Les quarante cinq

Plecară deci împreună.

După vreo douăzeci de minute de mers, Nicolas Poulain ajunse în cartierul Marais; era lac de sudoare, atât din pricină că întinseseră amândoi pasul voiniceşte, cât şi da­torită discuţiei politice înfierbântate pe care o purtaseră între timp.

— Straşnic adept am câştigat – murmură Nicolas Poulain, oprindu se la oarecare distanţă de palatul duce­lui de Guise.

"Puteam să jur că platoşa mea era sortită să ajungă aici" – se gândi Briquet.

— Prietene – spuse Nicolas Poulain, întorcându se cu un gest teatral către Briquet, care părea nevinovat ca un prunc – înainte de a pătrunde în viziuina leului, îţi mai dau răgaz un minut să chibzueşti; mai ai încă vreme să faci calea ntoarsă dacă nu te simţi tare de înger.

— Aş! răspunse Briquet. Am trecut doar prin atâtea în viaţă: Et non intremuit medulla mea⁵ – adăugă el pe un ton declamator. Ah, te rog să mă ierţi, poate că nu ştii latineşte?

— Păi ce, dumneata ştii?

— Precum vezi.

"Învăţat, curajos, voinic, om cu stare, o adevărată co­moară! socoti în sinea lui Poulain. Să intrăm deci."

Şi l conduse pe Briquet în faţa porţii monumentale a palatului Guise, care se deschise la cea de a treia bătaie a ciocanului de bronz.

Curtea era împănată cu străji şi cu oameni înfăşuraţi în mantii, care lunecau încolo şi încoace ca nişte fantome.

În tot palatul nu se zărea licărind nici o lumină.

Opt bidivii înşeuaţi şi cu frâiele pe cap aşteptau în­tr un colţ.

În momentul când se auzi bubuind ciocanul în poartă, majoritatea celor ce se aflau în curte întoarseră capetele şi se grăbiră să se înşiruie unul lângă altul, formând un fel de gard viu spre a i întâmpina pe noii veniţi.

Nicolas Poulain se apleca atunci la urechea unui fel de portar care aştepta în dreptul ferestruicii întredeschise şi şi spuse numele.

— Am adus cu mine şi un cirac de nădejde – adăugă el.

— Intraţi, domnilor – îi pofti înăuntru portarul.

— Du astea la magazie – spuse Poulain, încredinţând unei străji cele trei platoşe împreună cu toată fierăria adusă de Robert Briquet.

"Aha! Va să zică există şi o magazie – se gândi acesta. Din ce în ce mai bine."

— Măi să fie! Straşnic te mai pricepi să le chiverni­seşti pe toate, jupâne prefect!

— Da, da, mai sunt şi oameni cu scaun la cap – zâmbi Poulain, împăunându se. Vino să te prezint.

— Trebuie să ţi atrag atenţia – îl înştiinţă cetăţea­nul – că de felul meu sunt îngrozitor de timid. Nu vreau nimic altceva decât să fiu îngăduit şi eu într un colţ; după ce mi voi fi dovedit destoinicia, faptele mele, cum spune grecul, vor avea grijă să vorbească pentru mine.

— Cum doreşti – îi răspunse locotenentul de poliţie. Atunci aşteaptă mă aici.

Şi se duse să strângă mâna mai tuturor celor ce se fo­iau încolo şi încoace prin curte.

— Ce mai aşteptăm acum? întrebă un glas.

— Să vină stăpânul – răspunse cineva.

În momentul acela tocmai intrase pe poartă un bărbat cu o statură impunătoare.

— Domnilor – spuse el, prinzând ultimele cuvinte schimbate între indivizii misterioşi care se plimbau prin curte – vin în numele său.

— Ah! Domnul de Mayneville! exclamă Poulain.

"Ei, cum văd eu, am o mulţime de cunoscuţi pe aici" – îşi spuse în sinea lui Briquet, încercând să şi întipă­rească pe obraz o strâmbătură menită să i schimbe înfă­ţişarea.

— Domnilor, ne am adunat cu toţii acum; putem în­cepe discuţiile – rosti glasul ce se făcuse auzit la început.

"Minunat! se bucură Briquet. Încă unul: ăsta i procu­rorul meu, jupân Marteau."

Şi şi ticlui pe loc o altă mutră cu o uşurinţă care arăta că se îndeletnicise îndelung cu studiul fizionomiei.

— Să mergem sus, domnilor! spuse Poulain.

Domnul de Mayneville o luă înainte, urmat de Nico­las Poulain, după care veneau oamenii înfăşuraţi în pelerine, şi, în sfârşit, după oamenii cu pelerine, Robert Briquet.

Porniră cu toţii să urce scara exterioară ce ducea spre o galerie boltită. Robert Briquet urca treptele o dată cu ceilalţi, murmurând:

— Dar pajul, unde o fi oare împieliţatul acela de paj?

XI

DIN NOU LIGA

În timp ce suia scara în urma tuturor, silindu se să şi ticluiască o mutră cât mai cuviincioasă de conspirator, Ro­bert Briquet băgă de seamă la un moment dat că, după ce vorbise cu câţiva dintre misterioşii săi tovarăşi, Nicolas Poulain se oprise la uşă, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva.

"Pe mine m aşteaptă pesemne" – îşi zise Briquet.

Într adevăr, în clipa când se pregătea să treacă înfrico­şătorul prag, locotenentul de poliţie aţinu calea noului său amic.

— Să nu te superi pe mine – îi spuse el – dar cum mai toţi prietenii noştri nu te cunosc de fel, vor să ia unele informaţii asupra domniei tale mai înainte de a te primi în sânul adunării noastre.

— Au toată dreptatea – răspunse Briquet – şi, în modestia mea, m am gândit de la bun început, precum bine ştii, că voi avea de întâmpinat această împotrivire.

— Trebuie să recunosc – mărturisi Poulain – că eşti un om şi jumătate.

— Nu mi rămâne, aşadar, decât să mă retrag – con­tinuă Briquet, care în sinea lui era cât se poate de mul­ţumit că avusese parte să vadă într o singură seară atâţia vajnici apărători ai Uniunii Catolice.

— Vrei să te conduc? în întrebă Poulain.

— Nu, mulţumesc, nu i nevoie.

— Mi e teamă să n ai vreo încurcătură la poartă, pe de altă parte sunt aşteptat înăuntru.

— Nu există cumva o parolă ca să pot ieşi pe poartă? M aş mira din partea domniei tale, jupân Nicolas, să nu te fi gândit la atare lucru; ar fi o nesăbuinţă.

— Ba există.

— Spune mi o atunci.

— La urma urmei, de vreme ce ai intrat...

— Şi suntem prieteni...

— Fie! Ajunge să spui doar atât: Parma şi Lorena.

— Şi portarul o să mi deschidă?

— Numaidecât.

— Prea bine, mulţumesc. Du te de ţi vezi de treabă; mă întorc şi eu la rosturile mele.

Nicolas Poulain se despărţi de însoţitorul său şi se grăbi să se înapoieze în mijlocul confraţilor.

Briquet făcu câţiva paşi, ca şi cum ar fi vrut să coboare în curte, dar când ajunse în capul scării, se opri pentru a cerceta împrejurimile.

În urma investigaţiilor făcute, putu să şi dea seama că galeria boltită se întindea paralel cu peretele exterior, ocrotit de o streaşină largă. Nu încăpea nici o îndoială că galeria răspundea într o sală de la parter, potrivită pen­tru o întrunire atât de misterioasă cum era aceea la care Briquet nu avusese cinstea să fie îngăduit.

Această bănuială, care se preschimbă curând în certitudine, fu întărită de faptul că, la un moment dat, văzu luminându se fereastra cu gratii croită în peretele respectiv şi prevăzută cu un oblon de lemn în chip de pâlnie, aidoma celor cu care sunt acoperite în zilele noastre ferestrele închisorilor şi mânăstirilor pentru a împiedica privirea să răzbată afară, lăsându se doar o deschizătură prin care să pătrundă aerul şi albastrul cerului.

Briquet îşi făcu socoteala că fereastra cu pricina nu putea fi decât a sălii în care se ţineau întrunirile şi că, dacă ar reuşi să ajungă până acolo, s ar putea aciua într un loc prielnic pentru a pândi ce se petrecea înăuntru, întrucât din postul acela de observaţie ochiul era în măsură a suplini cu prisosinţă menirea celorlalte simţuri.

Toată greutatea pentru el era numai să ajungă la pos­tul acela de observaţie şi să se aşeze acolo în aşa fel, ca să poată privi înăuntru fără a fi văzut.

Briquet se uită jur împrejur.

În curte nu erau decât pajii care păzeau bidiviii, soldaţii cu halebardele lor şi portarul cu legătura lui de chei, toţi oameni sprinteni şi cu ochiul ager.

Din fericire însă curtea era foarte întinsă şi noaptea foarte întunecoasă.

De altminteri, soldaţii ca şi pajii, după ce i văzură pe conspiratori afundându se sub bolţile galeriei, nu se mai sinchisiră de nimic, iar portarul, la rândul său, ştiind că porţile erau bine ferecate şi că nimeni n ar fi putut să iasă afară dacă nu cunoştea parola, nu mai avea altă grijă acum decât să şi facă patul ca să se culce şi să ia seama la ulcica îmbietoare cu vin dres cu mirodenii ce se încălzea pe foc. Curiozitatea este îndeobşte aţâţată de imbolduri tot atât de puternice ca şi cele ce dezlănţuie orice altă patimă înfocată. Râvna de a şti este atât de mistuitoare, încât a prefăcut în scrum viaţa multor curioşi.

Briquet aflase prea multe lucruri până atunci pentru a nu dori să şi întregească pe deplin cunoştinţele. Îşi mai roti o dată privirea în jur şi, fascinat de lumina pe care fe­reastra o revărsa asupra zăbrelelor de fier, i se păru a desluşi în această sclipire un fel de chemare, iar în ver­gelele scăldate în lumină o provocare pentru palmele lui vânjoase.

În consecinţă, hotărât să ajungă cu orice preţ la gârliciul oblonului, Briquet se strecură de a lungul cornişei, ce părea să continue peronul ca un ornament, până în dreptul fe­restrei, şi se prelinse pe lângă perete ca o pisică sau ca o maimuţă ridicată în două labe, ţinându se cu mâinile şi sprijinindu şi picioarele de înfloriturile săpate în grosimea zidului.

Dacă pajii şi ostaşii ar fi putut întrezări prin pâclele nopţii arătarea aceea năstruşnică lunecând pe perete ca şi când ar fi plutit prin aer, ar fi început de bună seamă să strige că i un lucru necurat la mijloc şi chiar şi cei mai neînfricaţi dintre ei ar fi simţit cum li se zbârleşte părul în cap. Robert Briquet însă nu le lăsă răgazul să descopere vră­jitoriile lui.

Din patru paşi, reuşi să apuce cu mâna zăbrelele şi, înşfăcându le cu nădejde, se pitulă între gratiile de fier şi scândurile oblonului, în aşa fel încât să nu poată fi zărit de afară şi, datorită grilajului, să fie mai mult sau mai puţin ferit de privirile celor dinăuntru.

Briquet nu se înşelase, şi străduinţele ca şi cutezanţa lui fură cu prisosinţă răsplătite în momentul în care ajunse acolo.

Într adevăr, privirea lui îmbrăţişa o sală largă luminată de un candelabru de fier cu patru braţe şi ticsită cu fel de fel de armuri printre care, dacă ar fi cercetat cu atenţie, ar fi descoperit cu siguranţă, şi grumăjerul, şi brăţarele lui.

Era atâta puzderie de suliţe, săbii, halebarde şi muschete aşezate în stive sau în piramide, încât, cu ceea ce se afla acolo, s ar fi putut înarma patru regimente întregi.

Briquet însă nu se sinchisi chiar atât de minunata chib­zuială cu care fuseseră rostuite armele, cât luă aminte la adunarea hărăzită să le dea o întrebuinţare sau să le îm­partă. Privirea lui scăpărătoare se căznea să răzbată prin geamul gros, năclăit de fum şi de praf, pentru a desluşi chipurile cunoscute, ascunse sub viziere şi glugi.

— Oho! şopti el. Uite l pe jupân Crucé, revoluţionarul nostru; uite l şi pe prichindelul de Brigard, băcanul din colţul străzii Lombarzilor; uite l şi pe meşterul Leclerc, care acum se numeşte, chipurile, Bussy şi care n ar fi în­drăznit, de bună seamă, a săvârşi un asemenea sacrilegiu pe vremea când mai trăia încă adevăratul Bussy. Trebuie să l întreb odată dacă nu cunoaşte cumva, dat fiind că a fost pe vremuri maestru de scrimă, lovitura secretă de spadă din pricina căreia a murit la Lyon un oarecare Da­vid, o cunoştinţă de a mea. Măi, fir ar să fie, cum văd eu, toată burghezia e n păr, în schimb nobilimea... Ia te uită drăcie, domnul de Mayneville – să mă ierte Dumnezeu! – dă mâna cu Nicolas Poulain: oamenii se înfrăţesc, zău dacă nu mi vine să plâng de emoţie! Dar ce o mai fi asta: domnul de Mayneville. cum s ar zice, e orator? Se pregăteşte, pare mi se, să rostească o cuvântare; a făcut un gest plin de făgăduieli şi se uită în jur cu o privire stăruitoare.

Într adevăr, domnul de Mayneville tocmai începuse un discurs.

Robert Briquet dădea din cap la fiecare cuvânt al dom­nului de Mayneville, nu pentru că ar fi putut să audă măcar o frântură din polologhia lui, ci mulţumindu se doar să tălmăcească în felul său gesturile oratorului şi ale celor ce l ascultau.

"Precum se vede, nu are darul de a şi convinge ascul­tătorii. Crucé strâmbă din nas, Lachapelle Marteau i a întors spatele, iar Bussy Leclerc ridică din umeri. Hai, domnule de Mayneville, nu te lăsa, vorbeşte, asudă, gâfâie, arată ţi iscusinţa, ce dracu! Ei, bravo, uite că cinstita adu­nare a început să se însufleţească. He, he, toţi s au strâns buluc în jurul lui, îi strâng mâna, îşi aruncă tichiile în aer, mare drăcovenie!"

Briquet, precum am spus, vedea fără să poată auzi ni­mic; noi însă, care asistăm în gând la dezbaterile acestei furtunoase întruniri, suntem în măsură a împărtăşi citito­rului ceea ce se petrecea acolo.

Mai întâi, Crucé, Marteau şi Bussy se plânseseră dom­nului de Mayneville de faptul că ducele de Guise nu se hotăra să facă nici o mişcare.

Marteau, în calitatea sa de procuror, luase cuvântul:

— Domnule de Mayneville – spusese el – aţi venit, aşadar, din partea ducelui Henri de Guise? Vă mulţumim. Şi suntem bucuroşi să primim în mijlocul nostru pe solul domniei sale; ar fi fost totuşi necesar ca ducele în per­soană să se afle printre noi. După moartea gloriosului său părinte, la vârsta de optsprezece ani, ducele i a convins pe toţi bunii francezi să şi însuşească ideea întemeierii unei Ligi, sub al cărei stindard ne a înregimentat pe toţi. Potrivit legământului nostru, ne am pus în joc viaţa şi ne am jertfit averile pentru biruinţa acestei cauze sfinte; şi iată că, în pofida jertfelor noastre, nu se face nici un pas înainte şi nu se ia nici o hotărâre. Băgaţi de seamă, domnule de Mayneville, mă tem că până la urmă parizienilor o să li se facă lehamite; şi în momentul când Parisul n o să mai aibă nici o râvnă, care va fi soarta Franţei? Domnul duce ar trebui să se gândească la asta.

Această precuvântare se dovedi a fi pe placul tuturor membrilor Ligii şi, dintre toţi, Nicolas Poulain o aplaudă cu cea mai mare însufleţire.

Domnul de Mayneville se mulţumi să răspundă cu modestie:

— Domnilor, nu s a luat nici o hotărâre până acum pen­tru că n a sosit încă momentul prielnic. Cercetaţi cu luare aminte situaţia, vă rog. Domnul duce de Guise, împreună cu fratele său, domnul cardinal, se află din clipa de faţă la Nancy, unde veghează amândoi: unul se străduieşte să pună pe picioare o armată menită să ţină piept hughenoţilor din Flandra, pe care domnul duce de Anjou vrea să i asmută asupra noastră ca să ne ocupe; celălalt trimite şta­fete după ştafete preoţilor din Franţa şi papei pentru a i îndupleca să îmbrăţişeze cauza Ligii. Domnul duce de Guise ştie un lucru pe care domniile voastre nu l cu­noaşteţi, şi anume că alianţa de odinioară dintre ducele de Anjou şi Henric de Navara, destrămată numai pe ju­mătate, este pe cale de a se înjgheba la loc. Ţelul lor ar fi să ocupe Spania în partea dinspre Navara, împiedicând o să ne trimită arme şi bani. Iar domnul duce de Guise, mai înainte de a face vreun pas şi, mai cu seamă, de a veni la Paris, ar vrea să fie în măsură a lupta împotriva ereziei şi a oricărei încercări de uzurpare. Dar, în lipsa domnului de Guise, îl avem aici pe domnul de Mayenne, care are o îndoită misiune de îndeplinit, fiind totodată comandant al armatei şi sfetnicul nostru, şi pe care l aştept să sosească dintr o clipă într alta.

— Va să zică – îl întrerupse Bussy şi, rostind aceste cuvinte, ridică din umeri – va să zică înălţimile lor se află oriunde nu suntem noi şi niciodată unde am avea ne­voie să fie. Ce face, bunăoară, doamna de Montpensier?

— Doamna de Montpensier, dacă vrei să ştii, domnule, a intrat azi dimineaţă în Paris.

— Şi n a văzut o nimeni?

— Ba da, domnule.

— Şi cine, mă rog, este această persoană?

— Salcède.

— Ooo! fremătă întreaga adunare.

— Nu cumva – întrebă Crucé – a reuşit să se facă nevăzută?

— Nu chiar de tot, dar nădăjduiesc măcar atâta cât tre­buia ca să nu poată fi prinsă.

— Şi de unde se ştie că se află aici? întrebă la rândul său Nicolas Poulain. Cred că nu v a înştiinţat Salcède.

— Ştiu că se află aici – răspunse Mayneville – pentru că am însoţit o până la poarta Saint Antoine.

— Am auzit că s ar fi închis porţile – îl întrerupse Marteau, care abia aştepta prilejul să ia din nou cuvântul.

— Da, domnule – răspunse Mayneville cu nestră­mutata lui politeţe, la care nici o sâcâială nu l putea face să renunţe.

— Şi atunci cum a reuşit să pătrundă în oraş?

— Aşa cum s a priceput.

— Înseamnă deci că are atâta putere, încât porţile Pari­sului se deschid oricând pentru dânsa?! se minunară conspi­ratorii, bănuitori şi invidioşi, cum sunt îndeobşte oamenii mărunţi când intră în cârdăşie cu mărimile.

— Domnilor – spuse Mayneville – azi dimineaţă la porţile Parisului s a petrecut un lucru pe care domniile voastre, pe cât se pare, nu l aţi aflat sau îl cunoaşteţi doar pe departe. S a dat poruncă la barieră să nu fie lăsaţi să pătrundă în oraş decât cei ce aveau asupra lor un bilet de liberă trecere: de cine trebuia să fie semnat biletul acesta? Habar n am. Aşadar, în faţa noastră, la poarta Saint An­toine, se aflau cinci sau şase oameni, dintre care patru arătau ca vai de ei şi erau îmbrăcaţi cu nişte straie po­nosite; cum vă spun, se aflau şase oameni care au venit înarmaţi cu zapisele astea, fără de care nimeni nu putea fi primit înăuntru, şi care au intrat pe poartă sub nasul nostru. Câţiva dintre ei făceau tot felul de caraghioslâcuri şi îşi dădeau nişte ifose de parcă toată lumea trebuia să li se plece la picioare. Cine sunt oamenii aceştia? De unde erau biletele acelea? Nu cumva ne aţi putea lămuri dum­neavoastră, domnilor, care locuiţi aici în Paris şi care aveţi îndatorirea de a nu scăpa din vedere nimic din ce se pe­trece în oraşul domniilor voastre?

Aşadar, Mayneville, din acuzat, devenise acuzator, cu acea miraculoasă iscusinţă pe care numai măiestria cuvântului o poate dărui.

— Bilete de liberă trecere, nişte caraghioşi cu ifose, oameni primiţi pe alese la porţile Parisului! Ei, ei! Ce o mai fi şi asta? întrebă Nicolas Poulain, îngândurat.

— Dacă domniile voastre, care staţi aici tot timpul, nu ştiţi lucrurile astea, de unde vreţi să le ştim noi, care trăim în Lorena şi suntem mereu pe drumuri, alergând de colo până colo pentru a împreuna capetele acestui cerc care se numeşte Liga?

— Dar, în sfârşit, cum au venit amărâţii ăştia?

— Unii pe jos, alţii călare; unii singuri, alţii însoţiţi de lachei.

— Să fie cumva oamenii regelui?

— Vreo trei patru dintre ei arătau ca nişte calici.

— Poate c or fi ostaşi?

— N aveau decât două spade la şase oameni.

— Nu cumva or fi venetici?

— Pare mi se că erau gasconi.

— Oh! exclamară câţiva, mărturisindu şi dispreţul.

— N are a face – spuse Bussy – fie ei şi turci, tot trebuie să luăm aminte şi să fim cu ochii în patru. O să vedem ce i cu ei. Ăsta i rostul domniei tale, domnule Poulain. Toate bune, dar până în clipa de faţă n am reuşit încă să aflăm ce se întâmplă cu Liga.

— S a întocmit un nou plan de bătaie – răspunse dom­nul de Mayneville. Mâine veţi auzi că Salcède, care ne a trădat la proces şi care se pregătea să mai dea şi alte lu­cruri în vileag, nu numai că n a scos un cuvânt pe eşafod, dar a retractat şi mărturisirile pe care le făcuse până atunci; şi toate astea numai datorită ducesei, care, după ce a izbutit să pătrundă în oraş, strecurându se pe lângă unul dintre cei ce veniseră înarmaţi cu zapise, s a încu­metat să răzbească până în faţa eşafodului, cu riscul de a fi călcată în picioare la fiecare pas, şi să se arate osânditului, deşi s ar fi putut foarte bine s o recunoască cineva. În momentul acela Salcède, care tocmai se pregătea să facă depline mărturisiri, a amuţit; o clipă mai apoi, vrednicul nostru gealat, la rândul său, i a închis gura pe veci împiedicându l să se căiască. Aşa că, domnilor, puteţi fi li­niştiţi, uneltirile noastre din Flandra n au ieşit la iveală. Această cumplită taină a coborît în mormânt o dată cu el.

La auzul acestor cuvinte, membrii Ligii se strânseră cu toţii în jurul domnului de Mayneville.

Briquet ghicea din gesturile lor bucuria de care erau însufleţiţi. Bucuria aceasta avu însă darul să l neliniştească peste măsură pe onorabilul cetăţean, care părea să fi luat pe loc o hotărâre neaşteptată. Se lăsă deci să alunece de sus, de pe muchia oblonului, pe pavelele curţii şi se în­dreptă spre poartă, unde, după ce rosti formula cuvenită; Parma şi Lorena, portarul îi dădu drumul să iasă.

Când se văzu, în sfârşit, afară în stradă, jupân Robert Briquet răsuflă atât de zgomotos, încât nu era greu să ţi dai seama că de o bună bucată de vreme îşi ţinea răsuflarea.

Consfătuirea încă nu se sfârşise; istoria ne spune ce s a petrecut mai departe.

Domnul de Mayneville aducea viitorilor răzvrătiţi din Paris, din partea ducilor de Guise, planul răzmeriţei puse la cale.

Răsculaţii nu aveau nimic altceva de făcut decât să mă­celărească toate persoanele de vază din oraş despre care se ştia că l sprijină pe rege şi să cutreiere străzile strigând în gura mare: Trăiască sfânta liturghie! Moarte politici­lor!, aprinzând astfel rugul unui nou Sfânt Bartolomeu din rămăşiţele nemistuite de foc ale celui de odinioară: numai că de astă dată nu se făcea nici o deosebire între catolicii neconformişti şi hughenoţi.

În felul acesta, rebelii înţelegeau să slujească doi dumnezei: pe cel ce domneşte în slăvile cerului şi pe cel ce urma să domnească în Franţa: pe Atotputernicul şi pe domnul de Guise.

XII

LA PALATUL LUVRU, ÎN CAMERA MAIESTĂŢII SALE HENRIC AL III LEA
În vasta încăpere de la Luvru, în care cititorii au pă­truns în atâtea rânduri împreună cu noi şi în care am avut adesea prilejul să l vedem pe bietul rege Henric al III lea petrecând ceasuri nesfârşit de lungi şi de chinuitoare, îl vom regăsi şi de astă dată, nu sub înfăţişarea unui monarh, nici a unui stăpânitor, ci palid, abătut, frământat şi bântuit fără cruţare de toate umbrele pe care amintirea sa le evoca neîncetat sub aceste bolţi pline de strălucire.

Henric se schimbase mult de când moartea îi secerase prietenii în împrejurări atât de cumplite, aşa cum le am zugrăvit aiurea: doliul acesta se abătuse asupra lui ca o vijelie pustiitoare, şi sărmanul rege, care, amintindu şi în tot momentul că era un om ca toţi oamenii, îşi pusese toată încrederea şi tot temeiul puterii sale în afecţiunea ce o purta celor din preajmă, se pomenise dintr o dată jefuit de orice încredere şi de orice putere, de către moartea cea pizmaşă, înaintea înfricoşatei clipe când suveranii se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu singuri, fără prieteni, fără străji şi fără coroană.

Henric al III lea fusese crâncen lovit: toţi cei pe care i îndrăgea căzuseră rând pe rând în jurul său. După Schomberg, Quélus şi Maugiron, ucişi în duel de către Livarot şi Antraguet, Saint Mégrin fusese asasinat de domnul de Mayenne: rănile rămăseseră deschise şi încă mai sângerau... Afecţiunea pe care o purta noilor săi favoriţi, d'Épernon şi Joyeuse, semăna cu dragostea unui părinte care, pierzându şi cele mai vrednice odrasle, îşi revarsă toată duioşia asupra copiilor care i au rămas: deşi cunoaşte prea bine toate cusururile lor, îi iubeşte şi i cocoloşeşte, păzindu i ca ochii din cap ca nu cumva moartea să aibă vreo putere asupra lor.

Îl copleşise pe d'Épernon cu tot felul de daruri, şi to­tuşi dragostea pe care i o purta lui d'Épernon era şovăiel­nică şi plină de toane; în unele momente chiar îl ura. Abia atunci Caterina, neînduplecata lui sfetnică, în care gândirea veghea necontenit ca flacăra candelei în taber­nacol, abia atunci Caterina, care nici chiar în anii tinereţii nu fusese în stare a săvârşi o cât de mică nesăbuinţă, luând cuvântul în numele poporului, găsea prilejul să foarfece prieteniile suveranului.

În schimb, niciodată nu s ar fi încumetat să i spună, atunci când monarhul golea vistieria pentru a ridica la rangul de ducat moşia lui La Valette, sporind o cu o dăr­nicie regească, niciodată nu i ar fi spus:

— Sire, ai face mai bine să urăşti pe oamenii aceş­tia care nu te iubesc câtuşi de puţin sau care, din păcate, te iubesc doar pentru a trage foloase.