Les quarante cinq

Căpitanul întipări în ceara fierbinte piatra inelului pe care l purta la mâna stângă.

— Uite – spuse el – vezi acest chip?

— Frumosă femeie, zău aşa!

— Da, e o Cleopatră; aşadar, fiecare din compatrioţii mei o să aibă asupra lui câte o pecete ca asta; vei găzdui deci pe oricine îţi va arăta semnul ăsta; ne am înţeles, nu i aşa?

— Şi pentru câtă vreme?

— Nu ştiu încă, deocamdată. Vei primi poruncile mele la timpul potrivit.

— Le aşteptăm cu nerăbdare.

Chipeşul căpitan coborî treptele, se săltă în şa şi porni la trap.

Până una alta, soţii Fournichon băgară în tejghea arvuna de treizeci le livre, spre încântarea hangiului, care, vesel nevoie mare, o ţinea una şi bună:

— Oameni care ştiu să mânuiască spada! Ca să vezi că firma n are nici un cusur şi că, până la urmă, tot spada, să­raca, o să ne poarte noroc.

Şi se apucă să lustruiască lună toată văsăria, aşteptând să sosească luminata zi de 26 octombrie.

VIII

PORTRET DE GASCON
Ca să spunem că, într adevăr, coana Fournichon s a străduit să şi ţină cu sfinţenie gura, aşa cum îi pusese în vedere străinul, ar însemna să minţim. De altminteri han­giţa se socotea dezlegată de orice îndatorire faţă de dânsul, de vreme ce îi dăduse câştig de cauză jupânului Fournichon în privinţa Spadei Mândrului Cavaler, dar cum îi rămăse­seră încă multe lucruri de desluşit, mult mai multe decât cele pe care apucase să le afle, pentru ca presupunerile ei să fie statornicite pe o temelie solidă, se strădui deocamdată să descopere cine era cavalerul necunoscut care binevoise a plăti cu atâta dărnicie găzduirea compatrioţilor săi. În consecinţă, de îndată ce zări trecând un soldat prin faţa hanului, nu scăpă prilejul să l descoasă întrebându l cum se numea căpitanul care trecuse în revistă trupa.

Soldatul care, pare se că era mai scump la vorbă decât interlocutoarea lui, mai înainte de a i da vreun răspuns, ţinu să afle pentru ce îi făcuse această întrebare.

— Pentru c a fost adineauri pe aici – îi răspunse coana Fournichon – pentru c a stat de vorbă cu noi şi pen­tru că e bine să ştii cu cine ai de a face.

Ostaşul începu să râdă:

— Căpitanul care a trecut în revistă trupa n ar fi intrat o dată cu capul, coană Fournichon, la Spada Mândrului Cavaler.

— Şi de ce, mă rog? întrebă hangiţa. E chiar o faţă atât de simandicoasă?

— Poate că da.

— Ei, şi dacă ţi as spune că nu pentru domnia sa a in­trat la hanul Mândrului Cavaler?

— Dar pentru cine atunci?

— Pentru prietenii dumisale.

— Căpitanul care a trecut în revistă trupa nu şi ar găzdui prietenii la Spada Mândrului Cavaler, pun mâna n foc.

— La naiba! Te cam întreci cu gluma, voinice! Şi cine i, mă rog, domnul ăsta, de are un obraz atât de subţire, că nu catadicseşte să şi găzduiască prietenii la cel mai bun han din Paris?

— Vrei să spui că ofiţerul care muştruluia trupa, nu i aşa?

— Bineînţeles.

— Ei, mătuşică, află atunci că ofiţerul care a venit în inspecţie este nici mai mult nici mai puţin decât domnul duce Nogaret de la Valette d'Épernon, pair al Franţei, colonel general al infanteriei regale, mai rege chiar decât în­săşi majestatea sa. Ei, şi acum ce mai zici?

— Că, dacă într adevăr dânsul a fost pe aici, mi a făcut o deosebită cinste.

— L ai auzit spunând cumva "comedia dracului"?

— Vai de mine! protestă doamna Fournichon, care avusese parte să vadă destule lucruri năstruşnice în viaţa ei şi pentru care "comedia dracului" nu era o expresie cu desăvârşire necunoscută.

Şi acum vă puteţi da seama cu câtă nerăbdare era aştep­tată ziua de 26 octombrie.

La 25 octombrie, pe înserat, sosi o ştafetă cu un săculeţ destul de greu pe care l lăsă pe bufetul soţilor Fournichon.

— E costul mesei poruncite pentru mâine – le spuse omul.

— Câte parale de cap? întrebară gazdele într un glas.

— Şase livre.

— Aşadar, oaspeţii domnului căpitan nu vor lua decât o singură masă la noi?

— Una singură.

— Înseamnă că domnul căpitan le a găsit o locuinţă?

— Pesemne.

Şi oricât încercară şi Trandafirul, şi Spada să l tragă de limbă, solul îşi luă tălpăşiţa fără a catadicsi să răspundă la vreuna din întrebările lor.

În sfârşit, sosi şi ziua aşteptată cu atâta înfrigurare de bucătăria Mândrului Cavaler.

Tocmai bătuse douăsprezece şi jumătate la biserica Augustinilor, când nişte călăreţi poposiră în pragul ospătăriei şi, după ce descălecară, intrară înăuntru.

Dat fiind că pătrunseseră în oraş pe poarta Bussy, erau cei dintâi oaspeţi sosiţi, aşa cum era şi firesc, în primul rând pentru că veniseră călări, apoi pentru că Spada se afla doar la o distanţă de o sută de paşi de poarta Bussy.

Unul dintre ei, care părea să fie căpetenia celorlalţi, nu numai prin înfăţişarea lui falnică, dar şi fiindcă era şi cel mai elegant îmbrăcat, venise escortat de doi lachei, şi unul, şi altul bine înţoliţi.

Fiecare dintre oaspeţi scoase la iveală câte o pecete cu chipul Cleopatrei, fiind primit cu zâmbete şi temenele de soţii Fournichon, mai cu seamă tânărul însoţit de lachei.

Totuşi, cu excepţia celui din urmă, noii sosiţi pătrun­seră cu sfială înăuntru şi parcă puţin îngrijoraţi; se vedea limpede că au ceva care le dă de gândit, un lucru destul de serios chiar, cu atât mai mult, cu cât, fără să vrea, îşi pipăiau mereu buzunarele.

Unii poftiră să se odihnească, alţii doreau să colinde prin oraş înainte de cină; tânărul cu cei doi lachei ţinu să afle dacă are ceva nou de văzut în Paris.

— Ce să vă spun – îl lămuri coana Fournichon, simţi­toare la înfăţişarea falnică a călăreţului – dacă nu vi e teamă de înghesuială şi dacă vă ţine cureaua să staţi în pi­cioare patru ceasuri în şir, puteţi să vă duceţi, ca sa vă omorâţi timpul, să l vedeţi pe domnul de Salcède, un spa­niol care nu ştiu ce uneltire a pus la cale.

— Adevărat – spuse tânărul – aşa e; am auzit ceva despre tărăşenia asta. Să fiu al dracului dacă nu mă duc!

Şi plecă împreună cu cei doi lachei.

Pe la orele două sosiră în grupuri de câte patru sau cinci oameni încă o duzină de călători. Erau şi câţiva care veni­seră stingheri.

Ba la un moment dat intră un cetăţean care părea să fie de prin vecini, cu capul gol şi cu o vărguţă în mână; bles­tema de mama focului Parisul, un oraş în care pungaşii sunt atât de sfruntaţi, încât se pomenise pe nepusă masă fără pălărie în timp ce încerca să răzbată printr un grup de oameni în apropiere de Piaţa Grève, şi atât de dibaci, încât nu izbutise să vadă cine anume i o şterpelise. De altfel, vina era numai a lui; n ar fi trebuit să intre în oraş cu o pălărie pe care strălucea o agrafă de toată frumuseţea.

Pe la orele patru, şi apucaseră să sosească la ospătăria soţilor Fournichon patruzeci dintre compatrioţii căpi­tanului.

— Ce curios! îi spuse hangiul nevesti si. Toţi sunt gasconi.

— Ce ţi s o fi părând aşa curios? îi răspunse cucoana. Căpitanul ţi a spus doar de la bun început că oaspeţii pe care vrea să i primească sunt compatrioţi de ai dumnealui!

— Ei, şi?

— Păi dacă dânsul este gascon, înseamnă că şi compa­trioţii săi trebuie să fie tot gasconi.

— Adevărat! se dumeri hangiul.

— Ai uitat că domnul d'Épernon e de fel din Toulouse?

— Aşa e, ai dreptate; crezi deci că tot de domnul d'Épernon e vorba?

— Nu l ai auzit oare pomenind de trei ori de comedia aia a dumnealui?

— A pomenit de comedia dumnealui? întrebă Fournichon, neliniştit. Care comedie? Ce mai e şi asta?

— Zevzecule! Aşa i place dumnealui să înjure.

— Aha, aşa e.

— Un singur lucru e de mirare, şi anume că n au sosit decât patruzeci de gasconi, când ar fi trebuit să vină patru­zeci şi cinci.

Pe la ceasurile cinci însă sosiră şi ultimii cinci gasconi, aşa încât oaspeţii pe care trebuia să i găzduiască Spada se aflau acum toţi în păr.

Niciodată, cred, o atât de plăcută surpriză nu făcuse să înflorească nişte chipuri de gasconi: timp de o oră fu un adevărat potop de draci, de încornoraţi şi de ducă se pe pustii; în sfârşit, nişte dezlănţuiri de veselie atât de zgo­motoase, încât soţii Fournichon aveau impresia că toată populaţia din Saintonge, din Poitou, din Aunis şi din Lan­guedoc năvălise în sala cea mare a hanului.

Unii dintre ei se cunoşteau mai dinainte; bunăoară, Eustache de Miradoux se duse să l îmbrăţişeze pe cavalerul escortat de lachei, având grijă să i prezinte pe Lardille, pe Militor şi pe Scipion.

— Cum se face că te întâlnesc la Paris? îl întrebă cavalerul.

— Dar tu, dragă Sainte Maline?

— Eu am o slujbă în armată, şi tu?

— Eu am venit pentru o daraveră cu o moştenire.

— Aşa! Şi tot cu mătuşa Lardille după tine?

— Ce să i fac dac a ţinut morţiş să meargă şi ea?!

— Nu puteai să pleci pe tăcute, în loc să cari cu tine toţi broscoii ăştia care i se încurcă în fuste?

— Cum să plec, dacă ea a deschis scrisoarea pro­curorului?

— Va să zică ai aflat de moştenire printr o scrisoare? întrebă Sainte Maline.

— Da – răspunse Miradoux. Apoi căutând să schimbe vorba, spuse: Nu ţi se pare ciudat că e atâta lume la hanul ăsta şi că toţi sunt compatrioţi de ai noştri?

— Nu e nimic ciudat; firma de afară este făcută să îmbie pe toţi oamenii care înţeleg să şi respecte obrazul – îi luă vorba din gură vechea noastră cunoştinţă Perducas de Pincorney, amestecându se în discuţie.

— Aha, dumneata erai, frăţioare?! se miră Sainte Maline. Ştii că n ai apucat încă să mi spui ceea ce voiai tocmai să mi povesteşti atunci când ne a despărţit pu­hoiul acela de oameni în apropiere de Piaţa Grève.

— Şi ce voiam să ţi povestesc? întrebă Pincorney, îmbujorându se puţin la faţă.

— Cum se face că atunci când ne am întâlnit pe drum între Angoulême şi Angers erai a tot aşa, ca şi acum, pe jos, cu o nuia în mână şi cu capul gol.

— Şi asta îţi dă chiar atât de gândit, domnule?

— Ba bine că nu! spuse Sainte Maline. De la Poi­tiers şi până aici este o bucată bună de drum, şi dumneata, pare se, veneai de dincolo de Poitiers.

— De la Saint André de Cubsac.

— Ca să vezi! Şi cum aşa, în capul gol?

— E foarte firesc.

— Nu mi se pare.

— Ba da, şi o să vă daţi seama numaidecât. Taică meu are doi cai de toată frumuseţea la care ţine ca la ochii din cap, încât ar îi în stare să mă dezmoşteneaseă după nenorocirea ce mi s a întâmplat.

— Şi ce nenorocire ţi s a întâmplat?

— Ieşisem cu unul dintre ei, cel mai frumos, la plim­bare, când deodată se aude bubuind o archebuză la vreo zece paşi mai încolo: calul se sperie, îşi ia vânt şi o por­neşte ca din praştie spre Dordogne.

— Şi se azvârle în apă?

— Întocmai.

— Cu dumneata împreună?

— Nu; spre norocul meu, avusesem timp să mă las jos uşurel, până am atins pământul, altminteri m aş fi înecat o dată cu el.

— Nu mai spune! Va să zică bietul dobitoc s a înecat?

— Să nu apuc ziua de mâine! Ştii doar cât e de lată Dordogne: pe puţin o jumătate de leghe!

— Şi atunci?

— Atunci am chizbuit că i mai cuminte să nu mai dau pe acasă şi s o şterg cât mai departe de mânia părintească.

— Şi cu pălăria ce s a întâmplat?

— Stai puţin că ţi spun, ce dracu! Pălăria a căzut pe jos.

— Ca dumneata?

— Nu, eu n am căzut, m am lăsat uşor până ce am pus piciorul pe pământ; un Pincorney n ar putea să cadă de pe cal; la noi, în familie, suntem din faşă călăreţi.

— O lume întreagă ştie asta – spuse Sainte Maline – dar ce s a întâmplat cu pălăria?

— Ah, aşa e! Ce s a întâmplat cu pălăria?

— Da.

— Pălăria a căzut, aşadar, pe jos: am început s o caut, bineînţeles; îmi pusesem toată nădejdea în ea, deoa­rece plecasem de acasă cu buzunarele goale.

— Şi la ce ţi ar fi putut folosi pălăria dumitale, ca să ţi pui toată nădejdea în ea? stărui Sainte Maline, care ţinea cu tot dinadinsul să l scoată din sărite pe Pincorney.

— Ei, drăcia dracului, ba bine că nu! Trebuie să ştii că pana de la pălăria mea era prinsă cu o agrafă de dia­mant pe care maiestatea sa împăratul Carol al V lea a dăruit o bunicului meu atunci când, ducându se din Spa­nia în Flandra, a poposit la castelul nostru.

— Aşa, aşa! Va să zică ai vândut agrafa cu pălărie cu tot? Înseamnă deci că eşti cel mai bogat dintre noi toţi, dragul meu, şi în cazul acesta ai fi putut cel puţin, cu banii pe care i ai primit pentru agrafă, să ţi cumperi încă o mănuşă; mâinile dumitale sunt desperecheate: una este albă, ca o mână de femeie, iar cealaltă fumurie, ca o mână de negru.

— Stai puţin! În momentul când mă întorceam să mi culeg de pe jos pălăria, văd un corb cât toate zilele năpustindu se asupra ei.

— Asupra pălăriei dumitale?

— Mai bine zis asupra diamantului meu; ştii doar că dihania are năravul să şterpelească tot ce străluceşte; cum spuneam deci, se repede asupra diamantului meu şi l înhaţă.

— Ce? Diamantul?

— Da, domnule. În primul moment am rămas cu ochii zgâiţi. Abia pe urmă am rupt o la fugă după el, strigând: "Hoţii, puneţi mâna pe el, puneţi mâna pe el!" Dracu să l ia! După cinci minute se făcuse nevăzut şi de atunci i am pierdut urma.

— Aşa încât, îndurerat de această îndoită pierdere...

— N am mai avut inimă să mă ntorc la părinţi acasă şi m am hotărât să mi încerc norocul la Paris.

— Mare minune! rosti unul dintre cei de faţă. Va să zică vântul s a prefăcut acum în corb? Te am auzit, paremi se, povestindu i domnului de Loignac că, în timp ce citeai un răvaş de la iubita dumitale, vântul ţi a smuls răvaşul din mână şi pălăria din cap şi că atunci, ca un adevărat Amadis³, ai alergat să prinzi răvaşul, lăsând pă­lăria în plata Domnului...

— Domnule – spuse la rândul său Sainte Maline – am cinstea de a l cunoaşte pe domnul d'Aubigné, care, deşi un vajnic ostaş, mânuieşte cu aceeaşi iscusinţă pana ca şi spada; dacă o să ai prilejul să l vezi, te aş sfătui să i povesteşti păţania dumitale cu pălăria şi cred că va scrie o istorioară încântătoare inspirată de această în­tâmplare.

Se auziră ici şi colo râsete, nu îndeajuns de bine stăpânite.

— Ce înseamnă asta, domnilor? se răţoi gasconul, ar­ţăgos. Nu cumva râdeţi de mine?

Toată lumea se întoarse ca să poată râde în voie.

Perducas aruncă o privire scrutătoare jur împrejur şi zări în dreptul căminului un tânăr care şi ascunsese faţa în palme şi crezu c o făcuse anume ca să nu l vadă hlizindu se. Se duse întins la el.

— Ascultă, domnule – îl luă la rost Perducas – dacă ţi vine să râzi, ai cel puţin curajul să mi râzi în faţă, ca să ţi văd obrazul.

Şi l bătu pe umeri. Tânărul îşi înălţă fruntea gravă şi încruntată. Nu era nimeni altul decât prietenul nostru Ernauton de Carmainges, care încă nu se dezmeticise după aventura lui din Piaţa Grève.

— Fiţi atât de bun şi daţi mi pace, domnule – îi răspunse el – şi dacă mai puneţi mâna pe mine, aveţi grijă cel puţin s o faceţi cu mâna înmănuşată. Vedeţi doar că nici nu mă sinchisesc de dumneavoastră.

— Foarte bine! bombăni Pincorney. Dacă nu te sinchi­seşti, nu mai am nimic de zis.

— Dar bine, domnule – interveni Eustache de Miradoux, adresându se lui Carmainges, cu gândul de a împăca lucrurile – nu prea eşti politicos cu compatriotul nostru.

— Ei, fir ar să fie, şi ce te priveşte pe dumneata, dom­nule? răspunse Ernauton, din ce în ce mai contrariat.

— Ai dreptate, domnule – recunoscu Miradoux, înclinându se – într adevăr, nu mă priveşte câtuşi de puţin.

Şi se răsuci pe călcâie pentru a se întoarce lângă Lardille, care se aciuase într un colţ al căminului uriaş; cineva însă îi tăie drumul. Era Militor, cu mâinile vârâte în cingătoare şi cu zâmbetul lui batjocoritor pe buze.

— Ei, tăticule? îl încolţi puşlamaua.

— Ce e?

— Ce zici?

— Ce să zic?!

— Ai văzut cum ţi a închis gura gentilomul ăla?

— Hai?

— Ţi a tras o săpuneală de ţi a mers fulgii.

— Ai observat tu aşa ceva? spuse Eustache, încercând să l ocolească pe Militor.

Băiatul însă îi zădărnici planul, făcând un pas spre stânga şi aţinându i din nou calea.

— Nu numai eu – stărui Militor – ci toţi câţi sunt aci de faţă; uită te în jur şi ai să i vezi cum se tăvălesc de râs.

E adevărat că se râdea, dar fiindcă toată lumea era por­nită pe râs.

Eustache se făcu roşu ca focul.

— Haide, haide, tăticule, bate fierul cât e cald! îl as­muţi Militor.

Umflându se în pene, Eustache se apropie de Carmainges.

— Se pare, domnule – îl interpelă el – că aţi vrut cu tot dinadinsul să mă jigniţi.

— Când anume?

— Adineauri.

— Pe dumneata?

— Pe mine?

— Şi cine zice asta?

— Domnul de colo – spuse Eustache, arătând spre Militor.

— Atunci domnul – răspunse Carmainges, apăsând ironic pe ultimul cuvânt – atunci domnul e un gâscan.

— Cum, cum? se zbârli Militor, furios.

— Şi ar face bine – continuă Carmainges – să nu mă scoată din sărite, altminteri am să mi amintesc de sfaturile domnului de Loignac.

— Domnul de Loignac nu m a făcut gâscan, domnule.

— Nu, te a făcut măgar; preferi cuvântul ăsta? Pentru mine i totuna; dacă eşti măgar, pun şaua pe dumneata, iar dacă eşti gâscan, am să te jumulesc.

— Domnule – interveni Eustache – e feciorul meu vitreg; fiţi mai îngăduitor cu el, vă rog, măcar pentru mine.

— Ah! Aşa înţelegi dumneata să mă aperi, tăticule? izbucni Militor, exasperat. Dacă i aşa, las' că ştiu eu să mă apăr mai bine.

— Copiii să stea la colţ! spuse Ernauton. La colţ!

— La colţ?! se oţărî Militor, îndreptându se spre dom­nul de Carmainges cu pumnul ridicat. Am şaptesprezece ani, domnule, mă nţelegi?

— Şi eu am douăzeci şi cinci – spuse Ernauton – de aceea am să te nvăţ minte aşa cum se cuvine.

Şi, înşfăcându l de guler şi de cingătoare, îl ridică de jos şi l azvârli ca pe o boccea pe fereastra parterului, drept în stradă, în timp ce Lardille scotea nişte ţipete de ziceai că se dărâmă casa.

— Şi acum – adăugă liniştit Ernauton – dacă mai vine cineva să mă sâcâie, fie el cine o fi, tată vitreg, mamă vitregă, fiu vitreg sau orice alte neamuri de pe faţa pământului, îl fac harcea parcea.

— Ba nu, zău – spuse Miradoux – are toată drepta­tea: de ce să l zgândări, bietul om?

— Ah! Mişelule! Mişelule! Să ţi laşi băiatul snopit în bătaie! răcni Lardille, îndreptându se spre Eustache şi scuturându şi laţele căzute pe umeri.

— Haide, haide – zise Eustache – linişteşte te, poate că aşa o să i vină mintea la cap.

— Ei, dar ce mai e şi asta? Unde s a mai văzut aşa ceva, să azvârli oamenii pe fereastră? spuse un ofiţer, intrând pe uşă. Ce dracu! Când faci asemenea glume, ar trebui cel puţin să ai grijă să strigi: "Păzea, să nu ţi cadă în cap!"

— Domnul de Loignac! răsunară douăzeci de glasuri deodată.

— Domnul de Loignac! repetară cei patruzeci şi cinci de oaspeţi.

La auzul acestui nume binecunoscut în tot cuprinsul Gasconiei, toată lumea se ridică în picioare şi nimeni nu mai suflă un cuvânt.

IX

DOMNUL DE LOIGNAC

Îndată după domnul de Loignac intră pe uşă Militor, deşelat din pricina căderii şi cu obrazul stacojiu de mânie.

— Sluga dumneavoastră, domnilor – spuse Loignac. Cum văd eu, e tămbălău mare pe aici... Aha! Pare mi se că jupân Militor a umblat iarăşi cu ţâfna în nas şi de aceea, pesemne, şi l a cam julit.

— Las' c o să mi plătească buşeala asta – bodogăni Militor, ameninţându l cu pumnul pe Carmainges.

— Adu la masă, jupân Fournichon – strigă Loignac – şi fiecare să se poarte frumos cu vecinul său, dacă se poate. Din clipa asta trebuie să ne iubim ca fraţii.

— Hm! pufni Sainte Maline.

— Mărinimia e lucru rar – spuse Chalabre, despă­turind şervetul peste vesta lui sură, cu mâneci bufante, pentru ca, oricât de îmbelşugate ar fi fost sosurile, să nu se întâmple vreun pocinog.

— E cam greu să iubeşti un om de care te izbeşti la tot pasul – adăugă Ernauton. Ce i drept însă, n o să stăm cine ştie câtă vreme împreună.

— Treabă i asta – izbucni Pincorney, pe care zeflemelile lui Sainte Maline încă l mai râcâiau – pe mine m aţi dat în tărbacă pentru că am venit în capul gol, şi nimeni nu i spune nimic domnului de Montcrabeau, fi­indcă şade la masă ferecat într o platoşă de pe vremea împăratului Pertinax⁴, din care, pare se, îşi trage obârşia. Ca să vezi ce înseamnă să fii pururea în defensivă!

Înţepat, Montcrabeau îşi îndreptă umerii şi, cu o voce piţigăiată:

— Dacă i aşa, domnilor – declară el – n am decât s o scot. Să ia aminte cei care preferă să mă vadă îţi ofen­sivă decât în defensivă.

Şi prinse a dezlega cu toată solemnitatea şireturile pla­toşei în care era încătuşat, făcându i semn lacheului său, o matahală căruntă de vreo cincizeci de ani, să vină la el.

— Ei, gata, gata, faceţi pace! îi îndemnă domnul de Loignac. Să ne aşezăm la masă.

— Fă bine şi scapă mă de platoşa asta – îi spuse Per­tinax lacheului.

Matahala i o luă din mâini.

— Şi eu ce fac? îi şopti el. N o să capăt nimic de mâncare? Zi să mi aducă şi mie ceva să îmbuc, Pertinax, sunt lihnit de foame.

Întrebarea aceasta, oricât era de ciudată familiaritatea pe care o dădea în vileag, nu stârni câtuşi de puţin mirarea celui căruia îi fusese adresată.

— Am să fac tot ce mi stă în putinţă – îi făgădui el – dar, ca să fii mai sigur, caută şi tu de ţi fă rost de ceva.

— Hm! crâcni lacheul, îmbufnat. Asta nu mi miroase a bine.

— Şi chiar nu ţi a mai rămas nici o lăscaie? întrebă Pertinax.

— Ştii doar că ultimul scud pe care l mai aveam l am păpat la Sens.

— Ei, fir ar să fie! Ia de vinde ceva ca să scoţi niscai parale.

Nici nu isprăvise bine vorba, şi se auzi un glas strigând pe stradă, apoi în pragul ospătăriei:

— Fiare vechi cumpărăm! Are cineva de vânzare scule sau fiare vechi?

La auzul acestei chemări, coana Fournichon se repezi la uşă, în timp ce Fournichon aducea cu ifos primele talere cu bucate la masă. Judecând după cinstea cu care fură în tâmpinate, bucătăria lui Fournichon părea să fie neîn­trecută. Neputând face faţă tuturor laudelor ce i erau aduse, Fournichon se gândi să i dea şi nevesti si prilejul să se bucure de ele. Zadarnic însă o căută din ochi jur îm­prejur: hangiţa parcă intrase în pământ.

O strigă.

— Oare ce o fi făcând? întrebă atunci pe un rândaş de la bucătărie, văzând că tot nu venea.

— Ah, jupâne, e un adevărat chilipir – îi răspunse acesta. S a dus să vândă toată fierăria dumneavoastră hârbuită cu bani buni bătuţi pe muchie.

— Sper că nu i s o fi năzărit să vândă platoşa şi casca mea de război! strigă Fournichon, dând să se repeadă la uşă.

— Nici vorbă că nu – spuse Loignac – de vreme ce există un edict dat de rege în care se arătă lămurit că ni­meni n are voie să cumpere arme.

— N are a face – spuse Fournichon şi o porni întins spre uşă.

Coana Fournichon tocmai se întorcea victorioasă.

— Dar ce s a întâmplat? Ce i cu tine? întrebă ea, văzând chipul înspăimântat al soţului său.

— Ce să fie? Am auzit că vrei să mi vinzi armele.

— Ei, şi?

— Vorba i că eu nu vreau să le vinzi, mă nţelegi?

— Fugi încolo! De vreme ce i linişte în ţară, două cratiţe noi fac mai multe parale decât o platoşă ruginită.

— Cred totuşi că negoţul de fiare vechi este cam pe drojdie de când cu edictul regal despre care vorbea adineauri domnul de Loignac, nu i aşa? spuse Chalabre.

— Dimpotrivă, domnule – sări cu gura coana Four­nichon – nici nu ştiţi de când mă tot ispitea s o vând ne­gustorului ăsta. Astăzi însă, vă spun drept, n am mai putut înfrunta ispita, şi fiindcă s a ivit iarăşi prilejul, am căutat să nu l scap. Orice s ar zice, domnule, zece scuzi sunt zece scuzi, iar o platoşă ruginită nu e decât o tinichea fără nici un folos.