Litera noastră

Radu Sergiu Ruba: Titlul tău este cât se poate de transparent, însă titlul Esterei este foarte sibilinic, foarte misterios. Aşadar, Estera, de ce tocmai "Oglinzile oazei"?

Estera Bălan: "Oglinzile oazei" pentru că oaza este un vis frumos al deşertului, pentru că în oază se găseşte izvorul, izvorul creator de oglinzi, în care se reflectă flora, fauna şi, în primul rând, ne reflectăm noi doi, noi ca relaţie de cuplu.

Radu Sergiu Ruba: Evident că este o viziune ideală asupra unei oaze, cu izvorul în care se poate reflecta atât universul uman, cât şi cel al naturii, dar tare mă tem că în sintagma "oglinzile oazei" se regăseşte şi un anumit gust al eufoniei.

Estera Bălan: Aveţi dreptate, mi-a plăcut imens muzicalitatea îmbinării acestor două cuvinte.

Radu Sergiu Ruba: Câte poeme ai în acest volum?

Estera Bălan: Ca şi Valentin, am treizeci de poeme, dar niciunul dintre noi nu şi-a pus aici toate poeziile. Noi am considerat că aceste şaizeci de texte, treizeci ale mele, treizeci ale lui, distribuite într-un număr egal de pagini, dau bine într-un volum care simbolizează echilibrul cuplului şi dau bine în buchet, în sensul că, împreună cu ordinea în care le-am aşezat în carte, realizează o simfonie, o armonie, iar simetria totală joacă un rol decisiv în asta.

Radu Sergiu Ruba: Şi acrostihul unde este?

Estera Bălan: La început.

Radu Sergiu Ruba: În ambele cărţi?

Estera Bălan: Da.

Radu Sergiu Ruba: Cartea are şi o prefaţă. Valentin, cine este autorul ei şi care sunt ideile esenţiale din această prefaţă?

Valentin Bălan: Autorul este poetul George Vidican, de la Oradea, iar din punctul meu de vedere prefaţa subliniază diferenţa, ruptura dintre cei care iubesc literatura, cartea, cultura, au un grad de instrucţie, un pic de talent şi ceilalţi, oportuniştii care fac jocurile în politică şi în afaceri.

Radu Sergiu Ruba: Estera spunea că în această carte nu sunt toate poemele voastre, că nu aţi epuizat întreaga biografie lirică şi aş vrea să ne vorbiţi de proiectele pentru viitor.

Valentin Bălan: Dat fiind că pe vremuri, când vedeam perfect, amândoi iubeam enorm imaginea, ne-am dori nişte filmuleţe, ca să nu le numesc videoclipuri, în care să apară poeziile noastre, nu ţinem neapărat să fim văzuţi şi noi, ci doar nişte peisaje, imagini, iar versurile să curgă în scris, să curgă aşa ca un torent, să sugereze un fel de panta rhei.

Radu Sergiu Ruba: Estera, Valentin afirma că el are o memorie vizuală foarte bună, dar nici tu nu ai avut probleme de vedere până la paisprezece ani şi presupun că păstrezi în minte multe reprezentări.

Estera Bălan: Aşa este. Am şi văzut, am şi pictat, deci ştiu foarte bine cum se obţin culorile şi cum se asortează ele.

Radu Sergiu Ruba: Poţi să ne explici ce se află pe copertă?

Estera Bălan: E o întreagă poveste acolo, atât în imaginea de pe copertă, cât şi în grafica din interior. Pe coperta mea, cea de la "Oglinzile oazei", este exact ce spune titlul, este surprinsă o oază în deşert, în jur se văd dunele, pictate în culoarea lor naturală, iar oaza are în centru un ochi de apă, în care se oglindesc nişte palmieri, o aşezare omenească, seninul cerului, un norişor, la fel cum e în viaţă, senin şi nori. Coperta lui Valentin, de la "Peregrin prin imperiul Esterei", înfăţişează mai întâi un templu, apoi este schiţată în linii mari, fără detalii, imaginea unei femei, care apare între zidurile acelui templu.

Radu Sergiu Ruba: Aceasta este pe copertă, dar în interior?

Estera Bălan: O să mă opresc la una dintre poezii, care se numeşte "Cules" şi la grafica ei. Grafica a fost executată după ideile noastre. Noi i-am spus graficianului ce să deseneze. Desigur că i-am lăsat libertatea spiritului său artistic, dar ideea centrală a pornit de la noi. În această poezie, care este o rugăminte către marele culegător de a mai amâna puţin culesul, pentru că un poem nu are încă sfârşit, grafica este reprezentată de două mâini foarte luminoase, care vin din înaltul cerului, se apropie de un pom cu roade, dar se opresc la o oarecare distanţă şi nu culeg fructele, ci mai aşteaptă.

Radu Sergiu Ruba: Valentin, tu vrei să mai spui ceva despre grafică?

Valentin Bălan: Eu o să mă refer la una dintre poeziile mele, numită "Lamento", deoarece grafica ei mi se pare deosebit de sugestivă. Această poezie, în care este vorba despre un crin, începe cu versul: "Dragostea mea va fi bătută-n cuie", iar imaginea sugerează o rază de lumină, stilizată sub formă de cui, străpungând petalele crinului, din care par să se scurgă câteva picături de sânge.

Radu Sergiu Ruba: În încheiere, o să o mai rog pe Estera să ne dea şi numele graficianului.

Estera Bălan: Graficianul se numeşte Matei Alistari şi este student în Marea Britanie.

Breviar cultural

Interviu cu fantoma unui binefăcător la pensie

de Izabella Dumitra

- Domnule Louis Braille, bine aţi venit în România, ţara tuturor imposibilităţilor! Aţi putea să ne spuneţi cu ce prilej aţi poposit pe meleagurile noastre?

- Ca să fiu cinstit, mă aflu în Bucureşti numai din curiozitate.

- Cum aşa?

- Poate că dumneavoastră ştiţi, poate că nu ştiţi, dar acolo unde locuiesc eu acum, funcţionăm după un regulament foarte strict şi nici nu poate fi vorba de libertate. Cu toate astea, din când în când, probabil, ca să nu ne revoltăm din pricina plictiselii, ni se permite să ne facem de cap în lumea celor vii, iar eu profit de această oportunitate ca să hoinăresc pe cele cinci continente şi să văd cum se mai descurcă, în plină eră a tehnologiilor avansate, alfabetul care-mi poartă numele.

- Care a fost programul vizitei dumneavoastră?

- Mai întâi, am asistat la un concurs foarte drăguţ, organizat de o asociaţie a orbilor de pe aici şi numit "Prietenii cărţii braille", apoi la un altul, la fel de adorabil, la care am fost invitat să fac parte din juriu. Ăsta era un concurs de citire rapidă şi trebuie să vă spun că am fost martor la nişte veritabile performanţe.

Izabella Dumitra
- Nu-i aşa că v-au plăcut?

- Desigur. Amândouă au fost experienţe interesante, m-au impresionat profund, însă am observat cu tristeţe că tinerii orbi nu le-au prea băgat în seamă. Pe urmă, ca să-mi alung depresia şi să privesc lucrurile într-o perspectivă mai încurajatoare, am vizitat câteva şcoli de nevăzători.

- Şi v-au mai înveselit copiii?

- Nu prea ştiu ce să zic. Poate că, stând prea mult într-un locşor atât de bine pus la punct, unde Sfântul Petru ne supraveghează fiecare pas şi, oricât am fi noi de nonconformişti, nu ne dă voie s-o luăm pe arătură, m-am obişnuit cu perfecţiunea, iar asta mă face stresant de cusurgiu, dar tot nu pot să nu mă mir de anumite realităţi cam derutante.

- Cum ar fi?

- Şcolile sunt spaţioase, curate, luminoase, iar orbişorii sunt nemaipomenit de simpatici şi de prietenoşi, aşa că nici n-am simţit când a trecut timpul. În plus, am constatat cu mare plăcere că în ţara dumneavoastră alfabetul braille este atât de respectat, încât, începând chiar din clasa pregătitoare, micuţii sunt deprinşi cu literele dragi mie, ba chiar sunt îndemnaţi stăruitor să apeleze la minunatele plăcuţe şi la drăgălaşele punctatoare, iar când acestea s-au ivit pe pupitre, eu, care nici nu credeam că mai există aşa ceva, m-am emoţionat până la lacrimi.

- Atunci ce nu merge?

- Din câte mi s-a şoptit confidenţial, problema este că, pe măsură ce se fac mari, elevii se lasă cuceriţi de tehnologiile moderne, se reped la primul laptop care le cade în mână şi nici nu mai vor să audă de braille.

- Asta vă întristează?

- Într-un fel. Vedeţi dumneavoastră, acum nişte anişori, când mi-am inventat alfabetul, am fost considerat binefăcătorul întregii suflări orbeşti, oamenii m-au lăudat, m-au pomenit în rugăciunile lor şi mi-au făcut statui. În zilele noastre, se pare că lumea nu mai are nevoie de ingeniosul meu cod, iar această nestatornicie mă face să meditez puţin asupra sensurilor existenţei.

- E chiar atât de grav, maestre?

- Nu. Sigur că glumesc. Am trăit ceva momente frumoase în această excursie, m-am distrat pe cinste, iar când am avut baftă, am dat peste câte un discipol înrăit, care, fără să se sinchisească de avantajele oferite de tehnologiile asistive, aşa am înţeles că se numesc, se încăpăţânează să scrie în braille, să citească romanele alea voluminoase, aşternute pe o hârtie aspră, veşnic plină de praf şi, ceea ce îmi pare sublim, să se plângă de insuficienţa lor.

- Astfel de întâlniri vă mai îndulcesc amarul, nu?

- Da şi nu. Iar sunt cusurgiu? Adevărul e că îmi creşte inima de bucurie şi de mândrie, când am ocazia să schimb impresii cu orice adept înflăcărat, dar mi-e teamă că orbul tradiţionalist e o specie pe cale de dispariţie. De altfel, mi-a devenit destul de clar că se bucură de o anume protecţie, oamenii îl tratează cu multă îngăduinţă, se uită cu interes ştiinţific la gândăceii de forme diferite pe care îi trânteşte pe foile de hârtie cartonată, nimeni nu-l contrazice, însă, dacă respectivul e elev şi se ambiţionează să-şi care la vreun examen ciudatele instrumente de scris, e sfătuit cu discreţie să-şi vadă de treabă, să nu-şi complice prosteşte viaţa, să n-o complice nici pe a celor din jur, să vâre în cutiile lor chestiile alea inestetice, apoi să recurgă la un interpret că legea îi dă dreptul. Ştiu că e o atitudine creştinească, inspirată de cele mai caritabile intenţii, numai că, transmisă din generaţie în generaţie, îmi cam risipeşte ucenicii şi mă determină să mă simt ca o fantomă pensionară. La urma urmei, nici asta n-ar fi o tragedie, iar dacă n-ar mai avea rost să fiu ultimul apostol al cultului Braille, aş putea oricând să mă apuc de altceva. Ce-ar fi dacă m-aş face profesor? În paranteză fie spus, mi-ar plăcea enorm slujba de profesor într-una din şcolile speciale de aici.

- Vorbiţi serios?

- Da. Fără nicio îndoială, m-aş amuza teribil. E drept că n-aş mai avea prea multe legături cu alfabetul meu scump, ceea ce m-ar predispune la melancolie, dar avantajele ar fi mult mai demne de luat în seamă decât neajunsurile, aşa că aş putea să mă obişnuiesc şi cu asta. În clasele de acum e foarte multă linişte, nu ca pe vremea zgomotoaselor maşini de scris, iar eu m-aş ridica de la catedră cu un aer marţial, m-aş plimba cu paşi solemni printre laptopurile vorbitoare, aş ţine ameninţător în mână un memory-stick, l-aş îndrepta spre câte un USB, iar posesorul său mi-ar oferi, în schimbul unei note decente, toate cunoştinţele, toate greşelile de ortografie şi toţi viruşii din dotare. Ca să nu mai spun că dizabilii mai răsăriţi ar putea să-mi expedieze produsele muncii lor direct prin e-mail. Dar cel mai mult m-ar încânta să predau o limbă străină. Fără exagerare, m-aş simţi ca un vrăjitor. Ar fi suficient ca eu să-mi arăt mutra la uşa clasei, pentru ca toate laptopurile să înceapă să turuie în limba lui Voltaire sau, în funcţie de necesitate, în limba lui Shakespeare, elevii ar mişca încetişor săgeţile de pe tastatură, eu aş fi mulţumit de pronunţia lor, ei ar fi mulţumiţi de aprecierile mele şi pământul s-ar învârti într-o desăvârşită armonie.

- Nu vă plac vocile sintetice?

- Ba da, sunt extraordinare! E senzaţional să stai confortabil într-un fotoliu, să-ţi pui căştile pe urechi şi, fără să te cocârjezi pe o carte groasă, care îţi şifonează hainele, fără să-ţi amorţească degetele, fără să pierzi rândul de câte ori vrei să iei o înghiţitură de cafea, fără să te străduieşti să-ţi aduci aminte unde ai pus volumul următor, să-ţi asculţi relaxat poveştile preferate. În altă ordine de idei, trebuie să recunosc sincer că avântul tehnologic uşurează mult situaţia orbilor şi le oferă perspective strălucite, pe care, în timpurile mele, nici nu le-aş fi bănuit.

- Aveţi şi argumente concrete?

- Evident că există şi argumente. Am sesizat că numeroşi tineri fără vedere frecventează universităţile, îşi dau doctoratul şi se orientează către meserii care, în epoca de glorie a punctatorului, erau cu totul inaccesibile. Însă e înduioşător să vezi că ataşamentul faţă de valorile tradiţionale nu a dispărut şi, în ciuda faptului că jurnalismul, dreptul, informatica ori psihologia îi aşteaptă cu braţele deschise, cei mai mulţi dintre ei preferă să se specializeze în jawsologie.

- Jawsologie? Ce-i asta?

- Nu se poate! Nici dumneavoastră

n-aţi auzit de ea?

- Îmi pare rău!

- Aveţi toate motivele să regretaţi. Este o ştiinţă revoluţionară, deosebit de în vogă, care studiază trei fenomene: jawsonimele, jawsoglifele şi jawsogramele.

- Ce-aţi zice să le luăm pe rând?

- Dubletele jawsonimice s-au născut din preferinţa exclusivă pentru sinteza vocală, din oroarea superstiţioasă faţă de orice text scris în braille şi, aşa cum prognozează specialiştii, vor aduce schimbări majore în toate dicţionarele. Când/cînd, cântec/cîntec, pentru că/pentrucă, fiind că/fiindcă, important/inportant, coborâre/coborîre, ceea ce/ceeace, de aceea/deaceea/de aceia, zbor/sbor, înot/înnot, exerciţiu/egzerciţiu, a izbucni/a izbugni, paşnic/pajnic, împărţire/înpărţire, chem/chiem, a răbufni/a răbuvni, a dezveli/a desveli şi multe altele, pe care n-o să le mai înşir, sunt perechi de jawsonime care, în următorii ani, le vor da mult de furcă tuturor profesorilor de română.

- Formidabil! Dar jawsoglifele?

- Jawsoglifele sunt ghilimelele, semnul exclamării, parantezele, acoladele, virgula, cratima, punctele de suspensie şi celelalte punctişoare buclucaşe.

- Ce-i cu ele?

- În primul rând, cercetătorii jawsologi afirmă că, deşi, în principiu, toată lumea le cunoaşte aproximativ, acestea mai mult îi încurcă pe orbi, deoarece vin fără instrucţiuni de folosire, nimeni n-are habar cum să le întrebuinţeze, apoi, din păcate pentru viitorul lor în fişierele cu notiţe ale şcolarilor, nici calculatorul nu ştie când să le pună şi, în special, n-o face niciodată din proprie iniţiativă.

- Am priceput. Şi jawsogramele?

- Astea sunt semnele matematice, iar soarta lor a fost, încă din start, mult mai rea decât a jawsoglifelor şi, în opinia jawsologilor, nici nu mai au prea multe şanse de supravieţuire.

- Din ce cauză?

- Pentru că, în prezent, mai sunt cunoscute doar de un grup de iniţiaţi, asemeni criptogramelor cu înţelesuri ezoterice, trebuie decodificate metodic, după un procedeu străvechi, iar când se văd scăpaţi de gura învăţătoarei, care-i sileşte fără milă să-şi înghesuie în memorie cifrele, plusul, minusul, egalul şi, dacă sunt elevi eminenţi, linia de fracţie, tinerii nici nu-şi mai bat capul cu ele.

- Sunt mulţi jawsologi în România?

- Să ştiţi că sunt din ce în ce mai mulţi.

- Unde lucrează?

- Deocamdată, mai toţi sunt şomeri, iar uniunea naţională a jawsologilor nu are încă un sediu. La drept vorbind, lumea nici măcar nu recunoaşte că această ştiinţă ar avea un obiect real.

- Bine, dar cu ce se ocupă ei toată ziua?

- Scriu tratate, manuale, articole, însă nimeni nu vrea să le publice, astfel că le postează pe internet, ţin conferinţe peste conferinţe şi, mai ales, nu-şi pierd speranţa că într-o zi va fi mai bine.

- Despre ce fel de conferinţe este vorba?

- Nişte conferinţe cu adevărat pasionante. De exemplu, ieri am participat la una care mi-a redat încrederea în destinul glorios al jawsologiei. Membrii comitetului de organizare, în mare parte jawsologi cu atestat de liberă practică, ne-au informat că, pe vremuri, nevăzătorii erau exceptaţi de la plata abonamentului telefonic şi au redactat o petiţie în care solicitau ca, pornindu-se de la acest precedent, să fie scutiţi de obligativitatea folosirii semnelor de punctuaţie. Din nefericire, nimeni din cei de faţă n-a ştiut cui ar trebui să i se trimită documentul oficial, aşa că, până la urmă, tot internetul a fost salvatorul adunării.

- Dumneavoastră sunteţi de acord cu ei?

- Pur şi simplu, nu pot să mă hotărăsc. Oare e mai bine să scrii doar în braille? E mai bine să scrii doar la calculator? Merită să înveţi un alfabet pe care văzătorii nu îl cunosc şi în care nu poţi să comunici decât cu semenii tăi orbi? E chiar atât de rău să te bazezi numai pe ajutorul unui computer? E acceptabil să nu ştii să citeşti? Nici eu, cât sunt de inventator, de vizionar şi de fantomă, nu sunt capabil să găsesc un răspuns tranşant.

- Eu nu sunt de specialitate, nici nu înţeleg prea bine care e necazul cu alfabetul ăsta, dar oare nu s-ar putea să scrii în ambele feluri?

- Dacă eu nu m-am gândit la această soluţie, dacă nici jawsologii nu s-au gândit, înseamnă că nu se poate face. Oricum, eu n-am venit aici să vă rezolv problemele, nici să vă spun ce aţi avea de făcut, ci să încerc să-mi dau seama ce se va întâmpla în viitor cu alfabetul meu.

- Şi care ar fi concluzia dumneavoastră?

- Concluzie? După tot ce am văzut în lumea nouă, vă închipuiţi că-mi mai arde de bătut câmpii? N-aveţi decât să trageţi ce concluzie doriţi.

- Totuşi, e imposibil să nu vă fi format o părere, iar cititorii revistei noastre v-ar fi recunoscători dacă le-aţi împărtăşi gândurile dumneavoastră.

- Aş spune că nu-i înţelept să renunţi la vrabia din mână pentru canarul de pe gard, numai că, pe de altă parte, cine nu riscă, nici nu câştigă.

- Cu alte cuvinte?

- Cu alte cuvinte, din această dilemă, nu puteţi ieşi... Am zis!

Ştiinţă şi tehnologie

Un inginer român a transformat bastonul nevăzătorului într-o lanternă cu ultrasunete

de Iulian Bunilă

(foto: Inginerul Cosmin Vatră şi invenţia sa)

Are aspectul unei lanterne, însă emite ultrasunete în loc de lumină. Este prezentarea, pe scurt, a "dispozitivului de orientare spaţială pentru nevăzători", invenţia unui inginer din Buzău perfecţionată cu ajutorul unui tânăr nevăzător. Este realizată din componente procurate de pe internet, de la magazinele de instalaţii sanitare şi modelate la imprimantă 3D.

Cosmin Vatră este numele inginerului care de la jumătatea anului trecut şi-a dedicat priceperea, timpul şi o parte din veniturile proprii unui proiect destinat prietenilor săi nevăzători. A realizat prototipul unei lanterne cu ultrasunete menit să înlocuiască bastonul alb pe care persoanele cu probleme de vedere îl folosesc pentru a depista obstacolele din calea lor. "Ideea a fost să fac acest dispozitiv gratuit pentru nevăzători. Nu este ceva super sofisticat din punct de vedere tehnic. Nu este o mare inovaţie, în sensul că senzorii de tipul ăsta sunt folosiţi în robotică, adică pentru orientarea spaţială a roboţeilor. Ideea a fost ca producţia să fie ieftină, să găsim cele mai ieftine componente şi cele mai accesibile încât să fie ok pentru ei ca aplicaţie, adică nu în sensul de a face ieftin şi prost, ci accesibil, dar fiabil. Pentru a-l putea produce cu resurse proprii. Am ajuns să îl cunosc şi pe Ştefan Moisei, fost elev al Liceului pentru Deficienţi de Vedere din Buzău. Acesta este un excepţional programator pc căruia i-am dat spre testare primul dispozitiv realizat cu ajutorul imprimantei 3D. Feedback-ul lui a fost deosebit de valoros", spune inginerul buzoian.

(foto: profesorul Vasile Carapit testând invenţia inginerului Cosmin Vatră)

Aparatul funcţionează pe principiul radarului sau pe cel de orientare al liliecilor. Obstacolele reflectă ultrasunetele generate de lanternă şi în funcţie de timpul scurs din momentul emisiei până la recepţie se poate determina distanţa pe care utilizatorul o percepe prin vibraţii, spune inventatorul dispozitivului de orientare spaţială pentru nevăzători. "În funcţie de distanţă, dispozitivul produce nişte vibraţii cu ajutorul unui motoraş preluat de la telefoane. Cu un comutator poţi seta distanţa de utilizare. Dacă eşti afară, în momentul în care dai de un obstacol de la doi metri începe uşor de tot să vibreze, iar vibraţia creşte cu cât te apropii. Fasciculul are un unghi de 15 grade care le oferă un culoar mai precis. Dacă ar fi un unghi mai mare, i-ar deruta un pic pentru că nu ar mai localiza bine obstacolul. Nevăzătorul baleiază din încheietura mâinii lanterna aceasta şi astfel îşi dă seama unde este obstacolul pentru că în momentul în care a trecut prin dreptul unui obstacol a vibrat", explică inginerul Cosmin Vatră.

Componentele interioare, între care un acumulator, un microcontroler şi motoraşul pentru vibraţii, sunt asamblate manual. "Senzorii se găsesc pe internet de la firme producătoare. Sunt doi senzori identici şi ambii pot lucra în versiunea emitor sau receptor. Mai există un microcontroler care coordonează atât pornirea emiterii ultrasunetelor şi după aceea recepţionează semnalul şi comandă un motoraş pe vibraţii. Mai este o mică plăcuţă, executată manual, care este o interfaţă între motor şi controler. Există un acumulator pentru încărcarea prin micro USB, exact ca un smartphone. Acumulatorii sunt din încărcătoarele externe pentru telefoane, de 2.600 mAh, care ţin şi o săptămână", spune inginerul Cosmin Vatră.

Dispozitivul de orientare spaţială pentru nevăzători a fost perfecţionat cu ajutorul unui it-ist nevăzător, Ştefan Moisei, fost elev al Liceului pentru Deficienţi de Vedere din Buzău. Primele aparate au fost distribuite gratuit la Liceul pentru Deficienţi de Vedere din Buzău şi la câţiva membri ai Asociaţiei copiilor nevăzători din Galaţi, care i-au oferit inginerului buzoian o imprimantă 3D modernă.

(preluare de pe site-ul adevarul.ro)