Les quarante cinq

Nu mai e nevoie, cred, să vorbesc de cămări şi de pivniţe.

Livada pe spaliere a mânăstirii, aşezată către răsărit şi miazăzi, dădea nişte piersici, caise şi struguri de toată frumuseţea; pe de altă parte, din aceste fructe se făceau marmeladă şi dulceţuri, pregătite de un frate, anume Eusebiu, făuritorul acelui munte de fructe zaharisite pe care primăria Parisului îl oferise celor două regine cu prilejul ultimului banchet oficial ce avusese loc.

Cât priveşte pivniţa cu vinuri, Gorenfiot o chivernisise prin osârdia lui, secătuind, în schimb, toate pivniţele din Bourgogne, căci avea din născare o vădită preferinţă pen­tru vinul de pe aceste meleaguri, ca toţi băutorii încer­caţi, care sunt de părere îndeobşte că vinul de Bourgogne este singurul vin adevărat.

În sânul acestei chinovii, un rai în toată puterea cuvântului pentru cei obişnuiţi să şi ghiftuiască stomacul şi să taie frunză la câini, într un apartament somptuos de la primul etaj, al cărui balcon dădea spre drumul mare, îl vom regăsi pe Gorenflot, înzestrat cu o guşă în plus şi cu acea venerabilă solemnitate pe care deprinderile unei vieţi de huzur şi de netulburată tihnă o împrumută chiar şi celor mai vulgare figuri.

Dacă în sutana i albă ca neaua, cu gulerul negru ce i încălzeşte umerii largi, Gorenflot nu se mai simte tot atât de stăpân pe gesturile sale pe cât se simţea în rasa cenuşie de călugăr, în schimb este mult mai impunător.

Mâna i lătăreaţă ca o spadă de berbec se sprijină pe un in cvarto⁹ pe care l acoperă cu desăvârşire, picioarele butucănoase se odihnesc pe un încălzitor cu jeratic, mai mai să l strivească; braţele însă i au rămas prea scurte ca să se mai poată împreuna pe pântecele voluminos.

Cu o clipă mai înainte, ornicul tocmai bătuse vestind ceasurile şapte şi jumătate dimineaţa.

Superiorul se sculase ultimul din toată mânăstirea, folosindu se de canoanele ce îngăduie stareţului să doarmă o oră mai mult decât ceilalţi monahi; îşi continua însă somnul de noapte într un jilţ încăpător, cu două rezemătoare de o parte şi de alta a spătarului, şi moale ca o pilotă.

Mobilierul camerei în care picoteşte cuviosul abate este mai curând laic decât monahicesc: o masă cu picioare strunjite, acoperită cu un chilim bogat, icoane în care spi­ritul religios se îmbină cu galanteria într un amestec des­tul de ciudat de dragoste lumească şi de cucernicie, amestec pe care nu l găsim în artă decât în perioada aceasta; blidare, vase de preţ, unelte bisericeşti, altele de servit la masă; perdele mari de brocart veneţian la fe­restre, mai fastuoase, cu toată vechimea lor, decât cele mai scumpe ţesături noi; iată, înfăţişate în amănunţime, bo­găţiile care ajunseseră în stăpânirea lui dom Modeste Gorenflot, din mila Celui de Sus, a regelui şi, mai cu seamă, a lui Chicot.

Cum spuneam deci, superiorul picotea într un jilţ în timp ce ziua albă venise ca de obicei să l vadă, dezmierdând cu lumina i argintie rumeneala şi tonurile sidefii ala obrazului cufundat în somn.

Uşa se deschise binişor şi doi monahi intrară în odaie fără să l trezească pe superior.

Primul era un bărbat între treizeci şi treizeci şi cinci de ani, slab, palid la faţă şi cu trupul nervos încordat ca un arc în rasa de călugăr iacobin: ţinea fruntea sus, iar privirea ţâşnită ca o săgeată din ochii săi vultureşti avea darul de a porunci înainte ca buzele lui să fi rostit un cuvânt, pentru ca, o clipă mai apoi, aceeaşi privire să se îmblânzească sub învăluirea pleoapelor prelungi şi albe care, de câte ori se închideau, scoteau în vileag cearcănele mari, cafenii din jurul ochilor. Când însă, dimpotrivă, irisul negru scânteia între sprâncenele stufoase şi chenarul acela cafeniu roşcat al orbitei, părea că scapără un fulger din învolburarea a doi nori de aramă.

Călugărul acesta se numea fratele Borromée şi era de vreo trei săptămâni economul mânăstirii.

Celălalt era un tânăr de vreo şaptesprezece sau optspre­zece ani, cu ochi negri şi ageri, cu o figură îndrăzneaţă, cu bărbia ieşită în afară, mic de stat, dar bine legat, şi care îşi suflecase mânecile largi, dând la iveală cu un fel de mândrie două braţe pline de neastâmpăr ce nu puteau sta liniştite o clipă.

— Superiorul încă mai doarme, frate Borromée – spuse cel mai tânăr dintre călugări. Ce facem, îl trezim?

— Nici să nu te gândeşti, frate Jacques – răspunse economul.

— Zău, ce păcat că avem un stareţ căruia i place să doarmă până târziu – urmă tânărul frate – altminteri am fi putut încerca armele chiar acum, dimineaţa. Ai băgat de seamă ce frumuseţe de platoşe şi ce minunate archebuze sunt printre ele?

— Taci din gură, frate, să nu te audă.

— Ce necaz! stărui călugărul cel mărunţel, bătând din picior în covorul gros care înăbuşi zgomotul izbiturii. Zău dacă nu ţi vine să mori de necaz! E atât de frumos afară, ograda i zvântată, mai mare dragul să fi făcut exerciţii, frate econom!

— Ai răbdare, fiule – îl povăţui fratele Borromée cu o prefăcută smerenie, dezminţită de privirea lui arzătoare.

— Dar de ce nu porunceşti, până una alta, să se îm­partă armele? îl întrebă cu însufleţire Jacques, suflecându şi mânecile ce i căzuseră.

— Eu să poruncesc?

— Da, dumneata!

— Ştii doar prea bine, frate, că nu am căderea să po­runcesc – răspunse grav Borromée. Stăpânul, uite l, e acolo!

— Care stăpân? Acolo, în jilţ... adormit... când toată lumea i în picioare...? – spuse Jacques cu un glas mai curând burzuluit decât cuviincios.

Şi privirea lui plină de o scăpărătoare isteţime se stră­dui să citească în adâncul inimii fratelui Borromée.

— Să i respectăm harul şi odihna – rosti acesta, înaintând spre mijlocul încăperii, dar tocmai atunci, ca un făcut, dădu peste un scăunaş care se răsturnă pe parchet.

Cu toate că zgomotul taburetului se stinse în grosimea covorului la fel ca şi bătaia din picior a fratelui Ja­cques, auzind bufnitura, dom Modeste tresări şi deschise ochii.

— Cine i acolo? strigă el cu glasul repezit al unei santinele aţipite.

— Sfinţia voastră – rosti fratele Borromée – să ne iertaţi că ne am îngăduit să tulburăm cucernica domniei voastre cugetare, dar am venit să aflu ce porunciţi.

— Ah, bună dimineaţa, frate Borromée – spuse Gorenflot, dând uşor din cap. Pe urmă, după ce rămase pe gânduri un moment, răstimp în care îşi încordă, precum se vedea prea bine, toate strunele memoriei sale, întrebă cli­pind din ochi de câteva ori: Ce să poruncesc?

— Ce să facem cu armele şi cu armurile!

— Cu armele şi cu armurile? se miră Gorenflot.

— Întocmai. Sfinţia voastră a cerut să aducem arme şi armuri.

— Cui i am cerut?

— Mie.

— Dumitale?... Eu? Ţi am cerut eu arme?

— Fără îndoială, sfinţia voastră – întări Borromée, netulburat, ca omul care ştie ce vorbeşte.

— Eu?! îngână dom Modeste în culmea uimirii. Eu?! Când anume?

— Acum opt zile.

— Aha! Dacă a fost acum opt zile... Dar ce să facem cu armele?

— Sfinţia voastră aţi spus, şi nu fac decât să repet cu­vintele domniei voastre, aţi spus, zic: "Frate Borromée, ar fi bine să facem rost de nişte arme pentru călugării şi fraţii de la noi din mânăstire: exerciţiile de gimnastică sunt menite să întărească puterea trupului, aşa cum învă­ţămintele cucernice sporesc puterea sufletului".

— Am spus eu asta?! se minună Gorenflot.

— Da, preacuvioase; iar eu, ca un frate nevrednic şi supus, m am grăbit a face rost de arme de luptă.

— Curios! murmură Gorenflot. Nu mi amintesc ni­mic, dar nimic.

— Ba chiar aţi adăugat, preacuvioase, acest citat la­tin: Militat spiritu, militat gladio¹⁰.

— Ce vorbeşti?! exclamă dom Modeste, căscând nişte ochi cât cepele. Am adăugat eu citatul ăsta?

— Memoria nu mă înşală, preacuvioase – răspunse Borromée, plecându şi pleoapele cu modestie.

— Din moment ce am spus aşa – urmă Gorenflot, dând agale din cap – înseamnă că am avut motive temei­nice, frate Borromée. De fapt, am fost întotdeauna de pă­rere că trupul se cuvine să fie oţelit; şi pe vremea când eram doar un călugăr de rinei, am luptat necontenit atât cu vorba cât şi cu spada: Militat... spiritu... Prea bine, frate Borromée! Atotputernicul m a luminat.

— Mă duc atunci să împlinesc până la capăt porunca sfinţiei voastre – spuse Borromée, ieşind împreună cu fratele Jacques, care nu şi mai încăpea în piele de bucu­rie şi l tot trăgea de poalele anteriului.

— Du te! rosti cu măreţie Gorenflot.

— Ah! Preacuvioase – spuse fratele Borromée, întorcându se după câteva clipe – eram să uit...

— Ce?

— Jos, în vorbitor, aşteaptă un prieten al înălţimii voastre, care doreşte să vă vadă.

— Cum îl cheamă?

— Jupân Robert Briquet.

— Jupân Robert Briquet – îl lămuri Gorenflot – nu este nicidecum prietenul meu, frate Bcrromée, ci doar o cunoştinţă oarecare.

— Înseamnă deci că sfinţia voastră nu l primeşte?

— Ba da, ba da – rosti într o doară Gorenflot – omul acesta are darul să mi descreţească fruntea. Spune i să vină sus.

Fratele Borromée se înclină din nou şi ieşi pe uşă .Cât priveşte pe fratele Jacques, dintr un singur salt coborâse din apartamentul stareţului în odaia în care erau păstrate armele.

După cinci minute, uşa se deschise din nou şi priete­nul superiorului se ivi în prag.

XX

CEI DOI PRIETENI

Dom Modeste nu găsi de cuviinţă să se clintească din jilţul în care stătea răsturnat cu atâta desfătare.

Chicot trebui să străbată încăperea ca să se apropie de el.

Superiorul catadicsi totuşi să moţăie din cap ca să i dea de ştire noului sosit că l zărise.

Chicot nu se arătă câtuşi de puţin mirat de nepăsarea stareţului; păşi mai departe spre el, şi când se află la o distanţă respectuoasă de dânsul, făcu o plecăciune.

— Bună dimineaţa, domnule superior – spuse el.

— Ah, lume nouă! îl întâmpină Gorenflot. Ai înviat din morţi, după cum se pare?

— Chiar ai crezut c am murit, domnule superior?

— Ei, Doamne! Nu te am mai văzut deloc în ulti­mul timp.

— Am avut treabă.

— Aşa!

Chicot ştia că, afară de cazul când ar fi fost înfierbântat de vreo două trei sticle cu vin vechi de Bourgogne, Gorenflot era îndeobşte scump la vorbă. Şi cum, pe cât se părea, dat fiind ora timpurie, Gorenflot nu apucase încă să pună nici un strop pe limbă, luă un jilţ încăpător şi se aşeză, fără să scoată un cuvânt, în dreptul căminului, întinzându şi picioarele pe garnitura acestuia şi afundându şi şalele în spătarul capitonat.

— Rămâi să mănânci cu mine, domnule Briquet? îl în­trebă dom Modeste.

— Poate că da, domnule superior.

— Nu trebuie să te superi, domnule Briquet, dacă s ar întâmpla cumva să mi fie cu neputinţă să ţi hărăzesc tot timpul pe care aş dori să l petrecem împreună.

— Ei, asta i, dar cine naiba ţi a cerut aşa ceva, dom­nule superior? Drăcia dracului! Nu ţi am cerut nici mă­car de mâncare, dumneata m ai poftit.

— Bineînţeles, domnule Briquet – se grăbi să l îm­pace dom Modeste, cu drept cuvânt neliniştit de glasul atât de hotărât al lui Chicot. Nici vorbă că eu te am poftit, dar...

— Dar ţi ai închipuit că n am să primesc, nu i aşa?

— Da' de unde! Mă ştii oare pe mine că aş avea obice­iul să umblu cu asemenea marafeturi, domnule Briquet?

— O persoană simandicoasă ca dumneata, domnule su­perior, îşi poate îngădui să aibă orice fel de obiceiuri do­reşte – răspunse Chicot, zâmbind aşa cum numai el ştia să zâmbească.

Dom Modeste îl privi clipind din ochi. Nu putea deloc să se dumirească dacă Chicot îl lua peste picior sau dacă vorbea serios.

Chicot tocmai se sculase în picioare.

— De ce te ai ridicat, domnule Briquet? întrebă Gorenflot.

— Pentru că vreau să plec.

— De ce să pleci, când mi ai făgăduit adineauri că mănânci cu mine?

— Mai întâi, nu ţi am făgăduit c o să mănânc cu dum­neata.

— Îmi pare rău, doar te am poftit.

— Şi ţi am răspuns: "Poate"; poate nu este totuna cu "da."

— Nu cumva te ai supărat?

Chicot prinse a râde.

— Eu, să mă supăr! se miră el. Şi de ce, mă rog, m aş fi supărat? Pentru că eşti fără obraz, incult şi necioplit? O, dragă domnule superior, ne cunoaştem de multă vreme pentru ca micile dumitale cusururi să mă mai poată cumva supăra.

Gorenflot rămase cu gura căscată şi cu braţele întinse, ca trăsnit de ieşirea neaşteptată a oaspetelui său.

— S auzim de bine, domnule superior! adăugă Chicot.

— Mai stai, zău...

— Călătoria mea nu suferă nici o amânare.

— Cum aşa, pleci într o călătorie?

— Am o solie de îndeplinit.

— Din partea cui?

— Din partea regelui.

Gorenflot era năucit de parcă i ar fi căzut cerul în cap.

— O solie! se minună el. O solie din partea regelui! Va să zică ai dat iar ochii cu el?

— Fireşte.

— Şi cum te a primit?

— Cu braţele deschise: ca să vezi că el, ditamai re­gele, are ţinere de minte.

— O solie din partea regelui! bolborosi Gorenflot. Şi eu, ca un om fără obraz, ca un necioplit şi incult ce sunt...

Inima lui se dezumfla treptat treptat, ca un balon în­ţepat cu acul şi din care a început să iasă aerul.

— S auzim de bine! spuse din nou Chicot.

Gorenflot se ridică din jilţ şi, întinzând mâna i lătăreaţă, aţinu calea fugarului, care, trebuie să recunoaştem, se supuse acestei samavolnicii fără să se împotrivească.

— Stai, omule, să ne lămurim! stărui superiorul.

— Ce să lămurim? întrebă Chicot.

— Vreau să ştiu de ce eşti atât de ţâfnos azi?

— Nu văd de ce aş fi mai altfel azi decât în celelalte zile.

— Ba eşti.

— Sunt, ca de obicei, oglinda celor ce se află de faţă.

— Ba nu.

— Râzi, mă umflă şi pe mine râsul; te bosumfli, încep şi eu să fac mutre.

— Ba nu, ba nu, ba nu!

— Ba da, ba da, ba da!

— Uite ce e, ca să ţi spun cinstit, eram îngândurat.

— Ce vorbeşti!

— De ce nu vrei să fii îngăduitor cu un om care are atâtea buclucuri pe cap? Doamne Dumnezeule, crezi că mai ştiu eu unde mi e capul? Stăreţia asta nu i tot atât de istovitoare ca şi ocârmuirea unei provincii întregi? Gândeşte te numai că am sub oblăduirea mea două sute de oameni, că sunt totodată econom, arhitect şi intendent; fără să mai pun la socoteală îndatoririle mele duhov­niceşti.

— Într adevăr, este prea mult pentru puterile unui nevrednic slujitor al lui Dumnezeu.

— Oh! Văd eu că mă iei peste picior – spuse Gorenflot. Unde este milostenia dumitale creştinească, domnule Briquet?

— Crezi c am avut o vreodată?

— Mi e teamă că i vorba şi de un pic de invidie din partea dumitale: ia seama, invidia este un păcat de moarte.

— Invidie din partea mea? Şi pentru ce aş putea fi invidios, dacă nu ţi e cu supărare?

— Hm! Îţi spui în sinea dumitale, bunăoară: "Supe­riorului dom Modeste Gorenflot îi merge din ce în ce mai bine, este în plină ascensiune..."

— În timp ce eu cobor tot mai jos, nu i aşa? răspunse Chicot, ironic.

— Asta numai din pricina situaţiei dumitale îndoiel­nice, domnule Briquet.

— Aminteşte ţi de cuvintele Evangheliei, domnule su­perior!

— Ce cuvinte?

— Cel ce se înalţă în slavă va fi smerit, iar cel ce se smereşte va fi ridicat în slăvi.

— Vorbă să fie!

— Ia te uită, ereticul! Ia în deşert Sfânta Scriptură! se cutremură Chicot, împreunându şi mâinile.

— Eretic?! protestă Gorenflot. Eretici sunt hughenoţii.

— Schismatic, atunci!

— Stai, stai, ce vrei să spui, domnule Briquet? Zău dacă mai ştiu ce să cred!

— Nimic altceva decât că trebuie să plec într o călă­torie şi c am venit să mi iau rămas bun. Aşadar, s auzim de bine, cinstite dom Modeste!

— Doar n o să mă părăseşti aşa?

— Pe dracu, ba bine că nu!

— Dumneata?

— Da, eu.

— Un prieten ca mine?

— Când te ai ajuns, nu mai ştii de prieteni.

— Dumneata, Chicot?

— Nu mai sunt Chicot, aşa cum dumneata însuţi spuneai adineauri, când mi ai dat peste nas.

— Eu? Când anume?

— Atunci când ai pomenit de situaţia mea îndoielnică.

— Ţi am dat peste nas?! Zău, cum îmi vorbeşti azi!

Şi superiorul lăsă în jos capul cât o baniţă, strivindu şi cu grumazul de taur guşa lui cu trei caturi care se pres­chimbă într un singur colac de grăsime.

Chicot, care îl pândea cu coada ochiului, îl văzu pălind uşor la faţă:

— Să ne vedem cu bine şi să nu mi porţi pică pentru că am socotit de cuviinţă să ţi spun adevărul adevărat.

Şi dădu să plece.

— Spune mi tot ce pofteşti, domnule Chicot – în­cuviinţă dom Modeste. Numai nu te mai uita aşa la mine!

— Ehei, e cam târziu acum.

— Niciodată nu i prea târziu! Nu se poate, cum o să pleci aşa, fără să pui nimic în gură, ce dracu! Nu i să­nătos, chiar dumneata mi ai spus o de atâtea ori! Hai să ne aşezăm la masă.

Chicot însă era hotărât să şi redobândească dintr o singură lovitură toate privilegiile.

— Nici nu mă gândesc! se împotrivi el. Aici, la dum­neata, se mănâncă prost de tot.

Până atunci, Gorenflot îndurase toate palmele cu destul curaj; cea din urmă însă îl culcă la pământ.

— Se mănâncă prost la mine? bolborosi el, disperat.

— Asta cel puţin e părerea mea.

— Poţi să te plângi cumva de masa pe care ţi am dat o ultima oară?

— Îi mai simt încă şi acum gustul fioros în gură: ptiu!

— Cum, ai scuipat?! strigă Gorenflot, ridicând mâinile la cer.

— Da – rosti dârz Chicot – am scuipat!

— Şi de ce, mă rog? Spune.

— Cotletele de porc erau arse într un hal fără hal.

— O!

— Urechile umplute nu trosneau în dinţi.

— O!

— Claponul cu orez era zeamă goală.

— Sfinte Dumnezeule!

— Ciorba de raci nu era degresată.

— Ţine mă, Doamne!

— Pireul înota în ulei: şi acum îl mai simt clătinându se în stomac.

— Chicot, Chicot! suspină dom Modeste, cu tonul cu care Cezar, înainte de a şi da sufletul, îi spusese ucigaşu­lui său: "Brutus, Brutus!'"...

— Şi pe urmă, dumneata nu ai timp de pierdut cu mine.

— Eu?

— Mi ai spus că ai treabă: mi ai spus, da sau nu? Atât ar mai lipsi să mai fii şi mincinos.

— Ei, bine, treaba asta poate să mai zăbovească. E vorba de o cucoană care mi cerea s o primesc, atâta tot.

— N ai decât s o primeşti.

— Nici nu mi trece prin gând, scumpe domn Chicot! Deşi mi a trimis plocon o sută de sticle cu vin de Sicilia.

— O sută de sticle cu vin de Sicilia!

— N am s o primesc, deşi trebuie să fie o cucoană foarte simandicoasă; nu, n am s o primesc; nu vreau să te primesc decât pe domnia ta, dragă domnule Chicot. Ţinea neapărat s o spovedesc, cucoana asta de neam mare, care obişnuieşte să trimită plocon cu duiumul sticle cu vin de Sicilia. Ei, uite, dacă asta ţi e dorinţa, cu nici un preţ n am să fiu îndrumătorul ei duhovnicesc; am să i trimit vorbă să şi caute alt duhovnic.

— Ai să faci dumneata asta?

— Ca să pot prânzi cu domnia ta, dragă domnule Chicot! Ca să răscumpăr păcatele pe care le am săvârşit faţă de domnia ta.

— Păcate care îşi au obârşia în amarnica dumitale tru­fie, dom Modeste.

— Am să mă smeresc, prietene.

— În lenea şi tembelismul dumilale.

— Chicot, Chicot! Cu începere de mâine am să mă pedepsesc, punându i pe călugării mei să facă exerciţii în fiecare zi.

— Instrucţie? Pe călugării dumitale?! se miră Chicot, holbând ochii. Şi ce fel de exerciţii: cu furculiţa?

— Nu, cu armele.

— Exerciţii cu armele?

— Da. Îţi dai totuşi seama ce obositor e să faci instrucţie cu oamenii.

— Dumneata? Să faci instrucţie cu iacobinii?

— În orice caz, o să i pun pe alţii să facă.

— Începând de mâine?

— Începând chiar de azi, dacă pofteşti.

— Şi cui i o fi trăsnit prin cap să pună nişte prăpădiţi de călugări să facă instrucţie?

— Mie, pe cât se pare.

— Dumitale? Nu se poate.

— Ba da, eu i am poruncit fratelui Borromée...

— Cine mai e şi fratele ăsta Borromée?

— Ah! Aşa e, am uitat că nu l cunoşti.

— Ce i cu el?

— Este economul mânăstirii.

— Cum se poate să ai un econom pe care eu să nu l cunosc, secătură?

— A venit aici de curând, şi e o bucată de vreme de când n ai mai fost la noi.

— Şi cum de te ai căptuşit cu economul ăsta?

— Mi l a recomandat domnul cardinal de Guise.

— Chiar dumnealui cu gura dumisale?

— Printr o scrisoare, dragă domnule Chicot, printr o scrisoare.

— Nu cumva e cel pe care l am văzut jos? Unul cu o mutră de uliu?

— Întocmai.

— Şi care te a înştiinţat c am sosit?

— Da.

— Măi, să fie! spuse fără să vrea Chicot. Şi ce merit are economul ăsta pe care domnul cardinal de Guise îl sprijină cu atâta căldură?

— E tot atât de iscusit la socoteli ca Pitagora însuşi.

— Nu cumva cu el ai pus la cale exerciţiile astea mi­litare?

— Da, dragul meu.

— Va să zică el te a îndemnat să i înarmezi pe că­lugări, nu i aşa?

— Nu, scumpe domn Chicot, ideea a fost a mea. Nu­mai a mea.

— Şi pentru ce?

— Aşa, ca să fie înarmaţi.

— Lasă trufia, păcătos înrăit, nu ştii că trufia e un pă­cat de moarte? Ideea asta n a fost a dumitale.

— A mea sau a lui, nu mai ţin minte cui i a venit mai întâi ideea asta: lui sau mie? Ba nu, ba nu, acum mi aduc aminte, mie mi a venit; se pare chiar că aş fi citat cu acest prilej un dicton latinesc foarte iscusit şi cu mult schepsis.

Chicot se apropie de superior.

— Un dicton latinesc, dumneata, dragul meu su­perior?! spuse el. Şi ţi mai aminteşti cumva cum sună acest dicton latinesc?

— Militat spiritu...

— Militat spiritu, militat gladio?

— Da, da, aşa, chiar aşa! strigă dom Modeste cu în­sufleţire.

— Bine, bine – spuse Chicot – trebuie să recunosc că rar mi a fost dat să văd un om care să şi ceară iertare atât de frumos ca dumneata, dom Modeste. Să ştii că te am iertat.

— O! suspină înduioşat Gorenflot.

— Ai rămas acelaşi prieten credincios ca şi până acum, singurul meu prieten adevărat.

Gorenflot îşi şterse o lacrimă.

— Hai să ne aşezăm la masă; de astă dată o să privesc cu mai multă îngăduinţă bucatele.

— Ştii ce? spuse Gorenflot, plin de osârdie. Am să i trimit vorbă fratelui bucătar că, dacă nu ne pregăteşte o masă într adevăr împărătească, o să l bag la carceră.

— Fă cum vrei – încuviinţă Chicot – dumneata porunceşti aici, dragul meu superior.

— Iar noi o să destupăm câteva sticle din cele trimise plocon de cucoana cea cuvioasă.

— Am să te ajut şi eu atâta cât mă pricep, dragă prietene.

— Vino să te strâng în braţe, Chicot!

— Ia seama să nu mă înăbuşi. Şi acum, hai să stăm de vorbă.

XXI

CONVIVUL
Gorenflot nu tărăgănă mult cu poruncile pe care le avea de dat.

Că preacucernicul superior era, într adevăr, în plină ascensiune, aşa cum se lăuda dânsul, se putea constata mai cu seamă după migala cu care erau pregătite ospeţele, pre­cum şi după cuceririle ştiinţei culinare pe care şi le însuşise.

Dom Modeste trimise după fratele Eusebiu, care se în­făţişă, nu ca înaintea mai marelui său, ci ca înaintea unui judecător.

Judecând după felul în care fusese chemat, bănuise, de altfel, din primul moment că se întâmplase o schimbare cu totul neobişnuită în atitudinea preacucernicului superior şi care l privea îndeaproape.

— Frate Eusebiu – îl luă în primire Gorenflot, înăsprindu şi glasul – deschide urechile şi ascultă ce are să ţi spună prietenul meu, domnul Robert Briquet. Pe cât se pare, ai început să te laşi pe tânjală. Am auzit vorbindu se de unele păcate de neiertat de care s a făcut vinovată în ultima vreme ciorba dumitale de raci şi de nu ştiu ce becisnică nepăsare dovedită cu prilejul urechilor umplute, de vreme ce nu ţi ai dat osteneala ca să trosnească în dinţi. Bagă de seamă, frate Eusebiu, bagă de seamă, îţi spun, căci e de ajuns să faci un singur pas greşit, ca să ţi frângi gâtul.