Les quarante cinq

— Cum aşa? Zece scuzi?! se miră Chalabre. Chiar atât de bine plăteşte? Ei, drăcie!

Şi căzu pe gânduri.

— Zece scuzi! repetă Pertinax, aruncându i o privire plină de tâlc lacheului său. Ai auzit, domnule Samuel?

Dar Samuel îşi şi luase tălpăşiţa.

— Ia te uită! exclamă domnul de Loignac. Bine, dar pe negustorul ăsta tare mă tem că l paşte ştreangul!

— Vai de mine! protestă coana Fournichon. E un om de treabă, blând ca un miel şi de înţeles.

— Dar ce o fi făcând oare cu toată fierăria asta?

— O vinde mai departe cu toptanul.

— Cu toptanul? întrebă Loignac. Şi zici că ţi a dat zece scuzi? Pentru ce?

— Pentru o platoşă ruginită şi un coif ciuruit.

— Presupunând că amândouă împreună ar cântări cam vreo zece livre, înseamnă că ţi a plătit jumătate de taler livra. Comedia dracului, cum spune un cunoscut de al meu, trebuie să fie o taină la mijloc!

— Unde nu dă Dumnezeu să vină negustorul ăsta de ispravă la mine, la castel! spuse Chalabre, căruia începu­seră să i licărească ochii. I aş vinde un morman întreg de coifuri, platoşe şi mănuşi de fier în greutate de trei mii de livre.

— Cum, aţi fi in stare să vindeţi armurile strămoşilor domniei voastre? îl întrebă Sainte Maline, maliţios.

— Vai, domnule! spuse Eustache de Miradoux. Ar fi păcat! Sunt moaşte sfinte.

— Aş! dădu din umeri Chalabre. În ceasul de faţă, strămoşii mei se cheamă că sunt tot nişte moaşte şi n au nevoie decât cel mult să fie pomeniţi la biserică.

Oaspeţii începuseră să se înfierbânte, mulţumită vinului de Bourgogne, pe care mâncărurile piperate ale jupânului Fournichon îi sileau să l dea de duşcă pahar după pahar.

Glasurile îşi ridicaseră diapazonul, talerele zăngăneau, creierii începuseră să se împâclească de aburii vinului, prin vălul cărora fiecare gascon vedea totul scăldat într o lu­mină trandafirie, în afară de Militor, care se gândea la păţania sa, şi de Carmainges, care se gândea la pajul său.

— Uite ce de oameni voioşi – îi spuse Loignac veci­nului său, care din întâmplare era chiar Ernauton – şi nici măcar nu ştiu de ce.

— Nici eu – răspunse Carmainges. Ce i drept însă, în ce mă priveşte, spre deosebire de ei, n am nici un motiv să fiu voios.

— N aveţi dreptate, domnule, vă rog să mă credeţi – continuă Loignac – fiindcă pentru un om ca domnia voastră Parisul este o adevărată mină de aur, un rai în care îţi sunt hărăzite toate măririle, o lume în care te aşteaptă toate desfătările.

Ernauton clătină din cap.

— Ei, cum se poate!

— N aş vrea să râdeţi de mine, domnule de Loignac – spuse Ernauton – şi cum, pe cât se pare, în mâinile domniei voastre se află înmănuncheate sforile ce i pun în mişcare pe mai toţi cei de faţă, v aş ruga să mi faceţi măcar hatârul de a nu l socoti pe vicontele Ernauton de Carmainges drept o păpuşă de lemn.

— Sunt gata să vă fac şi alte hatâruri, nu numai pe acesta, domnule viconte – răspunse Loignac, înclinându se ceremonios. V am remarcat de la prima vedere din­tre toţi cei de aici, atât pe domnia voastră, a cărui pri­vire este pe cât de mândră, pe atât de blajină, ca şi pe tânărul de colo cu privirea vicleană şi mohorâtă.

— Cum se numeşte?

— Domnul de Sainte Maline.

— Şi pentru care pricină m aţi remarcat, domnule, dacă această întrebare nu dovedeşte totuşi o nemăsurată curiozitate din partea mea?

— Pentru că vă cunosc, atâta tot.

— Pe mine?! se arătă mirat Ernauton. Domnia voas­tră mă cunoaşteţi pe mine?

— Pe dumneavoastră ca şi pe dânsul; pe dânsul ca şi pe toţi cei ce sunt aici.

— E ciudat.

— Se poate, dar e necesar.

— Şi pentru ce ar fi necesar?

— Pentru că un căpitan trebuie să şi cunoască ostaşii.

— Şi pentru că oamenii aceştia...

— Vor fi ostaşii mei începând de mâine.

— Dar eu credeam că domnul d'Épernon...

— Sst! Numele acesta nu trebuie rostit aici sau, şi mai bine, să nu rostiţi aici nici un nume; deschideţi ure­chile şi pecetluiţi vă buzele, şi deoarece v am făgăduit să vă fac toate hatârurile, primiţi sfatul acesta drept arvună.

— Vă mulţumesc, domnule! se înclină Ernauton.

Loignac îşi netezi mustăţile şi se ridică în picioare:

— Domnilor – spuse el – dat fiind că întâmplarea a făcut să se întrunească aici laolaltă patruzeci şi cinci de oameni născuţi pe aceleaşi meleaguri, să gustăm vinul acesta de Spania, închinând paharul pentru prosperitatea tuturor celor de faţă.

Invitaţia lui dezlănţui un ropot de aplauze vijelioase.

— Aproape toţi s au îmbătat turtă – îi spuse Loignac lui Ernauton. Ar fi prilejul cel mai potrivit să i punem pe fiecare să şi povestească păţaniile; păcat numai că n avem timp de aşa ceva. Pe urmă, ridicând glasul, strigă: Hei, jupâne Fournichon! Fă bine şi scoate afară femeile, copiii şi lacheii.

Lardille se sculă drăcuind; nu apucase încă să şi mănânce desertul.

Militor însă nici nu se clinti.

— S a auzit? spuse Loignac, aruncându i o privire ce nu îngăduia nici o împotrivire. Hai, hai, la bucătărie, dom­nule Militor!

Câteva clipe mai apoi, nu mai rămăseseră în sala ha­nului decât cei patruzeci şi cinci de meseni împreună cu domnul de Loignac.

— Domnilor – spuse acesta – fiecare dintre domniile voastre ştie, sau cel puţin bănuieşte cine l a adus la Paris. Bine, bine, nu i nevoie să i rostiţi numele în gura mare, ajunge că l ştiţi. De asemenea, după cum ştiţi, aţi venit aici spre a i da ascultare.

Un murmur de încuviinţare se ridică în întâmpinarea cuvintelor lui din toate colţurile sălii; cum însă fiecare dintre cei de faţă cunoştea numai împrejurările ce i hotărâseră soarta şi nimeni, în schimb, n avea habar că ve­cinul său venise acolo călăuzit de aceeaşi stea, toţi oas­peţii se uitară unul la altul cu mirare.

— Aşa, va să zică – spuse Loignac. Lăsaţi, domnilor, o să vă priviţi pe îndelete mai pe urmă. Fiţi pe pace, veţi avea tot timpul să faceţi cunoştinţă. Aţi venit deci spre a fi în slujba acestui om, recunoaşteţi?

— Da, da! strigară cei patruzeci şi cinci. Recunoaştem.

— Aşadar, deocamdată – continuă Loignac – veţi părăsi pe tăcute hanul pentru a trage la locuinţa ce vi s a pregătit.

— Toţi? întrebă Sainte Maline.

— Toţi.

— Toţi am fost deci chemaţi, toţi suntem aici o apă şi un pământ? bolborosi Perducas, ale cărui picioare erau atât de şubrede, încât, ca să şi menţină centrul de greutate, se agăţă de Chalabre, încolăcindu i grumazul.

— Bagă de seamă – îi spuse acesta – vezi că mi mo­totoleşti haina.

— Da, toţi o apă şi un pământ, în faţa voinţei stăpânului – întări Loignac.

— Cum adică, domnule – interveni Carmainges, împurpurându se – s avem iertare, dar nimeni nu mi a spus până acum că domnul d'Épernon se va numi stăpânul meu.

— Ai răbdare.

— N am înţeles aşa.

— Ai răbdare, ce dracu! N am mai văzut aşa om sucit!

Toată lumea tăcu ciulind urechile, cei mai mulţi plini de curiozitate, iar câţiva cu nerăbdare.

— Nu v am spus încă cine va fi stăpânul dumnea­voastră, domnilor...

— Da – zise Sainte Maline – dar ne aţi spus că vom avea totuşi un stăpân.

— Toţi avem un stăpân! strigă Loignac. Dar dacă obrazul domniei tale este prea subţire pentru a te mulţumi cu cel pe care l ai pomenit, n ai decât să ţi ridici privi­rea mai sus: nu numai că nu te opresc, dar chiar îţi dau dezlegarea s o faci.

— Regele! murmură Carmainges.

— Tăcere! strigă Loignac. Aţi venit aici spre a da as­cultare, căutaţi deci să fiţi ascultători; până una alta, iată aici un ordin pe care îmi vei face plăcere, domnule Ernauton, să l citeşti cu glas tare.

Ernauton desfăşură pe îndelete pergamentul pe care i l încredinţase domnul de Loignac şi citi răspicat:

"Ordin către domnul de Loignac de a merge să ia în primire, pentru a le fi comandant, pe cei patruzeci şi cinci de gentilomi chemaţi de mine la Paris, cu încuviinţarea maiestăţii sale.

NOGARET DE LA VALETTE

duce d'Epernon''
Cu mintea aburită de băutură sau limpezi la cap, toţi oaspeţii se înclinară: cu singura deosebire că nu toţi reu­şiră să şi păstreze la fel de bine echilibrul atunci când se ridicară în picioare.

— Aşadar, ne am înţeles – spuse domnul de Loignac – trebuie să veniţi cu mine chiar acum. Caii împreună cu tot tacâmul şi cu oamenii domniilor voastre vor ră­mâne mai departe aici, la jupân Fournichon, care le va purta de grijă, urmând ca mai târziu să trimitem după ei; deocamdată să ne pregătim de plecare. Grăbiţi vă că ne aşteaptă bărcile.

— Bărcile? îngânară gasconii. Dar ce, e vorba să ne îmbarcăm?

Şi schimbară între ei priviri pline de o nesăţioasă cu­riozitate.

— Fireşte că trebuie să vă îmbarcaţi – răspunse Loignac. Ca să mergem la Luvru, nu trebuie sa trecem pe malul celălalt?

— La Luvru! La Luvru! şoptiră gasconii, bucuroşi. Măi să fie al dracului! Mergem la Luvru deci?

Loignac se ridică de la masă, îi puse pe cei patruzeci şi cinci de oaspeţi să se perinde prin faţa lui, numărându i ca pe o turmă de oi, şi o porni cu ei pe străzi, călăuzindu i spre turnul Nesle.

Acolo erau aşteptaţi de trei bărci mari care luară fie­care câte cincisprezece călători şi, fără să mai zăbovească o clipă, se desprinseră de ţărm.

— Ce naiba o să facem la Luvru? se întrebau cei mai isteţi dintre ei, dezmeticiţi de boarea rece a fluviului, mai toţi fiind îmbrăcaţi pe sponci în straiele lor sărăcuţe.

— Măcar să fi avut platoşa pe mine! suspină Perti­nax de Montcrabeau.

X

OMUL CU PLATOŞE

Pertinax avea tot dreptul să ofteze după platoşa lui, deoarece, chiar în momentul acela, prin mijlocirea năs­truşnicului lacheu pe care l am văzut vorbind atât de fa­miliar cu stăpânul său, fusese pe veci văduvit de ea.

Într adevăr, la auzul cuvintelor magice rostite de coana Fournichon "Zece scuzi!", valetul lui Pertinax o rupsese la fugă după negustor.

Cum între timp se înnoptase şi cum, de bună seamă, omul era grăbit, negustorul de fiare vechi apucase să facă vreo treizeci de paşi în clipa în care Samuel ieşi pe uşa hanului.

Valetul se văzu deci nevoit să l strige în gura mare. Negustorul se opri înfricoşat şi aruncă o privire pătrun­zătoare străinului care se îndrepta spre el; văzându l însă împovărat cu calabalâcuri se opri locului.

— Ce pofteşti, prietene? îl întrebă el.

— Ce să poftesc? Pe dracu n tigaie! spuse lacheul, şmecher. Poftesc să facem un târg împreună.

— Zi odată ce vrei.

— Eşti grăbit?

— Da.

— Ei, lasă mă barem să răsuflu puţin, ce dracu!

— Te las, dar răsuflă mai repede, că sunt aşteptat.

Se vedea cât de colo că negustorul mai păstra încă o umbră de neîncredere faţă de lacheu.

— Când ai să vezi ce ţi am adus – spuse acesta – cum pare mi se că umbli după aşa ceva, n o să mai fii atât de zorit.

— Şi ce mi ai adus?

— O piesă de toată frumuseţea, un adevărat giuvaer care... Dar văd că nici nu m asculţi?

— Nu, mă uit.

— Unde?

— Păi dumneata nu ştii, nenişorule – zise omul cu platoşe – că negoţul armelor este oprit din porunca re­gelui?

Şi spunând acestea, arunca încolo şi încoace priviri în­grijorate.

Lacheul socoti de cuviinţă să facă pe niznaiul.

— Habar n am – răspunse el – abia acum am picat de la Mont de Marsan.

— Aşa! Atunci se schimbă socoteala – spuse omul cu platoşe, pe care răspunsul acesta păru să l mai liniş­tească puţin. Dar, deşi ai picat chiar acum de la Mont de Marsan, ştii totuşi că umblu să cumpăr arme?

— Da, ştiu.

— Cin' ţi a spus?

— Ei, bată te să te bată! Ce nevoie aveam să mi spună cineva, când chiar dumneata ai strigat adineauri în gura mare!

— Unde anume?

— In pragul hanului la Spada Mândrului Cavaler.

— Erai înăuntru va să zică?

— Da.

— Cu cine?

— Cu o droaie de prieteni.

— Cu o droaie de prieteni? De obicei nu intră ţipenie de om în hanul ăsta.

— Pesemne că nu ţi a venit să crezi când i ai văzut?

— Chiar aşa. Dar de unde vin toţi prietenii ăştia?

— Din Gasconia, ca şi mine.

— Sunteţi cumva în slujba regelui Navarei?

— Haida de! Suntem francezi get beget.

— Da, dar hughenoţi?

— Catolici, ca preasfântul nostru părinte papa, mul­ţumesc lui Dumnezeu – spuse Samuel, scoţându şi tichia – dar acum nu i vorba de asta, ci de platoşa pe care o vezi aci.

— Să ne tragem mai lângă perete, dacă nu ţi e cu su­părare; prea suntem în văzul tuturor, aici, în mijlocul străzii.

Şi se întoarseră din drum câţiva paşi, până în dreptul unei case cu înfăţişare burgheză, prin vitraliile căreia nu se zărea nici o lumină.

Uşa casei era străjuită de un balcon ce o adăpostea ca o streaşină. O laviţă de piatră era singurul adaos ce i îm­podobea faţada.

Adaosul acesta era pe cât de plăcut, pe atât de folosi­tor, întrucât trecătorii se puteau sluji de el ca de o treaptă pentru a încăleca pe catâri sau pe cai.

— Ia să vedem platoşa aceea – spuse negustorul când ajunseră sub streaşină de la intrare.

— Uite o.

— Stai puţin; parcă se aud nişte paşi înăuntru.

— Peste drum, nu aici.

Negustorul se întoarse.

Într adevăr, pe partea cealaltă a străzii se afla o casă cu două etaje; când şi când, la ferestrele celui de al doi­lea cat pâlpâia pe furiş o lumină.

— Hai, repede – spuse negustorul, pipăind platoşa.

— Ei, ce zici, ia uite ce grea e! o lăudă Samuel.

— Veche, butucănoasă şi demodată.

— Un lucru de artă.

— Şase scuzi: eşti mulţumit?

— Cum, şase scuzi?! Bine, dar adineauri ai dat zece pentru un pieptar ciuruit, o vechitură.

— Şase scuzi, dacă ţi place – repetă negustorul.

— Uită te numai ce lucrătură...

— Ce mă interesează lucrătura, când eu vând marfa cu toptanul?

— Ei, vezi acum te tocmeşti – îl judecă Samuel – iar adineauri ai dat atâta cât ţi s a cerut.

— Mai treacă de la mine un scud – spuse omul, scos din răbdări.

— Numai poleiala face paisprezece scuzi!

— Ei, haide odată – se stropşi negustorul spune: da ori ba?

— Aferim! Halal negustor, ce să zic! îl înfruntă Sa­muel. Te ascunzi ca să ţi faci mişmaşurile dumitale, nu te sfieşti să calci legea în picioare şi, după toate astea, mai stai la tocmeală cu bieţii oameni de treabă?

— Ho, ho, nu striga aşa!

— Păi ce crezi că mi e frică?! spuse Samuel, ridicând glasul. Eu nu fac negoţ pe sub mână şi n am de ce să m ascund.

— Haide, haide, ia zece scuzi şi taci din gură.

— Zece scuzi? Dacă ţi spun că numai poleiala face atâta. Ce, vrei să speli putina?

— Da' de unde! Ce om îndrăcit!

— Să ştii că dacă te mpinge păcatul s o ştergi, strig straja!

Ultimele cuvinte fuseseră trâmbiţate cu un glas atât de puternic, încât Samuel ar fi putut tot atât de bine să şi aducă la îndeplinire ameninţarea.

Gălăgia stârnită de el făcu să se deschidă o ferestruică la balconul casei în dreptul căreia se desfăşura tocmeala; auzind scârţâitul canaturilor, în clipa în care se deschi­sese fereastra, negustorul îngheţă de spaimă.

— Bine, bine – se grăbi el să spună – văd eu că tre­buie să ţi fac pe plac. Na cincisprezece scuzi şi lasă mă n pace.

— Să fii sănătos! spuse Samuel, băgând banii în bu­zunar.

— Să nu te plângi de noroc.

— Numai că, vezi dumneata, ăşti cincisprezece scuzi sunt pentru stăpânul meu – stărui Samuel – trebuie să mi rămână şi mie ceva.

Negustorul se uită în toate părţile şi trase pe jumă­tate pumnalul afară din teacă. Pe cât se părea, avea de gând să cresteze puţin pielea lui Samuel, cruţându i pe veci osteneala de a cumpăra o altă platoşă în locul celei pe care o vânduse, dar Samuel avea ochiul ager, ca vrabia când ciuguleşte strugurii din vie, şi se dădu înapoi, spunând:

— Da, da, negustoriile, crezi că nu văd c ai scos pum­nalul? Dar mai văd încă ceva: văd o mogâldeaţă în balcon care se uită la dumneata.

Galben de frică, negustorul se uită în direcţia arătată de Samuel şi zări o arătare şuie şi năstruşnică, înfăşu­rată într un halat din blană de pisică; acest Argus urmă­rise toată scena fără să scape nici o frântură de vorbă şi nici un gest.

— N am încotro, sunt la cheremul dumitale – spuse negustorul, rânjind întocmai ca un şacal când îşi arată col­ţii – poftim încă un scud. Lua te ar toţi dracii! adăugă el în şoaptă.

— Mulţumesc – spuse Samuel – vânzare bună!

Şi făcând o plecăciune în faţa omului cu platoşe, plecă pe aci încolo, râzând batjocoritor.

Negustorul, care rămăsese singur pe stradă, se aplecă să ia de jos platoşa lui Pertinax, căznindu se s o vâre în pieptarul cumpărat de la Fournichon.

Cetăţeanul continua să l privească şi văzându l cum se luptă cu povara, spuse:

— Pare mi se, domnule, că domnia ta cumperi armuri?

— Nicidecum, domnule – îi răspunse bietul neguţător – doar aşa, din întâmplare, şi numai pentru că s a ivit un prilej.

— Atunci înseamnă c am picat tocmai la ţanc.

— Cum adică, domnule? întrebă negustorul.

— Închipuieşte ţi că am chiar aici lângă mine o gră­madă de fier vechi care încurcă locul de pomană.

— Nu zic nu, dar, deocamdată, precum vedeţi, am atâtea că de abia pot să le car.

— Vreau totuşi să ţi le arăt.

— Degeaba, fiindcă nu mai am nici un ban.

— Nu i nimic, ţi le dau pe veresie: chipul domniei tale te arată a fi un om cinstit.

— Mulţumesc, dar sunt aşteptat.

— Curios: am impresia că te cunosc de undeva – îi mărturisi cetăţeanul.

— Pe mine?! se miră negustorul, încercând în zadar să şi stăpânească o tresărire.

— Uită te numai un pic la coiful ăsta – îl îmbie muş­teriul, trăgând spre sine cu piciorul său lung de o poştă obiectul pomenit, căci nu se îndura să plece de la fereastră, de teamă ca nu cumva negustorul să se cărăbănească în­tre timp.

Şi scoţând afară pe fereastră sus numitul coif, îl de­puse în mâinile negustorului.

— Ziceţi că mă cunoaşteţi? întrebă acesta. Adică, la drept vorbind, vi se pare că mă cunoaşteţi?

— La drept vorbind, chiar te cunosc. Nu eşti dum­neata... Cetăţeanul părea că se străduieşte să şi aducă aminte; negustorul aştepta cu sufletul la gură. Nu eşti dumneata Nicolas?

Omul se schimbă deodată la faţă; se vedea cum îi tre­mură casca în mână.

— Nicolas? îngână el.

— Nicolas Truchou, negustor de fiare vechi pe strada Cossonnerie?

— Nu, nu – se grăbi să răspundă negustorul, răsuflând peste măsură de fericit.

— N are a face, în orice caz ai o figură simpatică: aşa­dar vreau să vând, cum ţi am spus, o armură întreagă, cu platoşa, brăţare şi spadă, cu tot.

— Băgaţi de seamă, domnule, că negoţul cu astfel de lucruri e oprit.

— Ştiu, de vreme ce muşteriul dumitale a spus o în gura mare adineauri.

— Aţi auzit?

— Cât se poate de lămurit, ba chiar am văzut că nu te ai scumpit de loc când a fost vorba să i plăteşti; asta m a îndemnat să intru în legătură cu domnia ta; fii pe pace însă că eu n am să te jecmănesc; ştiu ce nseamnă negustoria; doar am fost şi eu cândva negustor.

— Aşa! Şi ce vindeaţi, dacă nu vă e cu supărare?

— Ce vindeam?

— Da.

— Favoruri.

— Straşnic negoţ, domnule.

— Aşa am ajuns să mă pricopsesc şi, precum vezi, m am căpătuit.

— Felicitările mele!

— De aia îmi place acum să trăiesc la largul meu şi m am gândit să mă descotorosesc de toate vechiturile, fiindcă îmi stau în drum.

— Vă nţeleg.

— Mai am aici şi nişte pulpare... ah, şi mănuşile!

— Dar n am ce face cu atâtea buclucuri.

— Nici eu.

— N am să iau decât platoşa.

— Aşadar, nu cumperi decât platoşe?

— Da.

— Curios, fiindcă, oricum, fiarele astea le cumperi ca să le vinzi după aceea mai departe cu toptanul; aşa cel puţin ai spus, şi fierul, oricum ar fi el lucrat, tot fier se cheamă că este.

— Aşa i, dar, vedeţi, prefer să...

— Faci cum vrei: cumpără numai platoşa sau, ştiu eu, poate că ai dreptate, mai bine nu mai cumpăra nimic.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Vreau să spun că în vremurile astea pe care le trăim orice om trebuie să fie înarmat.

— De ce? Doar e pace în ţară.

— Dragul meu, dacă ar fi pace, să fie al dracului, nu s ar face pe scară aşa întinsă negoţ cu armuri .Nu mi spune mie moşi pe groşi.

— Domnule!

— Şi mai ales pe sub mână.

Negustorul dădu să plece.

— Într adevăr, cu cât mă uit mai bine la dumneata – spuse cetăţeanul – cu atât mai mult am impresia că te cunosc. Nu, nu eşti Nicolas Truchou, şi totuşi îmi dau seama că te cunosc de undeva.

— Încetaţi, vă rog!

— Şi dacă umbli să cumperi platoşe...

— Atunci?

— Atunci înseamnă că vrei să faci o faptă plăcută Celui de Sus!

— Dar încetaţi odată!

— Nici nu ştii ce simpatic îmi eşti – spuse cetăţeanul, întinzând pe fereastră o mână lungă cât o zi de post, care se împreună cu mâna negustorului de parcă ar fi fost în­nădite amândouă.

— Dar cine dracu eşti dumneata? întrebă acesta, simţindu şi mâna strânsă ca într o menghină.

— Sunt Robert Briquet, poreclit urgia schismei, prie­ten al Ligii şi catolic înfocat. A, acum ştiu precis cine eşti.

Negustorul se îngălbeni.

— Eşti Nicolas... Grimbelot, tăbăcar la Vaca fără Oase.

— Ba nu, n ai nimerit o nici de astă dată. Rămâi sănă­tos, jupân Robert Briquet! Îmi pare bine de cunoştinţă!

Şi negustorul făcu stânga mprejur.

— Ce, vrei să pleci?

— Precum vezi.

— Fără să iei armura?

— Ţi am spus doar că n am bani la mine.

— Valetul meu o să meargă cu dumneata.

— Nu se poate.

— Ce facem atunci?

— Ce să facem? Ne vedem fiecare de treabă.

— Să fie al dracului, nici nu mi trece prin gând! De ai şti cât doresc să păstrez legăturile cu dumneata.

— Iar eu să mă păzesc de domnia ta – îi întoarse vorba negustorul, care se hotărî, în sfârşit, să lase baltă platoşele, preferând să rămână păgubaş decât să fie cumva recunoscut, şi şi luă picioarele la spinare, rupând o la fugă. Însă Robert Briquet nu era omul care să se dea bătut cu una cu două; încălecă pervazul ferestrei şi coborî jos, în stradă, aproape fără să aibă nevoie să sară şi din câţiva paşi îl prinse din urmă pe negustor.

— Ai căpiat, nenişorule? spuse el, lăsându şi mâna lătăreaţă pe umărul bietului om. Dacă ţi aş fi duşman şi aş vrea să te bag în puşcărie, ar fi destul să strig: la ceasul ăsta straja trece pe strada Augustinilor; nu ţi vreau decât binele, zău, să mi sară ochii dacă te mint! Şi, ca să ţi dau o dovadă, uite, acum mi am adus aminte, în sfârşit, cum te cheamă.

De astă dată negustorul pufni în râs.

Robert Briquet se proţăpi în faţa lui.

— Te cheamă Nicolas Poulain – spuse el – şi eşti locotenent la prefectura Parisului; ţineam eu minte că e ceva cu Nicolas.

— M am dus pe copcă! bolborosi negustorul.

— Dimpotrivă, ai scăpat cu faţa curată. Drăcia dra­cului! Mă prind că n ai să fii niciodată în stare să faci pentru cauza sfântă ceea ce mă bizui eu să înfăptuiesc.

Nicolas Poulain scoase un geamăt.

— Ei, haide, haide, fii tare! îl îmbărbătă Robert Bri­quet. Ţine platoşa asta, eu am să le iau pe celelalte două; başca brăţarele, pulparele şi mănuşile pe care ţi le dă­ruiesc; şi acum s o pornim, trăiască Liga!

— Vii cu mine?

— Îţi ajut să cari armele astea menite să i zdrobească pe filistini; ia o înainte, ca să mi arăţi drumul.

În sufletul bietului locotenent al prefecturii fulgeră o bănuială pe deplin îndreptăţită, dar care nu licări decât o singură clipă pentru a se stinge numaidecât. "Dacă ar fi vrut să mi întindă o capcană – îşi zise în sinea lui – mi ar fi spus oare că mă cunoaşte?"

Apoi cu glas tare:

— Fie – se învoi el – dacă ţii neapărat, n ai decât să mergi cu mine.

— Până în pânzele albe! strigă Robert Briquet, strângând cu o mână mâna aliatului său în timp ce cu cealaltă ridica victorios în aer fiarele vechi cu care se împovărase.