Les quarante cinq

Ducele scoase o cheie din punga atârnată la cingătoare, coborî câteva trepte, trecu printr o curticică, deschise o poartă boltită şi troienită sub un mărăciniş de curpeni cu frunze îngălbenite, năpădită la poale de bălării.

Merseră preţ de vreo zece paşi printr un gang întu­necos şi dădură într o curte interioară din care pornea, într un colţ, o scară de piatră. Scara urca spre o încăpere foarte largă sau, mai bine zis, spre un imens coridor.

D'Épernon avea asupra lui şi cheia de la coridor. Du­cele crăpă binişor uşa, descoperindu i monarhului ciudata întocmeală a încăperii, ce sărea în ochi de cum se deschi­dea uşa.

Sala era mobilată cu patruzeci şi cinci de paturi şi în fiecare pat dormea câte un om.

Regele privi paturile înşirate, privi liota aceea de som­noroşi, apoi, întorcându se cuprins de curiozitate şi tot­odată neliniştit către însoţitorul său, întrebă:

— Ei? Ce i cu oamenii ăştia care dorm aici?

— Mai dorm încă în seara asta, pentru că de mâine încolo nu vor mai dormi decât cu schimbul.

— Şi pentru ce nu vor mai dormi?

— Pentru ca să poată dormi în tihnă maiestatea voastră.

— Vorbeşte lămurit. Oamenii aceştia sunt deci prie­tenii tăi?

— Aleşi de mine, sire, treieraţi ca grânele pe arie: nişte străjeri neînfricaţi ce nu se vor dezlipi o clipă de maiestatea voastră, însoţind o ca propria sa umbră, şi care, fiind cu toţii gentilomi şi având, aşadar, dreptul de a merge oriunde va avea de mers maiestatea voastră, nu vor îngădui nimănui să se apropie de suveran decât până în vârful spadei lor.

— Şi cum, tu ai născocit năzbâtia asta, d'Épernon?

— Ei, Doamne, da, eu, sire, eu, cu mintea mea.

— O să râdă lumea de noi.

— Dimpotrivă, o să ne ştie de frică.

— Chiar aşa de fioroşi sunt gentilomii tăi?

— Sire, sunt ca o haită pe care o veţi putea asmuţi după plac asupra oricărui vânat şi care, necunoscând pe nimeni şi nefiind în legătură cu nimeni în afară de ma­iestatea voastră, vor aştepta să primească lumina, căldura şi viaţa de la monarhul lor.

— Bine, dar asta o să m aducă în sapă de lemn.

— Un rege poate oare să ajungă în sapă de lemn?

— Deocamdată văd că nu am cu ce plăti nici măcar gărzile mele elveţiene.

— Uitaţi vă bine la oamenii aceştia, sire, şi spuneţi mi dacă vi se pare c ar putea într adevăr să vă oblige la cine ştie ce cheltuieli?

Suveranul aruncă o privire în lungul dormitorului a cărui înfăţişare era vrednică de toată atenţia, chiar şi pentru un rege familiarizat cu frumoasele împărţiri arhi­tectonice.

Cât era de lungă, sala fusese despărţită printr un pe­rete: pe una din laturile acestui perete constructorul orânduise patruzeci şi cinci de alcovuri aşezate unul lângă altul ca nişte paraclise, în aşa fel încât să comunice cu pasajul în capătul căruia regele şi d'Êpernon se opriseră să privească. În fiecare alcov se afla câte o uşă ce răspun­dea într o încăpere învecinată.

Datorită acestei împărţiri bine chibzuite, fiecare gen­tilom avea deopotrivă o viaţă publică, precum şi o viaţă particulară tăinuită între patru pereţi.

Viaţa publică şi o petrecea în alcov.

În intimitate, stătea ascuns în chilioara lui.

La rândul lor, fiecare din aceste chilioare dădea într un balcon ce încingea întreaga clădire.

Suveranul nu pricepu din capul locului toate subtili­tăţile acestei întocmiri.

— De ce ai ţinut să mi i arăţi dormind? întrebă el.

— M am gândit, sire, că n felul acesta maiestatea voastră va putea să i cerceteze mai lesne, şi cum alcovu­rile aflate aici poartă fiecare câte un număr, mai au de asemenea avantajul de a transmite acest număr locata­rului respectiv, aşa încât, fiecare dintre cei de faţă poate fi, după nevoie, un om sau numai o cifră.

— Treaba asta este destul de ingenios ticluită – re­cunoscu regele – mai cu seamă dacă nimeni altul în afară de noi nu va cunoaşte taina acestei aritmetici. Dar nu crezi că bieţii oameni au să se înăbuşe stând toată ziua în vizuina asta?

— Dacă maiestatea voastră binevoieşte, o să facem împreună o plimbare şi o să vizităm locuinţa fiecăruia dintre ei.

— Sfinte Dumnezeule! Frumos plocon mi ai adus, d'Épernon, o adevărată magazie de vechituri! spuse re­gele, aruncând o privire asupra scaunelor încărcate cu boarfele celor culcaţi. Dacă m aş apuca să ţin aici calabalâcul vlăjganilor ăstora, ar avea de ce să râdă Parisul.

— E adevărat, sire – răspunse ducele – că cei patru­zeci şi cinci aduşi de mine nu sunt chiar aşa de falnic îmbrăcaţi, dar, sire, dacă ar fi fost cu toţii duci sau pairi...

— Înţeleg – spuse regele, zâmbind – mi ar fi dat mai mult de cheltuială...

— Întocmai, sire.

— Ei, haide, să vedem câţi bani crezi tu c o să mă coste oamenii ăştia? Poate că asta o să mă convingă, fiindcă, drept să ţi spun, d'Ëpernon, n au o mutră prea îmbietoare.

— Sire, îmi dau seama că sunt cam costelivi şi cam oacheşi, dogoriţi fiind de soarele arzător al ţinuturilor noastre din sud, dar tot aşa costeliv şi oacheş eram şi eu când am venit la Paris: cu vremea au să se îngraşe şi au să se albească la faţă la fel ca mine.

— Hm! pufni Henric, aruncându i o privire piezişă lui d'Épernon. Pe urmă, după ce rămase tăcut câteva clipe, regele spuse: Ei, dar ştii că gentilomii tăi sforăie ca nişte ţârcovnici!

— Sire, nu trebuie judecaţi numai după o singură ochire: oamenii s au ospătat bine astă seară, atâta tot.

— I auzi, unul dintre ei vorbeşte în somn – rosti regele, aţintindu şi curios urechea.

— E cu putinţă?

— Da. Ce o fi spunând oare? Ascultă.

Într adevăr, unul dintre gentilomii care dormea cu capul şi braţele atârnate peste marginea patului şi cu gura întredeschisă murmura ceva, cu faţa luminată de un zâmbet plin de melancolie.

Monarhul se apropie de el în vârful picioarelor.

— Dacă eşti femeie – bolborosea cel adormit – pleacă repede, fugi!

— Ei, bravo – zise regele – ăsta trebuie să fie muieratic.

— Cum vă place, sire?

— Are o figură destul de simpatică.

D'Épernon apropie lumina făcliei de pat.

— Şi pe urmă are mâinile albe şi o barbă îngrijită.

— Este seniorul Ernauton de Carmainges, un băiat chipeş care, cred, c o să ajungă departe.

— Cine ştie ce dragoste abia înfiripată o fi lăsat acasă, bietul băiat!

— Pentru ca toată dragostea lui să fie închinată suve­ranului, sire. O să ţinem seama de jertfa pe care a făcut o.

— Oh! Ia uite ce năstruşnică arătare vine după se­niorul ăsta al tău... cum ziseşi că l cheamă?

— Ernauton de Carmainges.

— A, da. Drace! Priveşte numai ce cămaşă are nu­mărul 31! Ai zice că i târsâna unui pocăit.

— Este domnul de Chalabre; dacă s ar întâmpla ca maiestatea voastră să rămână din pricina lui cu vistieria secătuită, pun capul că ăsta, cel puţin, o s ajungă cât de cât să se chivernisească.

— Dar acesta de aici cu chipul încruntat, care nu pare de loc să se legene cu visuri de dragoste?

— Ce număr, sire?

— Numărul 2.

— Spadă iscusită, inimă de bronz, om de nădejde, domnul de Sainte Maline, sire.

— Aşa, va să zică! Dar stau şi mă gândesc: ştii că ai avut o idee fericită, La Valette?

— Cred şi eu. Închipuiţi vă numai, sire, ce impresie au să facă aceşti noi câini de pază, care se vor ţine pas cu pas după maiestatea voastră, ca umbra după om; vajnici ca nişte zăvozi fără pereche în lume şi care nu aşteaptă decât prilejul potrivit ca să şi dovedească destoinicia în aşa fel încât să ne putem mândri cu ei.

— Da, da, ai dreptate, bună idee. Dar ia stai puţin.

— Ce s a întâmplat?

— Sper totuşi că n au să se ţină ca umbra după mine în halul în care sunt? Făptura mea, oricum, cred că e destul de arătoasă şi n aş vrea ca umbra ei sau, mai bine zis, umbrele ei s o dea de ruşine.

— Ah! Ne întoarcem, aşadar, sire, la cifre.

— Dar ce, credeai c o să poţi trece peste ele?

— Ba nu, dimpotrivă, de vreme ce în orice împreju­rare ele sunt temeiul tuturor lucrurilor; dar, în cazul de faţă, mi a mai venit o idee.

— D'Épernon! D'Épernon! îl dojeni regele.

— Ce să fac, sire, dorinţa de a fi pe placul maiestăţii voastre mi a înaripat închipuirea.

— Spune, să vedem despre ce este vorba.

— Păi, dacă ar fi după mine, sire, fiecare dintre aceşti gentilomi ar găsi mâine dimineaţă pe scăunaşul pe care şi a lăsat boarfele, o pungă cu o mie de scuzi, adică sim­bria pe primul semestru.

— O mie de scuzi pentru primul semestru, adică şase mii de livre pe an! Haida de! Ţi ai pierdut minţile, duce! Un regiment întreg nu mi ar irosi atâta bănet.

— Aţi uitat, sire, că oamenii aceştia sunt hărăziţi a fi umbrele maiestăţii voastre şi, precum aţi spus, umbrele maiestăţii voastre se cade să fie cuviincios îmbrăcate. Fiecare dintre ei va trebui deci să folosească o parte din cei şase mii de scuzi ca să se îmbrace şi să se înarmeze în aşa fel încât să poată face onoare maiestăţii voastre; iar când e vorba de onoare, un gascon trebuie lăsat în apele lui. Socotind o mie cinci sute de livre echipamentul, ar în­semna să plătiţi fiecăruia o simbrie de patru mii cinci sute de livre în primul an şi câte trei mii de livre în cel de al doilea şi n următorii.

— Aşa mai merge.

— Atunci maiestatea voastră primeşte?

— Nu există decât o singură piedică, duce.

— Care anume?

— Nu sunt bani.

— Nu sunt bani?

— Ei, Doamne! Eşti în măsură doar să ştii mai bine ca oricine că este un motiv temeinic, de vreme ce tu în­suţi, până în clipa de faţă, n ai apucat încă să ţi vezi poliţa achitată.

— Sire, am găsit un mijloc.

— Să faci rost de bani?

— Pentru paza maiestăţii voastre, da, sire.

"Cine ştie ce renghi vrea să mi joace cărpănosul ăsta!" se gândi regele, privindu l pieziş pe d'Épernon.

Pe urmă, cu glas tare:

— Să vedem despre ce i vorba.

— Azi se împlinesc şase luni de când s a întărit un edict asupra vânatului şi pescuitului.

— Se prea poate.

— Taxele strânse în primul semestru au adus un venit de şaizeci şi cinci de mii de scuzi, bani pe care vistierni­cul se pregătea tocmai să i ia în primire azi dimineaţă, când i am dat de ştire să nu facă nimic; aşa că, în loc să i verse la vistierie, i a păstrat aşteptând porunca ma­iestăţii voastre.

— Banii aceştia voiam să i păstrez pentru împrejura­rea când aş avea de purtat un război, duce.

— Atunci înseamnă că s a potrivit tocmai bine, sire. Ca să poţi purta un război, trebuie înainte de toate să ai oameni; pe de altă parte, mai presus de orice un regat are interesul să apere şi să pună la adăpost viaţa monar­hului; plătind leafa gărzii regale, amândouă aceste con­diţii sunt împlinite.

— Judecata asta nu e chiar lipsită de noimă; dar, după socoteala ta, numai patruzeci şi cinci de mii de scuzi urmează să fie folosiţi; înseamnă deci că mi mai rămân douăzeci de mii pentru regimentele mele.

— Să mi fie iertat, sire, dar cu îngăduinţa maiestăţii voastre le am şi găsit o întrebuinţare acestor douăzeci de mii de scuzi.

— Aha, le ai şi găsit o întrebuinţare?

— Da, sire, vor fi o arvună pentru poliţa mea.

— Aş fi pus mâna în foc – spuse regele. Mi ai dăruit o gardă numai ca să pui mâna pe bani.

— Îmi pare rău, sire!

— Dar pentru ce tocmai patruzeci şi cinci în cap? în­trebă regele, trecând de la una la alta.

— Am să vă spun, sire. Trei este un număr sfint, te­meiul tuturor celorlalte; şi pe urmă e şi foarte lesnicios. Bunăoară, un călăreţ înzestrat cu trei cai niciodată nu va fi nevoit să meargă pe jos: dacă primul este obosit, poate să l înlocuiască numaidecât cu cel de al doilea: şi mai are încă unul la îndemână, gata oricând să ia locul celui de al doilea, dacă s ar întâmpla cumva să rămână beteag sau să se îmbolnăvească. Veţi avea, aşadar, în orice moment la îndemână de trei ori câte cincisprezece gentilomi; cinci­sprezece în slujbă şi treizeci care se odihnesc între timp. Fiecare schimb va fi de câte douăsprezece ore, iar în aceste douăsprezece ore, cinci vor sta de strajă la dreapta ma­iestăţii voastre, cinci la stânga, doi în faţă şi trei în spate. Să vedem dacă mai îndrăzneşte cineva să vă lovească, având o gardă atât de puternică!

— Să fiu al naibii dacă nu i o socoteală iscusită, duce! Nu mi rămâne decât să te felicit.

— Priviţi i, sire: trebuie să recunoaşteţi că fac o impresie bună.

— Da, îmbrăcaţi ca lumea, cred că nu sunt de lepădat.

— Sunteţi convins acum că nu vorbeam în deşert când v am pomenit despre primejdiile ce vă pândesc, sire?

— Nu zic nu.

— Aveam dreptate deci?

— Să zicem că da.

— Mă îndoiesc că domnului de Joyeuse i ar fi trecut aşa ceva prin cap.

— D'Épernon, d'Épernon! Nu şade frumos să pone­greşti pe cei ce nu sunt de faţă.

— Comedia dracului! Maiestatea voastră nu pregetă, în schimb, a i ponegri pe cei ce sunt de faţă, sire.

— Ah! Joyeuse nu se dezlipeşte o clipă de mine. Chiar şi azi dimineaţă, de pildă, era alături de mine în Piaţa Grève.

— Eu, în schimb, eram aici, şi maiestatea voastră poate să şi dea seama că nu pierdeam vremea de pomană.

— Mulţumesc, La Valette.

— Dar fiindcă s a ivit prilejul, sire – rosti d'Épernon după o clipă de tăcere – aveam şi eu o rugăminte la maiestatea voastră.

— M aş fi mirat, într adevăr, să nu mi ceri ni­mic, duce.

— Maiestatea voastră este neîndurătoare astăzi, sire.

— Stai că nu m ai înţeles bine, dragul meu – se grăbi să spună regele, care, acum că l luase în şfichiuri, se sim­ţea răzbunat – sau, mai degrabă, m ai înţeles greşit; voiam să spun că, deoarece mi ai făcut un serviciu, aveai tot dreptul să mi ceri ceva. Cere mi deci.

— Aşa se schimbă socoteala, sire. De altminteri, nu mă gândesc să cer maiestăţii voastre decât o slujbă.

— O slujbă?! Tu, comandantul pedestrimii, mai râvneşti încă o slujbă? Bine, dar o să te istovească!

— Sunt mai puternic decât Samson când e vorba să fiu de folos maiestăţii voastre; spre a fi de folos maiestăţii voastre, sunt în stare să port pe umeri şi cerul, şi pământul.

— Spune mi ce doreşti – se înduplecă regele, oftând.

— Aş dori ca maiestatea voastră să binevoiască a mi încredinţa comanda celor patruzeci şi cinci de gentilomi.

— Cum? strigă regele, uluit. Vrei să mă însoţeşti pas cu pas, mergând înaintea sau în urma mea? Atât de mult ţii să mă slujeşti? Vrei, într adevăr, să fii căpitan de străjeri?

— Nicidecum, sire, nicidecum.

— Să fii sănătos! Ce vrei atunci? Spune.

— Sunt convins că oamenii aceştia, compatrioţii mei, s ar împăca mai bine cu mine decât cu oricare alt coman­dant; dar n am de gând să merg nici înaintea, nici în urma lor, dat fiind că voi avea un locotenent.

"Trebuie să fie o chichiţă aici – chibzui în sinea lui Henric, clătinând din cap. Dracul ăsta împieliţat nu dă nimic, decât atunci când poate să ia ceva în schimb."

Apoi cu glas tare:

— Bine, fie cum doreşti: vei fi căpitanul lor.

— Secret?

— Da. Dar oficial cine o să fie comandantul celor Patruzeci şi Cinci?

— Tânărul Loignac.

— Aşa! Cu atât mai bine.

— Maiestatea voastră socoteşte că i potrivit?

— Întru totul.

— A rămas deci lucru hotărât, sire?

— Da, dar...

— Dar?...

— Ce rol are pe lângă tine acest Loignac?

— Acelaşi pe care l joacă d'Épernon pe lângă maiesta­tea voastră, sire.

— O să te bage la cheltuială, în cazul acesta – mur­mură regele.

— Maiestatea voastră a spus ceva?

— Am spus că primesc.

— Sire, mă duc atunci să i cer vistiernicului cele patruzeci şi cinci de pungi.

— Chiar astă seară?

— Nu se cuvine oare ca oamenii noştri să le găsească mâine dimineaţă, când s or trezi, pe scaunele de la căpâtâiul patului?

— Ai dreptate. Du te! Eu mă întorc la palat.

— Sunteţi mulţumit, sire?

— Îndeajuns.

— In orice caz puteţi fi sigur că sunteţi bine păzit.

— Da, de nişte oameni care dorm buştean.

— Dar care mâine vor sta de veghe, sire.

D'Épernon îl petrecu pe monarh până la uşa corido­rului şi se despărţi de el, spunându şi:

"Comedia dracului, n oi fi eu rege, în schimb am o gardă ca un adevărat cap încornorat, şi unde mai pui că nu trebuie să scot nici un ban din pungă!"

XIV

STRIGOIUL LUI CHICOT
Regele, aşa cum am arătat ceva mai înainte, nu avusese niciodată dezamăgiri din pricina prietenilor săi. Cunoştea îndeajuns de bine atât cusururile cât şi calităţile cu care erau înzestraţi fiecare şi, nefiind decât un stăpân printre alţi stăpânitori ai pământului, ştia totuşi să citească în adâncul inimii lor tot atât de limpede ca şi stăpânul ceresc.

Henric îşi dăduse seama din capul locului unde voia să ajungă d'Épernon, dar cum nu se aştepta să primească nimic în schimbul darurilor pe care le făcea şi cum, spre deosebire de ceea ce se întâmplase până atunci, de astă dată primea patruzeci şi cinci de spadasini în schimbul celor şaizeci şi cinci de mii de scuzi, ideea gasconului i se părea o descoperire cât se poate de fericită.

Pe de altă parte, era şi ceva nou pentru el, iar un biet rege al Franţei nu are totdeauna prilejul să se înfrupte îndeajuns din asemenea trufandale, atât de rare chiar şi pentru supuşii săi, şi mai cu seamă regele Henric al III lea, care, după ce luase parte la procesiunile cuvenite, după ce îşi pieptănase câinii, după ce depănase pe firul mătăniilor capetele de mort şi după ce, în sfârşit, suspi­nase după pofta inimii, nu mai avea nimic de făcut.

Garda înfiinţată de ducele d'Épernon avu darul să fie pe placul monarhului, în primul rând pentru că ştia c o să se vorbească despre ea şi că, prin urmare, va avea prilejul să citească pe chipurile oamenilor şi altceva decât ceea ce i era dat să vadă în fiecare zi de zece ani încoace, de când se înapoiase din Polonia.

Încetul cu încetul, pe măsură ce se apropia de camera lui, unde îl aştepta şambelanul, pe care plimbarea aceea nocturnă atât de neobişnuită îl pusese pe gânduri, Henric rumega în sinea lui foloasele întemeierii corpului de gardă al celor Patruzeci şi Cinci şi, ca toţi oamenii lipsiţi de vlagă sau vlăguiţi, începea să întrezărească din ce în ce mai lămurit ideile scoase în vileag de favoritul său d'Épernon în timpul convorbirii pe care o avusese împreună.

"La urma urmelor – chibzuia regele – oamenii aceş­tia s ar putea foarte bine să fie viteji în toată puterea cuvântului, după cum, tot aşa, s ar putea să fie nespus de credincioşi; câţiva dintre ei au nişte chipuri îmbietoare, alţii nişte mutre fioroase; sunt tot soiul, slavă Domnului, să aibă lumea de unde alege... Şi pe urmă, ce falnic tre­buie să arate un alai de patruzeci şi cinci de spade, gata în orice clipă să iasă din teacă!"

Această ultimă verigă a gândurilor ce i se înlănţuiau in minte, îngemănându se cu amintirea celorlalte spade pe care le regreta atât de amarnic în gura mare şi mai amarnic încă în sinea lui, făcu să se abată asupra lui Hen­ric acea tristeţe adâncă de care se lăsa atât de des bântuit în perioada pe care o înfăţişează istorisirea noastră, încât se putea spune cu drept cuvânt că era starea lui de spirit obişnuită. Vremurile atât de crâncene, oamenii atât de haini, coroanele atât de nestatornice pe frunţile monarhilor treziră din nou în sufletul lui o dorinţă neistovită de a sfârşi odată cu viaţa sau de a găsi un prilej să se în­veselească pentru a scăpa, fie şi pentru o clipă, de boala aceea vrăjmaşă pe care încă de pe atunci englezii – das­călii noştri de la care am învăţat ce înseamnă melanco­lia – o botezaseră spleen.

Regele îl căută din ochi pe Joyeuse şi, nezărindu l nicăieri, întrebă unde este.

— Domnul duce nu s a întors încă – îi răspunse şam­belanul.

— Bine. Spune camerierilor mei să vină şi, după aceea, poţi să te retragi.

— Sire, camera maiestăţii voastre este pregătită şi maiestatea sa regina aşteaptă porunca regelui.

Henric se făcu că n aude.

— Să trimitem vorbă maiestăţii sale – îl ispiti din nou şambelanul – să pună încă o pernă la căpătâi?

— Ba nu – spuse Henric – ba nu. Trebuie să mi fac rugăciunile şi mai am şi de lucru; nici nu mă simt bine, de altfel, aşa c o să dorm singur.

Şambelanul se înclină.

— Aşteaptă puţin – zise Henric, amintindu şi de­odată – du reginei bomboanele astea orientale care îmbie la somn.

Şi i înmână şambelanului cutia lui cu zaharicale.

Regele trecu apoi în odaia sa pe care camerierii o pre­gătiseră pentru dormit.

Intrând înăuntru, Henric aruncă o privire asupra sa­vantelor şi migăloaselor dichisuri de care se slujea odi­nioară, ferchezuindu se cu fel şi fel de năstruşnice sulimanuri pentru a fi cel mai frumos bărbat al creştină­tăţii, de vreme ce nu putea fi cel mai vestit rege al ei.

Acum însă nu mai simţea nici o tragere de inimă pen­tru această corvoadă, la care se supunea cândva cu atâta curaj. Tot ce era feminin odinioară în această structură hermafrodită se irosise între timp şi Henric semăna cu acele bătrâne cochete ce leapădă oglinda pentru a lua în schimb în mână cartea de rugăciuni: privea aproape cu scârbă lucrurile de care mai înainte fusese atât de legat.

Nesocoti, aşadar, şi de astă dată, aşa cum făcea de o bună bucată de vreme, mănuşile parfumate şi căptuşite cu alifii, măştile de pânză fină îmbibate cu unsori, diferitele combinaţii chimice de care se folosea pentru a şi încreţi părul, pentru a şi căni barba, pentru a şi rumeni urechea şi pentru a spori strălucirea ochilor.

— Patul! spuse el, oftând.

Doi slujitori îl dezbrăcară, îi petrecură nişte pantaloni de lână fină de Frise şi, ridicându l în braţe cu grijă, îl băgară în aşternut.

— Lectorul maiestăţii sale! răsună un glas.

Henric, care suferea îndeobşte de lungi şi chinuitoare insomnii, reuşea uneori să adoarmă dacă i citea cineva la căpătâi, ba încă, în ultima vreme, pentru ca minunea aceasta să se împlinească, trebuia ca lectura respectivă să fie în limba polonă, în timp ce odinioară, adică la început, îi era de ajuns şi limba franceză.

— N am nevoie de nimeni – spuse Henric – să nu vină lectorul sau, mai bine, să citească la el în cameră nişte rugăciuni pentru mine. Numai dacă se întoarce dom­nul de Joyeuse, poftiţi l aici.

— Dar dacă se întoarce târziu, sire?

— Din păcate, aşa e – suspină Henric – totdeauna e întoarce târziu; la orice oră ar veni însă, poftiţi l aici.

Slujitorii stinseră lumânările şi aprinseră lângă cămin un opaiţ cu licori ce ardeau cu o flacără palidă albăstruie, prilej de petrecere în lumea fantasmelor, de care mo­narhul se arăta nespus de dornic de când începuse a fi din nou bântuit de gânduri negre, apoi ieşiră în vârful pi­cioarelor din încăperea cufundată în tăcere.

Henric, tare de înger îndeobşte în faţa unei primejdii adevărate, păstrase totuşi în sufletul său toate spaimele şi toate slăbiciunile copiilor şi femeilor. Se temea de ve­denii şi avea o groază cumplită de strigoi, dar, pe de altă parte, sentimentul acesta îl ajuta să şi treacă vremea mai uşor. Fiindu i teamă, se plictisea mai puţin, aidoma în­temniţatului care, sătul de trândăvia unei îndelungate în­carcerări, răspunsese celor veniţi să l înştiinţeze că trebuia să fie supus la cazne: "Foarte bine, cel puţin aşa o să mi omor urâtul o bucată de timp".

În cele din urmă însă, tot urmărind pâlpâirile opaiţu­lui pe pereţi, tot scormonind cu privirea ungherele cele mai întunecoase ale încăperii şi străduindu se să desluşească cele mai slabe zgomote ce ar fi dat în vileag misterioasa prezenţă a unei stafii, ochii monarhului, obo­siţi de spectacolul de peste zi, ca şi de plimbarea din seara aceea, se înceţoşară şi, în scurtă vreme, Henric adormi sau mai degrabă fu cuprins de toropeală, în liniştea şi singurătatea din odaie.

De obicei însă, suveranul nu avea parte de o odihnă prea îndelungată. Măcinat de o înfrigurare mocnită ce l storcea pe îndelete de vlagă, fie că dormea, fie că era treaz, i se păru la un moment dat că s ar fi auzit un zgo­mot şi deschise ochii.