Les quarante cinq

— Pajul e al dumneavoastră, domnule? întrebă de Loignac, arătând cu degetul spre băietan.

— Precum vedeţi, domnule căpitan – spuse Ernau­ton, care nu voia nici să mintă, nici să l trădeze pe băiat – precum vedeţi, tocmai leagă frâul calului.

— Puteţi trece – încuviinţă de Loignac, măsurându l din ochi pe domnul de Carmainges, al cărui chip şi a cărui înfăţişare păreau să fie mai pe placul lui decât mutrele celorlalţi. Cel puţin ăsta arată mai ca lumea – spuse el ca pentru sine.

Ernauton încălecă din nou; pajul, fără să facă prea multe nazuri, dar şi fără să tărăgăneze pasul, i o luase înainte, amestecându se în grupul celor ce se perindaseră până atunci.

— Deschideţi poarta – porunci de Loignac – şi daţi le drumul acestor şase persoane şi celor ce le însoţesc.

— Haideţi, repede, repede, stăpâne! spuse pajul. În şa şi s o pornim!

Ernauton se supuse şi de astă dată autorităţii pe care o dobândise asupra lui acea făptură bizară, şi cum poarta fusese între timp deschisă, dădu pinteni calului şi, lăsându se călăuzit de îndrumările pajului, pătrunse în inima cartierului Saint Antoine.

După plecarea celor şase aleşi ai soartei, Loignac puse să se zăvorească iarăşi poarta spre apriga nemulţumire a gloatelor, care, o dată ce această formalitate fusese înde­plinită, nădăjduiseră că vor putea să intre, la rândul lor, în oraş şi care, văzându şi speranţele înşelate, îşi mărtu­riseau în chip zgomotos supărarea.

Jupân Miton, care, după ce alergase de i sfârâiau călcâiele peste câmp, îşi venise încetul cu încetul în fire, prin­zând curaj, şi care, cercetând terenul pas cu pas, se înapoiase în cele din urmă la locul de unde plecase, jupân Miton se încumetă să arunce ici şi colo câte o vorbă de protest, jeluindu se de felul samavolnic în care soldăţimea zăgăzuia legăturile cu oraşul.

Cumătrul Friard, care izbutise, în fine, să dea de urma consoartei şi care, aflându se acum sub aripa ei ocroti­toare, părea să nu se mai teamă de nimic, cumătrul Friard îi povestea simandicoasei sale jumătăţi întâmplările de peste zi, cu adaosul unor comentarii ticluite pe calapodul dumisale.

În sfârşit, călăreţii, dintre care unul fusese numit Mayneville de către tânărul paj, ţineau sfat pentru a hotărî dacă n ar fi cu cale să ocolească zidurile cetăţii, în speranţa pe deplin îndreptăţită că vor găsi undeva o spăr­tură ce le va îngădui să pătrundă în Paris, fără a mai fi nevoiţi să încerce încă cine ştie câtă vreme fie la poarta Saint Antoine, fie la oricare altă poartă a oraşului.

Robert Briquet, ca un filozof deprins să cerceteze totul în amănunţime şi ca un veritabil savant capabil să pă­trundă până în miezul lucrurilor, Robert Briquet, cum zi­ceam, se dumeri în cele din urmă că deznodământul sce­nei zugrăvite mai înainte trebuia să aibă loc în preajma porţii şi că discuţiile răzleţe înfiripate între călăreţi, în­tre târgoveţi şi între ţărani nu erau în măsură să i dez­văluie nimic nou.

Se apropie deci cât putu mai mult de o mică gheretă în care se afla loja portarului şi care era luminată de două ferestre, una privind spre oraş, cealaltă spre câmpie.

Abia apucase să ia în stăpânire noul său post de ob­servaţie, că un călăreţ sosit în goana mare din interiorul oraşului sări jos de pe cal şi intră în gheretă, arătându se o clipă mai târziu la fereastră.

— Aha! se bucură Loignac.

— Am sosit, domnule de Loignac – îl înştiinţă omul.

— Bine; de unde vii?

— De la poarta Saint Victor.

— Situaţia?

— Cinci.

— Biletele?

— Sunt aici.

Loignac luă în primire dovezile, le verifică şi scrise pe o tăbliţă, ce părea să fi fost anume adusă acolo pentru treaba asta, cifra 5.

Ştafeta plecă.

Nu trecură nici cinci minute şi sosiră alţi doi curieri. Loignac îi interogă pe fiecare în parte, tot aşa prin fe­reastră.

Unul venea de la poarta Bourdelle ca să i raporteze cifra 4. Celălalt de la poarta Temple ca să i comunice ci­fra 6. Loignac însemnă grijuliu ambele cifre pe tăbliţă.

Cele două ştafete se făcură nevăzute aidoma primului curier, fiind rând pe rând înlocuite de alte patru ştafete care soseau:

Prima de la poarta Saint Denis, cu rezultatul 5;

A doua de la poarta Saint Jacques, cu rezultatul 3;

A treia de la poarta Saint Honoré, cu rezultatul 8;

A patra de la poarta Montmartre, cu rezultatul 4;

În sfârşit, se înfăţişă şi ultimul curier, care venea de la poarta Bussy, aducând rezultatul 4.

Atunci Loignac scrise cu grijă, mic de tot, unele sub altele, numele locurilor şi cifrele următoare:

Poarta Saint Victor.....................5

Poarta Bourdelle........................ 4

Poarta Temple............................ 6

Poarta Saint Denis..................... 5

Poarta Saint Jacques................. 3

Poarta Saint Honoré................... 8

Poarta Montmartre..................... 4

Poarta Bussy.............................. 4

În sfârşit, poarta Saint Antoine.. 6

Total: patruzeci şi cinci ............ 45

— Bun! Acum – strigă Loignac în gura mare – deschideţi porţile, poate să intre cine vrea!

Porţile fură deschise.

Într o clipă, cai, catâri, femei, copii, căruţe năvăliră în oraş, cu riscul de a muri striviţi în sugrumătura dintre cei doi stâlpi ai podului suspendat.

Într un sfert de ceas, tot puhoiul mulţimii ce adăsta de dimineaţă, îmbulzită în jurul acestui zăgaz temporar, se scurse pe vasta arteră a oraşului ce se numea strada Saint Antoine.

Zarva se stinse încetul cu încetul în depărtare.

Domnul de Loignac împreună cu oamenii săi încălecară pe cai. Robert Briquet, care rămăsese ultimul, deşi fusese primul lângă poartă, îşi petrecu flegmatic piciorul peste lanţul punţii, spunându şi:

— Toată omenirea aste ţinea neapărat să vadă ceva şi n a văzut nimic, nici măcar pe ce lume sunt; în timp ce eu, care nu voiam să văd nimic, sunt singurul care a apu­cat să vadă ceva. Asta îmi dă curaj, nu ne rămâne decât să stăruim; dar la ce bun să stărui? Şi aşa, Dumnezeule sfinte, ştiu prea mult. Mi ar folosi oare la ceva să văd pe domnul de Salcéde hărtănit în patru? Nu, ferească Dom­nul! De, altminteri, am renunţat la politică. Să mergem mai bine la masă. Soarele ar fi la amiază, dacă ar fi soare afară; e timpul să mâncăm.

Spunând acestea, intră în oraş, cu acelaşi zâmbet calm şi maliţios pe buze.

IV

LOJA DIN PIAŢA GRÈVE A M.S. REGELE HENRIC AL III LEA

Dacă am merge acum drept înainte pe strada princi­pală înţesată de lume a cartierului Saint Antoine până în Piaţa Grève, unde se sfârşeşte, am regăsi în mulţime o bună parte din conştiinţele noastre; dar în timp ce bieţii cetăţeni, mai puţin înţelepţi decât Robert Briquet, se perindă mereu, înghiontiţi, îmbrânciţi, stâlciţi, în ceea ce ne priveşte, mulţumită privilegiului pe care ni l dau aripile noastre de cronicar al acestor evenimente, vom prefera să descindem chiar în mijlocul pieţei, şi, după ce vom fi cuprins întreaga privelişte dintr o aruncătură de ochi, să ne întoarcem pentru câteva clipe în trecut spre a cerceta mai îndeaproape cauza, după ce am avut prilejul să constatăm efectul.

Deocamdată putem spune că jupân Friard avusese dreptate socotind la cel puţin o sută de mii de oameni nu­mărul spectatorilor care, presupunea el, vor împânzi Piaţa Grève şi împrejurimile ei, dornici să privească spec­tacolul ce se pregătea. Tot Parisul, cu mic, cu mare, îşi dăduse întâlnire la primărie, şi Parisul este foarte punctual; parizienii nu lipsesc de la nici o festivitate, şi este, într adevăr, o festivitate, şi încă o festivitate puţin obişnuită moartea unui om care a fost în stare să răsco­lească atâtea patimi, încât unii îl blestemau, iar alţii îl ri­dicau în slavă, în timp ce marea majoritate îi plângea de milă.

Spectatorul care izbutea să răzbată în Piaţa Grève, fie venind dinspre chei pe lângă cârciuma ce poartă hramul Sfintei Fecioare, fie prin porticul Pieţei Baudoyer, ob­serva în primul moment în mijlocul pieţei arcaşii locote­nentului Tanchon, care, împreună cu un mare număr de elveţieni şi de ostaşi din cavaleria uşoară, stătea de pază în jurul unui mic eşafod înalt de aproape patru picioare.

Eşafodul, atât de scund, încât nu putea fi văzut decât de cei din preajmă sau de privitorii care avuseseră norocul să se poată aciua la vreo fereastră, îşi aştepta osânditul pe care călugării îl luaseră în primire dis de dimineaţă, după cum, ca să folosim o expresie pitorească scornită de popor, caii îl aşteptau ca să l ducă pe lumea cealaltă.

Într adevăr, sub streaşina unei case, prima casă după strada Mouton, cu faţa spre piaţă, patru cai voinici din ţinutul Perche, cu coama bălană şi picioare lăţoase, băteau nerăbdători din copită pe caldarâm şi se muşcau unii pe alţii nechezând, spre spaima cumplită a femeilor care se aşezaseră de bună voie în locul acela sau care fuseseră împinse pe nepusă masă într acolo.

Caii erau încă nedaţi la praştie; abia dacă uneori, întâmplător, pe plaiurile înverzite ale ţinutului lor de baş­tină, se învredniciseră să poarte pe spinarea lor largă, la scăpătatul soarelui, copilul durduliu al vreunui sătean care zăbovise la munca câmpului.

Dar după eşafodul pustiu, după caii ce fremătau ne­răbdători, ceea ce atrăgea mai stăruitor privirile mulţimii era fereastra principală a clădirii primăriei, îmbrăcată în catifea roşie cu broderii de fir, şi la balconul căreia atârna o draperie tot de catifea împodobită cu stema regală.

Acolo se afla loja suveranului.

În clipa când ceasul bisericii Saint Jean en Grève bătea ora unu şi jumătate, în pervazul ferestrei se iviră, ca în rama unui tablou, o seamă de personaje simandicoase ce veneau să se înfăţişeze poporului într un cadru potrivit rangului lor.

Primul care se arătă fu regele Henric al III lea, palid la faţă, aproape pleşuv, deşi la vremea aceea nu avea mai mult de treizeci şi patru sau treizeci şi cinci de ani, cu ochii înfundaţi în orbitele plumburii şi cu buzele înfio­rate de contracţii nervoase.

El intră mohorât, cu privirile aţintite în gol, maies­tuos, deşi abia se ţinea pe picioare, cu ceva straniu în felul său de a fi, tot atât de straniu pe cât era mersul său, mai mult umbră decât fiinţă vie, mai curând strigoi decât mo­narh; taină pururea ferecată şi pururea neînţeleasă pen­tru supuşii săi, care, de câte ori îl vedeau apărând, nu ştiau niciodată dacă trebuie să strige: "Trăiască regele!" sau să se roage pentru sufletul lui.

Henric era îmbrăcat cu o vestă neagră cu mâneci bu­fante şi cu găitane tot negre; nu purta nici o decoraţie şi nici o nestemată; doar un diamant scânteietor ce i împo­dobea toca din creştetul capului, înmănunchind ca o agrafă trei pene scurte cu tuleiele creţe. În mâna stângă ţinea un căţeluş negru, pe care cumnata sa, Maria Stuart, i l tri­misese din închisoare, şi pe blana mătăsoasă degetele i subţiri şi albe străluceau ca sculptate în alabastru.

În urma lui venea Caterina de Medicis, pe care vârsta începea s o încovoaie, căci la vremea aceea regina mamă avea, pe cât se pare, vreo şaizeci şi şase sau şaizeci şi şapte de ani; cu toate acestea îşi ţinea fruntea neclintită şi dreaptă, scăpărând pe sub sprâncenele, ca de obicei, încrun­tate, o privire de oţel şi, în ciuda acestei priviri, regina, îmbrăcată în veşnicele i straie cernite, păstra ca întot­deauna aceeaşi figură încremenită şi rece, aidoma unei statui de ceară.

Alături de dânsa se întrezărea chipul melancolic şi blând ar reginei Louise de Lorraine, soţia lui Henric al III lea, părtaşă neînsemnată în aparenţă, dar credincioasă în realitate, a vieţii sale zvânturate şi nefericite.

Regina Caterina de Medicis venea la o izbândă.

Regina Louişe ştia că trebuie să asiste la un supliciu.

Pentru regele Henric era vorba doar de o tocmeală.

Trei simţăminte deosebite ce se citeau pe fruntea tru­faşă a celei dintâi, pe fruntea resemnată a celei de a doua şi pe fruntea neguroasă şi plictisită a celui de al treilea.

În urma celor trei ilustre personaje pe care poporul le privea cu admiraţie, atât de palide şi de tăcute, veneau doi tineri chipeşi: unul să tot fi avut douăzeci de ani, iar celălalt nu mai mult de douăzeci şi cinci.

Tinerii se ţineau de braţ, nesocotind eticheta care i opreşte pe muritori să se arate legaţi de ceva pe lumea aceasta atât faţă de regi cât şi faţă de Dumnezeu, la bi­serică.

Amândoi surâdeau: cel mai tânăr cu o negrăită tristeţe, cel mai vârstnic cu o fermecătoare dulceaţă; erau înalţi şi frumoşi, şi unul, şi altul, şi erau fraţi între ei.

Cel mai mic se chema Henri de Joyeuse, conte du Bou­chage; celălalt, ducele Anne de Joyeuse. Nu era mult de când toată lumea îl cunoştea sub numele d'Arques; regele Henric însă, care l îndrăgise mai presus de orice, îl făcuse pair al Franţei cu un an înainte, ridicând la rangul de ducat pairie domeniul viconţilor de Joyeuse.

Poporul nu părea să nutrească faţă de acest favorit ura cu care căşunase odinioară asupra lui Maugiron, a lui Quélus şi Schomberg şi pe care i o purta acum lui d'Épernon.

Mulţimea întâmpină deci pe monarh şi pe cei doi fraţi cu discrete, dar măgulitoare ovaţii. Henric salută gloatele solemn, fără a se obosi să zâmbească, apoi îşi sărută că­ţelul în creştet. După care, întorcându se către cei doi ti­neri însoţitori:

— Reazemă te cu spatele de draperie, Anne – îl pofti pe cel mai vârstnic – ai să oboseşti stând în picioare; s ar putea să ţină mult povestea asta.

— Cred şi eu – îi tăie vorba Caterina – o să ţină mult şi bine, sire; aşa sper, cel puţin.

— Crezi deci că Salcède o să vorbească, mamă? în­trebă Henric.

— Cu mila lui Dumnezeu, nădăjduiesc că duşmanii noştri vor primi o palmă. Am spus duşmanii noştri, fiica mea, căci sunt deopotrivă şi duşmanii domniei tale – adăugă ea, aţintindu şi ochii spre regină, care păli, grăbindu se să şi plece privirea i blajină.

Regele clătină din cap cu îndoială. Întoarse apoi din nou capul spre Joyeuse şi, văzând că tânărul rămăsese în pi­cioare, cu toate îmbierile sale, zise:

— Ei, haide, Anne, de ce nu vrei să faci cum ţi am spus? Reazemă te de perete sau sprijină ţi coatele de spă­tarul jilţului meu.

— Maiestatea voastră este mult prea milostivă – spuse tânărul duce – dar nu mă voi folosi de această îngăduinţă decât atunci când mă voi simţi într adevăr obosit.

— Dar n o să aşteptăm chiar până o să te simţi obosit, nu i aşa, frăţioare? spuse în şoaptă Henri.

— Fii pe pace! îi răspunse Anne, mai mult cu ochii decât cu gura.

— Fiule – întrebă Caterina – mi se pare mie sau se vede o forfoteală acolo, spre chei?

— Ce ochi ageri ai, mamă! Da, într adevăr, cred că ai dreptate. Oh, cu toate că nu sunt bătrân, vederea mi e atât de proastă!

— Sire – se amestecă în vorbă cu dezinvoltură Jo­yeuse – învălmăşeala este iscată de compania de arcaşi care împinge înapoi norodul ticsit în piaţă. Soseşte osânditul, de bună seamă.

— Ce măgulitor poate fi pentru un rege – spuse Cate­rina – să vadă hărtănit un om în vinele căruia curge un strop de sânge crăiesc.

Şi rostind aceste cuvinte, privirea ei stăruia împovără­toare asupra Louisei.

— O, doamnă, fiţi îndurătoare, rogu vă, şi cruţaţi mă – zise tânăra regină cu o deznădejde pe care căuta în zadar s o ascundă. Nu, mişelul ăsta nu face parte din familia mea şi n aţi vrut să spuneţi, cred, că se trage din ea.

— Fireşte că nu – întări suveranul – sunt convins că mama n a vrut să spună aşa ceva.

— Totuşi – rosti cu acreală Caterina – este neam cu casa de Lorena, iar casa de Lorena este sângele domniei tale, doamnă; aşa cred, cel puţin. Prin urmare, Salcède este înrudit cu domnia ta, ba chiar rubedenie apropiată.

— Adică – interveni Joyeuse cu o indignare pornită din buna sa credinţă, ce constituia o trăsătură caracteristică a sufletului său cinstit şi care răbufnea în orice împreju­rare fără a căta la obrazul celui ce o stârnise – adică se înrudeşte cu domnul de Guise, poate, nicidecum însă cu regina Franţei.

— Ah, eraţi aici, domnule de Joyeuse? spuse Caterina cu o neasemuită trufie şi încercând să i plătească printr o umilinţă faptul c o înfruntase. Eraţi aici? N am băgat de seamă.

— Sunt aici, doamnă, nu numai cu încuviinţarea, ci chiar din porunca regelui – răspunse Joyeuse, cerându i din ochi părerea lui Henric. Oricum, nu este un lucru chiar atât de odihnitor să vezi un om hărtănit, ca să vin la un spectacol de felul acesta dacă nu eram obligat.

— Joyeuse are dreptate, doamnă – îl sprijini Henric. Aici nu este vorba nici de casa de Lorena, nici de ducele de Guise, şi mai puţin încă de regină: am venit doar să l ve­dem frânt în patru pe domnul de Salcède, adică pe uciga­şul care a vrut să ridice viaţa fratelui meu.

— N am noroc astăzi – spuse Caterina, cedând dintr o dată, ceea ce constituia unul din cele mai iscusite mijloace tactice ale sale. Pe fiica mea, cum văd, am făcut o să plângă, iar pe domnul de Joyeuse, să mă ierte Dumnezeu, dar am impresia că l am făcut să râdă.

— Vai, doamnă – protestă Louise, cuprinzând mâinile Caterinei – e cu putinţă oare ca maiestatea voastră să se înşele în privinţa mâhnirii mele?!

— Şi în privinţa adâncului meu respect – adăugă Anne de Joyeuse, înclinându se peste braţul jilţului regesc.

— Aşa e, da, ai dreptate – răspunse Caterina, căutând să nu scape prilejul de a împlânta o ultimă săgeată în inima nurorii sale. Ar fi trebuit să mi dau seama cât de stânjenită te simţi copilă dragă, văzând cum ies la iveală uneltirile neamurilor domniei tale din casa de Lorena; şi cu toate că domnia ta n ai nici o vină, nu se poate să nu suferi totuşi din pricina acestei înrudiri.

— Ah, cât despre asta, mamă, e cam adevărat – spuse regele, vrând să împace pe toată lumea; căci acum ştim, în sfârşit, în ce măsură ducele de Guise a luat parte la această uneltire.

— Dar, sire – interveni Louise de Lorraine cu o îndrăz­neală pe care n o avusese până atunci – maiestatea voastră ştie prea bine că din ziua în care am devenit regina Fran­ţei am lăsat toate legăturile mele de sânge la picioarele tronului.

— Sire – exclamă deodată Anne de Joyeuse – vedeţi că nu m am înşelat: vine osânditul, uitaţi l, a şi sosit! Sfinte Dumnezeule! Ce cumplită arătare!

— I e frică – spuse Caterina – o să vorbească.

— Dacă mai are putere – adăugă regele. Uite cum i se bălăbăne capul, mamă, ca la un mort.

— Rămân la părerea mea, sire, este îngrozitor.

— Cum vrei să fie frumos un om al cărui cuget este atât de spurcat? Nu ţi am desluşit oare, Anne, legăturile tainice care există între fizic şi moral, aşa cum le înţele­geau Hipocrate şi Galenus şi cum le au explicat în felul lor?

— Nu zic nu, sire, dar eu nu sunt un discipol de talia voastră şi mi a fost dat să văd uneori oameni foarte urâţi care erau totuşi ostaşi viteji ca nişte paralei. Nu i aşa, Henri?

Joyeuse întoarse capul către fratele său, ca şi cum i ar fi cerut să l sprijine, întărind spusele lui; Henri însă pri­vea fără să vadă nimic şi asculta fără să audă un cuvânt, cufundat cum era într o adâncă visare; aşa încât în locul său răspunse tot regele.

— Ei, Doamne – protestă el – dar cine ţi spune, dragă Anne, că omul ăsta nu este viteaz? Ba, dimpotrivă, pe legea mea, e viteaz ca un urs, ca un lup, ca un şarpe. Nu ţi aminteşti de isprăvile lui? A dat foc la casa unui genti­lom normand cu care era în vrajbă şi care a ars de viu. S a bătut de zece ori în duel şi a ucis pe trei dintre adversarii săi; a fost prins ticluind bani calpi, faptă pentru care a fost osândit la moarte.

— Atât de straşnic – interveni Caterina de Medicis – încât până la urmă i s a iertat osânda prin stăruinţele domnului duce de Guise, vărul domniei tale, fata mea.

De astă dată, Louise, care se simţea la capătul puterilor, se mulţumi doar să ofteze.

— În orice caz – spuse Joyeuse – şi a trăit din plin viaţa; o viaţă care se va sfârşi foarte curând.

— Dimpotrivă, domnule de Joyeuse – rosti Cate­rina – sper că se va sfârşi cât mai încet cu putinţă.

— Doamnă – îşi mărturisi îndoiala Joyeuse, clătinând din cap – văd sub streaşină de acolo nişte cai atât de voi­nici şi care par să şi fi pierdut răbdarea după ce au stat atâta locului fără să facă nimic, încât n aş crede că muş­chii, tendoanele şi cartilajele domnului de Salcède vor pu­tea înfrunta prea multă vreme asemenea încercare.

— Da, dacă nu s ar fi prevăzut şi lucrul acesta, dar fiul meu are o inimă atât de milostivă – adăugă regina cu un zâmbet ce numai pe buzele ei se putea înfiripa – încât va avea grijă să trimită vorbă ajutoarelor să mâne mai agale caii.

— Totuşi, doamnă – întâmpină cu sfială regina – v am auzit spunând azi dimineaţă doamnei de Mercoeur, cel puţin aşa mi se pare, că nefericitul acesta va fi supus doar la două smucituri.

— Mda, numai dacă se poartă cum trebuie – răspunse Caterina. În cazul acesta va fi trimis pe lumea cealaltă cât se poate mai grabnic; înţelegi ce vreau să spun, dragă fată, şi aş dori, fiindcă te văd că pui atâta inimă pentru el, să i dai de ştire cumva să se poarte cum trebuie, to­tul depinde numai de el.

— Cum Cel de Sus, doamnă – spuse regina – nu m a înzestrat cu tăria sufletească a domniei voastre, nu mă simt în stare să văd un om chinuindu se.

— N ai decât să nu priveşti, atunci, dragă fată.

Louise nu mai rosti nici un cuvânt.

Regele nu auzise nimic; în momentul acela era numai ochi, căci ajutoarele îşi făceau de lucru cu osânditul, grăbindu se să l ia din căruţa cu care fusese adus, pentru a l urca pe eşafod.

Între timp arcaşii, halebardierii şi gărzile elveţiene iz­butiseră a lărgi cu prisosinţă cercul privitorilor, aşa încât golul ce se făcuse în jurul eşafodului era destul de mare pentru ca toată lumea să l poată vedea desluşit pe Salcède, cu toate că scena hărăzită lugubrului spectacol nu era prea înaltă.

Salcède era un vlăjgan spătos şi voinic de vreo trei­zeci şi patru sau treizeci şi cinci de ani; trăsăturile obra­zului său palid pe care se prelingeau picături de sudoare şi de sânge se însufleţeau ori de câte ori se uita în preajma lui, cu o neasemuită privire, când plină de speranţă, când străfulgerată de spaimă.

În primul moment îşi aruncase ochii spre loja regală, dar, ca şi când şi ar fi dat seama că tot ce putea să aştepte de acolo nu era izbăvirea, ci moartea, privirea sa nu stă­ruise asupra ei. Toate năzuinţele lui se îndreptau spre mulţimea din jur şi, dacă i rămânea ceva de făcut, era să scotocească în sânul acestei mări ce tălăzuia vijelios, cu ochii săi arzători, fremătând cu sufletul la gură.

Mulţimea tăcea.

Salcède nu era un criminal de rând: mai întâi, Salcède era de obârşie aleasă, de vreme ce Caterina de Medicis, care cunoştea cu atât mai bine genealogiile, cu cât căuta să arate că le dispreţuieşte, descoperise o picătură de sânge crăiesc în vinele lui; pe urmă Salcède fusese co­mandant de oşti cu oarecare faimă. Braţul său, acum le­gat cu ticăloase frânghii, cândva mânuise vitejeşte spada; fruntea lividă pe care se zugrăveau fiorii morţii, fiori pe care osânditul ar fi căutat să i ascundă fără îndoială în cele mai adânci tainiţe ale sufletului său dacă n ar fi fost stăpânit de o nemăsurată speranţă, fruntea aceea lividă adăpostise cândva planuri măreţe.

Din cele arătate mai înainte se poate deduce că, pen­tru o bună parte din spectatori, Salcède era un erou; pentru mulţi alţii, o victimă; în ochii câtorva era, de bună seamă, un ucigaş, dar gloata cu greu s ar îndupleca să veştejească socotindu i pe aceeaşi treaptă cu criminalii de rând pe aceia ce au pus la cale asasinate răsunătoare sor­tite să lase o urmă neştearsă atât în analele istoriei cât şi în analele justiţiei.

Se povestea bunăoară în rândurile mulţimii că Salcède se trăgea dintr un neam de războinici, că taică său lup­tase cu dârzenie împotriva domnului cardinal de Lorena, din care pricină avusese parte de o moarte glorioasă cu prilejul masacrului din noaptea Sfântului Bartolomeu; dar că, mai apoi, feciorul, uitând felul în care se săvârşise părintele său, ori mai degrabă jertfind ura de care era însufleţit în folosul unei anumite năzuinţe pe care popoarele au privit o întotdeauna cu oarecare simpatie, feciorul, precum spuneam, pactizase cu Spania şi cu casa ducilor de Guise pentru a spulbera puterea pe care înce­puse s o dobândească în Flandra ducele de Anjou, atât de aprig urât de francezi.