: te pomeneşti că i voi fi căzut cu tronc mai ştiu eu cărei prinţese!"

Totuşi această ipoteză, oricât l ar fi măgulit, nu i se păru destul de convingătoare lui Chicot.

Se întoarse către casa ce se afla în faţa locuinţei sale.

Numai două dintre ferestrele ei erau neoblonite, amândouă la etajul al doilea, şi scăpărau când şi când fulgerate de lumina torţelor; atâta bucurie mai avea şi ea, biata clădire, lipsită, cum părea să fie, de vedere şi văduvită de orice chip omenesc.

"Se vede că ăştia dinăuntru dorm buştean – spuse Chicot – bată i să i bată! O dăndănaie ca asta ar scula şi morţii în picioare!"

În timp ce Chicot îşi punea fel şi fel de întrebări la care tot ei răspundea, orchestra îşi continua concertul ca şi cum ar fi cântat în faţa unei adunări de regi şi de îm­păraţi.

— Dacă nu te superi, prietene – îl iscodi Chicot pe unul dintre făclieri – n ai putea să mi spui dumneata, rogu te, pentru cine cântă muzica asta?

— Pentru cetăţeanul care stă aici – răspunse feciorul arătând spre casa lui Robert Briquet.

"Pentru mine – se gândi Chicot – va să zică tot pentru mine!"

Chicot îşi făcu loc prin mulţime, crezând că va putea citi dezlegarea acestei enigme pe mânecile sau pe pieptul pajilor, dar orice blazon fusese cu îngrijire ascuns sub un fel de pelerină cenuşie ca zidurile.

— Al cui eşti, prietene? întrebă Chicot pe un toboşar care şi sufla în degete ca să şi le dezmorţească, neavând nimic de făcut în momentul acela.

— Al cetăţeanului care stă aici – îi răspunse muzi­cantul, arătând cu bagheta spre locuinţa lui Robert Briquet.

"Măi să fie! se gândi Chicot. Aşadar, nu numai c au venit aici pentru mine, dar sunt chiar ai mei. Din ce în ce mai bine! În sfârşit, vom vedea ce o mai fi."

Şi aşternându şi pe faţă cea mai migăloasă schimonositură pe care fu în stare s o ticluiască, începu să dea din coate, înghiontind în dreapta şi n stânga paji, lachei şi muzicanţi pentru a şi croi drum spre uşa de la intrare, străduinţă pe care cu chiu cu vai izbuti s o ducă la bun sfârşit, iar când ajunse acolo, scăldat în lumină şi încon­jurat de făclieri, scotoci în buzunar, scoase cheia, descuie uşa şi, după ce intră înăuntru, o închise la loc şi împinse zăvoarele.

Pe urmă, urcându se sus, la etaj, scoase în balcon un jilţ de piele pe care se aşeză la largul său, cu bărbia spri­jinită de balustradă şi, fără a se sinchisi câtuşi de puţin de râsetele cu care fusese întâmpinată ivirea lui, glăsui:

— Domnilor, sunteţi siguri că nu v aţi înşelat şi că trilurile, cadenţele şi ruladele domniilor voastre îmi sunt într adevăr hărăzite mie?

— Sunteţi jupân Robert Briquet? întrebă conducătorul orchestrei.

— În carne şi oase.

— Înseamnă deci că suntem la porunca domniei voas­tre, domnule – răspunse italianul, făcând cu bagheta un semn ce dezlănţui o nouă învolburare melodioasă.

"Zău dacă mai înţeleg ceva!" se minună în sinea lui Chicot, plimbându şi privirile iscoditoare peste capetele mulţimii şi peste casele din vecinătate.

Toată suflarea din împrejurimi ieşise la ferestre sau în pragul caselor ori se amestecase cu grupurile de cască gură ce zăboveau în faţa uşii sale.

Jupân Fournichon, nevastă sa, împreună cu tot alaiul celor Patruzeci şi Cinci, femei ,copii şi lachei, ticseau toate ferestrele hanului La Spada Mândrului Cavaler.

Numai clădirea de peste drum era întunecată şi mută ca un mormânt.

Chicot scotocea peste tot cu privirile căutând dezlegarea acestei încâlcite cimilituri, când i se păru deodată că între­zăreşte sub streaşina de la intrare, printre rosturile par­doselii balconului, la câteva palme sub tălpile sale, un bărbat înfăşurat într o mantie de culoare închisă, cu o pălărie neagră cu pană roşie pe cap şi o spadă lungă la şold, bărbat care, socotind că nu l poate vedea nimeni, sorbea din ochi casa de peste drum, casa aceea pustie şi tăcută în care nu se simţea nici un fior de viaţă.

Când şi când, şeful orchestrei îşi părăsea îndeletnicirile pentru a schimba cu dânsul câteva cuvinte în şoaptă.

Chicot îşi dădu numaidecât seama că tâlcul împreju­rării de faţă se afla acolo şi că pălăria neagră ascundea chipul unui gentilom.

Din clipa aceea, toată atenţia lui se îndreptă asupra necunoscutului; aşa cum şedea rezemat de parmalâcul balconului, ochiul său avea o largă privelişte, putând să observe cu înlesnire tot ce se petrecea în stradă, ca şi sub streaşina de la intrare; reuşi deci să pândească fiece miş­care a personajului misterios, chibzuind că cel dintâi gest nesocotit pe care avea să l facă îi va da în vileag trăsă­turile feţei.

La un moment dat, în timp ce Chicot era numai ochi, absorbit de cercetările sale, un călăreţ însoţit de doi scu­tieri se ivi în colţul străzii şi începu să lovească de zor în dreapta şi n stânga cu o nuia, alungându i pe curioşii care stăteau pironiţi locului, căscând gura la muzicanţi.

"Domnul de Joyeuse!" murmură Chicot, recunoscându l pe marele amiral al Franţei, în chip de călăreţ, în­călţat cu cizme şi împintenat din porunca regelui.