Liturghia crestina in biserica veche (pana la formarea Liturghiilor ortodoxe)

5. Lecturile din Sf. Scriptură

a) Citirile biblice (Apostolul și Evanghelia) reprezintă nu numai elementul cel mai vechi, promordial, din această parte a Liturghiei, dar totodată și cel mai important. Odinioară, lecturile biblice erau numeroase.

În rânduiala Lit. descrisă de Constituțiile apostolice sunt prevăzute 6 pericope: 2-3 din VT, 2-3 din NT. Lecturile din VT au dispărut prin sec. 7-8; în Lit. răsăritenilor necalcedonieni s-au păstrat.

Odinioară, lecturile din Cărțile Sfinte erau încadrate sau alternau cu cântări de psalmi. Din acești psalmi au rămas azi câte un stih. Dintre aceștia e cel care precede Apostolul (prochimen – adică așezat înainte de Apostol), iar altele urmează după această pericopă. Aceștia din urmă erau psalmii alleluiatici (erau însoțiți de refrenul Alleluia după fiecare verset). De aceea, stihurile rămase după pericopele din apostol se numesc alleluiarion, rămânând în uz numai vechiul refren Aleluia de 3 x, care se cântă după.

b) Un alement important din vechea Lit. a cat., care urma după lecturi, era omilia / predica, destinată instruirii catehumenilor care urmau să iasă din biserică. După ce a dispărut cat., predica se deplasează puțin câte puțin spre sfârșitul Liturghiei, fixându-se mai ales în timpul împărtășirii liturghisitorilor și umplând locul rămas gol prin dispariția împărtășirii generale a tuturor credincioșilor la Liturghie.

Prin noile dispoziții ale Sf. Sinod, predica a fost restabilită peste tot în locul ei originar, adică îndată după citirea Evangheliei!

6. Partea ultimă a Lit. catehumenilor

a) Rugăciunile de după Evanghelie au origine veche. În vechea Lit. creștină (descrisă în Const. apostolice), după predică urma o serie de ectenii și rugăciuni sociale pentru fiecare din cele patru categorii care urmau să fie concediați din biserică: catehumenii, energumenii, candidații la botez și penitenții.

Din aceste 4 ectenii și rugăciuni, cele pentru energumeni și penitenți au ieșit din uz devreme (sec. 7). Ectenia și rugăciunea pentru candidații la botez au dispărut din Lit. normală, dar s-au păstrat în Lit. celor mai înainte... (Rugăciunea pentru cei ce se gătesc spre sfânta iluminare), rostindu-se în a 2a jumătate a Postului Mare (perioada în care candidații la botez se pregăteau pentru intrarea în creștinism).

Ectenia și rugăciunea corespunzătoare pentru catehumeni, zisă azi în taină de preot, sunt singurele care se păstrează. Deși instituția cat. a încetat, ectenia și rugăciunea continuă a fi înscrise în Liturghier. În toate celelalte Lit. răsăritene ectenia și rugăciunea pentru catehumeni a dispărut, păstrându-se doar formula de concediere a catehumenilor.

b) De origine mai nouă e ectenia întreită / ectenia cererii stăruitoare, care urmează azi îndată după citirea Evangheliei, precum și rugăciunea cererii stăruitoare, pe care preotul o zice în taină. Textul acesteia îl găsim în Condicele Barberini.

C. Liturghia Credincioșilor

Lit. credincioșilor / euharistică, la care în vechime participau doar credincioșii, este partea cea mai puțin modificată din Liturghie. Există adaose și dezvoltări în partea ei introductivă (înaintea Sf. Jertfe), însă schema și rânduiala ei a rămas aceeași ca în vechea Lit. Nu doar momentele principale care alcătuiau rânduiala vechii Lit., ci și înlănțuirea sunt aceleași ca în Lit. de azi.

Lit. credincioșilor din sec. 4-5 ne-o descriu: Catehezele mistagogice (Sf. Chiril), Constituțiile apostolice, Omiliile catehetice (Teodor de Mopsuestia), Scrierile Sf. Ion GA, canoane.

1. Partea introductivă (până la ieșirea cu Darurile)

a) Rugăciunile pentru credincioși (2 ectenii și 2 rugăciuni în taină), cu care începe Lit. euharistică, fac parte din rânduiala primitivă a Lit. Ectenia mare de aici o găsim și în Const. apost.; cele două rugăciuni pentru credincioși, citite azi în taină, corespund rugăciunii similare din Liturghia clementină, rostită de arhiereu cu voce tare, după ectenie. Vechimea lor e confirmată de 19 Laod. Textul lor = Barberini.

b) Heruvicul, care se încadrează azi ritului ieșirii cu Darurile, este generalizat în sec. 6 (574) printr-un decret al împ. Justin II. El înlocuia un pslam care se cânta în acest loc, menit să umple golul creat prin întreruperea cursului Lit. în timpul cât credincioșii se perindau pe dinaintea altarului, pentru a preda diaconilor darurile de pâine și vin.

La început, Heruvicul se cânta fără a fi întrerupt, ca azi, de ritul vohodului; introducerea acestui rit a împărțit textul uniat al imnului în 2 părți („Noi, care pe Heruvimi...” și „Ca cei ce pe împăratul...”). Rugăciunea citită de preot în taină în timpul acesta se găsește în Codicele Barberini.

2. Vohodul mare sau ieșirea (intrarea) cu Darurile

Reprezintă o dezvoltare a ducerii darurilor de pâine și vin de la postoforiu în altar (la Sf. Masă), unde urmau să fie binecuvântate și sfințite de arhiereu. Cu timpul, odată cu dezvoltarea rit. Prosomidiei mutat la începutul Liturhigei, acest act a luat o importanță mai mare, atribuindu-i-se și o semnificație simbolică. Dezvoltarea începe în sec. 6, cânt patr. Eutihie al C-pol îl menționează ca pe o inovație.

Pomenirile din timpul ieșirii cu Daruriule, sunt de origine veche. reprezintă o prescurtare / rămășiță a citirii dipticelor de către diacon, legate de actul depunerii Darurilor pe Sf. Masă.

Rugăciunea proscomiei / punerii-înainte, citită de preot în taină, după depunerea Darurilor pe Sf. Masă este o rămășiță care amintește locul de odinioară al Prosomidiei în rânduiala actuală. Textele le găsim în Codicele Barberini.

3. Sărutarea păcii

Un rit caracteristic acestei părți din vechea Lit. creștină, dispărut azi, este sărutarea sfântă: bărbații se sărutau între ei (ugh!) și femeile între ele (yey!), în semn de împăcare și iubire reciproc. Din cauza tulburării și dezordinii, acest rit a fost înlăturat de mult, păstrându-se numai pentru preoți.

Introducerea pentru 1 oară a Crezului în Lit. e pusă de tradiție pe seama patr. Petru Hnafevs (Fullo) în anul 471 la Antiohia, iar la C-pol, pe vremea patr. Timotei. Crezul era întrebuințat în slujba botezului.

4. Anaforaua / Rugăciunea Sf. Jertfe

Este rugăciunea în timpul căreia se săvârșește jertfa liturgică (sfințirea și prefacerea Darurilor). E centrul și miezul lit. creștine. Aducerea jertfei se exprimă în chip concret prin actul ridicării în sus / legănarea darului de jertfă, arătând că e oferit Divinității. În forma de azi, numim anaforă tot complexul de rituri și rugăciuni citite de preot, care, în Lit. Sf. Ioan se cuprind între: „Cu vrednicie...” și ecfonisul „Și ne dă nouă...”. Cuprinsul anaforalelor se poate diviza în 4 părți:

a) Rugăcuiunea de laudă și de muțumire de la început (mare rugăciune euharistică), în care se exprimă recunoștința față de Dumnezeu; în ea se înșiră sau se recapitulează toate momentele principale ale istoriei mântuirii, de la creație până la Înălțare.

b) Anamneză este a 2a parte; în ea, luându-se ca punct de plecare porunca dată de Hristos Apostolilor, de a săvârși pomenirea lucrării Sale, se face o scurtă enumerare a faptelor / momentelor principale din istoria Răscumpărării, considerate ca temei a aducerii Darurilor din jertfa liturgică.

c) Epicleza este a 3a și cea mai importantă parte a anaforalei, pentru că în timpul ei se săvârșește sfințirea și prefacerea Darurilor. Are forma unei rugăciuni adresate lui Dumnezeu-Tatăl, ca El să-L trimită pe Sf. Duh, prin puterea Căruia Darurile să se prefacă în Sf. Trup și Sânge.

d) Ultima parte o alcătuiesc rugăciunile de mijlocire generală pentru întreaga Biserică (diptice). Această parte are forma unei rugăciuni fierbinți de mijlocire pentru toată Biserica.

Din sec. 5-6, anaforaua începe să fie citită în taină, cu excepția unor mici fragmente, așa-numitele ecfonise:

a) Formula pentru introducerea imnului trisaghion: „Cântarea de biruință, cântând, strigând...”;

b) și c) Cuvintele rostite de Hristos la Cina cea de Taină: „Luați, mâncați...” și „Beți dintru acesta...”;

d) Ecfonisul pentru ultima oferire a Darurilor, înainte de sfințire: „Ale Tale dintru ale Tale...”;

e) Formula pentru pomenirea Sf. ecioare: „Mai ales pentru Preasfânta...”;

f) Formula pentru pomenirea nominală a epiescopului locului: „Întâi pomentește, Doamne...”.

Aceste ecfonise, rostite în auzul credincioșilor sunt pentru auzul acestora. Partea aceasta din rânduială a luat forma unui serviciu dublu: unul cu caracter mistic, săvârșit în taină, în altar, reprezetând substratul vechi al formularului liturgic, și cel alcătuit din răspunsurile credincioșilor în biserica, reprezentând contribuția pietății credincioșilor în acest moment central.

Așa s-au născut toate acele răspunsuri, care sunt intercalate în Liturghierul ortodox în textul anaforalei și care întrerup cursivitatea acestei mari rugăciuni. Aceste răspunsuri sunt:

a) „Cu vrednicie și cu dreptate...”; b) „Sfânt, Sfânt, Sfânt...”; c) Cei doi „Amin”; d) „Pe tine te lăudăm”; e) Axionul; f) „Pe toți și pe toate”.

Ele reprezintă adaose posterioare textului inițial al anaforalei. De origine ceva mai târzie sunt cele 2 adaose: troparul Ceasului al treilea și Axionul.

Troparul ceasului 3 și stihurile respective din Psalmul 50, rostite înainte de episcleză, apar pentru prima dată sporadic, dar se generalizează în sec. 15-16. Ele au fost intercalate în textul liturgic ca un mijloc de pregătire sufletească a preoților, în apropierea clipei supreme a invocării și pogorârii Sf. Duh. Se păstrează doar în Liturghierul rusesc și românesc!

Axionul / imnul în cinstea Sf. Fecioare, își are originea în diferite imne care însoțeau pomenirea nominală a Sf. Fecioare în cursul rugăciunii de mijlocire (mai ales după Nestorie), ca o manifestare a sentimentelor de supravenerație față de ea.

Axionul obișnuit astăzi s-a întrebuințat în această calitate mai întâi ca partea doua a sa („Ceea ce ești mai cinstită...”), care nu e altceva decât irmosul cântării a 9a din Canonul de la denia din Joia Patimilor. A fost întrebuințat mai întâi în Utrenie și apoi, după sec. 10, el s-a amplificat cu partea de la început („Cuvine-se cu adevărat”), a cărei origine e în pietatea monahală a Athosului.

5. Împărtășirea și riturile finale

Partea a 3a din Lit. credincioșilor, alcătuită din rugăciunile și riturile în legătură cu împărtășirea, a suferit f puține modificări în structura și rânduiala ei.

Rugăciunea amvonului, singura rugăciune din rânduiala Lit. pe care preotul o rostește pe toate cu voce tare și în afara altarului, este de origine veche. Ea corespunde ca funcție și curpins rugăciunii pentru plecarea capetelor, cu care se încheia odinioară Lit. creștină, și prin care arhiereul îi binecuvânta pe credincioși, în timp ce ei își plecau capele și treceau pe sub mâna lui.

Pentru că pe atunci arhiereul rostea rugăciunea stând înapoia amvonului, ea se numește și Rugăciunea de după amvon. Toate rugăciunile care urmează în rânduiala Lit. de azi după Rugăciunea amvonului (încheierea Lit.) reprezintă adaose posterioare, din sec. 7-8 înainte.

Miruitul credincioșilor, adică ungerea frunților lor cu untdelemnul binecuvântat din candela de la iconostas, este o practică mai nouă. Reprezintă o imitație a ungerii similare care se face, din vechime, la sfârșitul Litiei și este specifice unei regiuni din BOR (nu se practica în Trans. și Moldova). A fost menționată prima dată în Liturghierul de București 1937.

Împărțirea anafurei este o practică destul de veche și generală în toată lumea ortodoxă. Despre originea anafurei, sunt 2 păreri: după unii, anafura a apărut atunci când credincioșii au înecput să nu se mai împărtășească la fiecare Liturghie. Fiind făcută din prescurile întrebuințate la Proscomidie pentru materia Sf. Jertfe, ea este un fel de locțiitor al SF. Împărășanii, care se dădea la început ca semn al comuniunii celor care nu se putea împărtăși, și care se mângâiau cu fimitiruile căzute de la masa euharistică. De aceea, anafura se ia pe nemâncate.

Anafura poate fi și o reminiscență din vechile agape / mese frățești, care aveau loc după Sf. Liturghie.

Explicarea Sf. Liturghii – Scopul. Sf. Lit. ca Jertfă a cultului divin public

1. Scopul Sf. Liturghii

Săvârșirea Lit. urmărește un dublu scop: unul, direct, și anume sfințirea Darurilor de jertfă, adica prefacerea painii si a vinului in Sf. Trup si Sange al Domunlui si altul, indirect, sfintirea credinciosilor prin impartasirea lor cu Sf. Taine.

In slujba SF. Liturghii trebuie sa distingem 2 momente principale: jertfa, prin care se sfintesc Darurile, iar alta taina (impartasirea) prin care se sfintes credinciosii.

Impartasirea lor cu SF. Taine constituie scopul principal si ultim al Sf. Lit., sfintirea Darurilor fiind mai mult un mijloc pentru atingerea acestui scop. Asa a fost cel putin la origine, cand se impartaseau toti credinciosii la fiecare Lit. Asa se face ca Lit Darurilor mai inainte sfintite e numita Liturghie, desi nu exista o sfintire a Darurilor.

Spre implinirea scopului Lit. tinde intreaga ei structura. toate rugaciunile, cantarile si citirile din Sf. Scriptura, precum si toate actele care se savarsesc, nu sunt altceva decat mijloace de pregatire si de realizare a acestui scop. Randuiala Sf. Lit. urmareste deci o intreita pregatire:

a) Pregatirea Darurilor de paine si de vin aduse de credinciosi, in vederea sfintirii si prefacerii lor (prima parte a Liturghiei, la Proscomidie);

b) Pregatirea preotului liturghisitor pentru ca sa poata savarsi slujba jertfei celei fara de sange (incepe dinainte de slujba si continua in tot timpul Sf. Lit.);

c) Pregatirea credinciosilor care iau parte la Lit., pentru a se face vrednici de impartasire (incepe dinainte și se desavarseste in cursul Sf. Lit.).

Acest scop de tripla pregatire (a Darurilor, a slujitorilor si a credinciosilor) este des formulat in insusi textul liturgic, mai aless in rugaciunile pe care preotul le citeste in taina.

2. Caracterul de jertfă al Liturghiei

Cultul BO are caracter sacrificial, intemeintu-se pe ideea sacrificiului; este una din deosebirile esentiale dintre cultul BO, BRC si protestante. Sf. Lit. este slujba dumnezeiasca in care se aduce jertfa cultului Legii celei Noi. Esenta si punctul culmionant al Lit. este Jertfa euharistica pe care Bis. crestina o aduce lui Dumnezeu.

Credinca ca prin Sf. Lit. se aduce in Biserica o jertfa adevarata o afirma in unanimitate toti Sf. Parinti si teologii de dinainte de reforma (dupa sec. 16, reformatorii au pus in discutie caracterul de jertfa). Valoarea si caracterul de jertfa sunt accentuate chiar in Liturghierul ortodox, mai ales in acele numeroase rugaciuni in care preotul se roaga lui Dumnezeu sa-l invredniceasca a-I aduce jertfa.

3. Raportul dintre jertfa Mantuitorului si jertfa liturgica

Se poate vorbi numai in chip impropriu de un raport intre jertfa Crucii si jertfa din Liturghie, caci notiunea de raport presupune 2 termeni deosebiti (2 jertfe deosebite). De fapt, intre cele 2 jertfe exista nu numai o stransa legatura, ci si o adevarata identitate: jertfa din Liturghie este, in esenta ei, una si aceeasi cu cea de pe cruce.

Nicolae Cabasila: unitatea celor 2 jertfe rezulta din identitatea Mantuitorului atat ca savarsitor, cat si ca dar de jertfa in ambele cazuri. Lucrul acesta reiese limpede, daca disecam notiunea de jertfa liturgica in elementele ei componente:

a) Cine este savarsitorul acestei jertfe; b) Care este materia sau darul de jertfa; c) Cui se aduce aceast jertfa / cine e primitorul ei.

a) In liturghie, adevaratul preot sacrificator este Mantuitorul. Preotul slujitor nu este decat un instrument al lui Hristos. Hristos este Cel care sfinteste, prin gura si mainile preotului, darurile de paine si de vin. El le preface cu puterea Sf. Duh in adevaratul Sau Trup si Sange; si tot El este Acela care le ofera Tatalui, ca dar de jertfa din partea Bisericii.

b) Darul de jertfa adus lui Dumnezeu in Liturghie este acelasi cu cel adus de Hristos pe cruce, adica Sf. Sau Trup si Sange.

c) Primitorul jertfei din Liturghie este acelasi cu al celei de pe Golgota. Conform doctrinei stabilite de sinoadele din C-pol, jertfa de pe cruce a fost adusa nu numai Tatalui si Sf. Duh, ci Sf. Treimi, deci si Fiului. In Liturghie, ca si pe cruce, Mantuitorul apare deci atat ca dar de jertfa cat si ca savarsitor si totodata primitor al jertfei.

Acest intreit rol al Mantuitorului este formulat in rugaciunea cititaa de preot in taina in timpul Heruvicului – Hritos aduce si primeste jertfa liturgica ca Dumnezeu si Se aduce jertfa ca om.

Liturghia ca forma de prelungire a sacerdotiului Mantuitorului in Biserica

Deosebiri de forma sau de aparenta externa:

a) Jertfa de pe Golgota s-a adus in chip sangeros, moarte fizica ; cea din Liturghie in mod nesangeros, Liturghia fiind o slujba cuvantatoare fara de sange.

b) Jertfa de pe Cruce a fost adusa de Hristos singur pt mantuirea oamenilor, ea a fost jertfa Sa proprie, pe cand cea din Liturghie este adusa nu numai din partea Lui ci si din a Bisericii si obstii credinciosilor. Biserica jertfeste si ea cu Hristos si se aduce ca jertfa o data cu El, prin mijlocirea preotului sfintitor.

c) Jertfa sangeroasa de pe Cruce s-a adus intr-un singur loc si o singura data pt totdeauna ; cea din Liturghie se adece de-a pururi si pretutindeni unde sunt Biserici si altare crestine.

Liturghia nu este o repetare sau reinnoire a Patimilor de pe Cruce. Jertfa noastra este intocmai cu cea de pe Cruce. Actul in care cele doua jertfe se intalnesc, se identifica sau se contopesc intr-una singura, este prefacerea in Sfantul Trup si Sange a elementelor euharistice care constituie temelia materiala a Jertfei din Liturghie. Darurile care se prefac pot fi multe, dar Sfantul Trup si Sange, in care ele se prefac, este si ramane totdeauna unul si acelasi : Trupul si Sangele cu care S-a nascut din Sfanta Fecioara, cu care a trait pe pamant, cu care a patitmit, S-a ingropat, cu care a inviat si S-a inaltat la ceruri, unde sade si acum in slava, de-a dreapta Tatalui.

d) Jertfa din Liturghie este o reproducere, o forma de prelungire in timp, de actualizare/perpetuare in mijlocul nostru a prezentei lui Hristos, Cel junghiat o data pt totdeauna. Este mijlocul si prilejul de aplicare individuala a roadelor jertfei universale si generale de pe cruce, adusa de Mantuitorul. Prin jertfa nesangeroasa, noi dobandim roadele celei sangeroase. In raport cu Jertfa de pe Golgota, Sfanta Euharistie este o jertfa relativa. Este centrul activitatii Lui in Biserica. Este mijlocul prin care El se afla vesnic impreuna cu noi ; si totodata o forma de anticipare a Parusiei Sale, de preinchipuire si pregustare a bunatatilor de la masa cereasca pe care El o rezera celor ce-L iubesc. Mantuitorul este in acelasi timp impreuna cu Dumnezeu-Tatal in ceruri si impreuna cu noi in mod spiritualm, sub chipul Sfintelor Daruri.

B. LITURGHIA CA FORMA DE CULT SI CENTRU AL CULTULUI DIVIN ORTODOX

1.Liturghia ca centru al cultuli divin public ortodox

In ortodoxie Sfanta Liturghie este cea mai importanta dintre toate unitatile componente ale cultului divin ; este temelia, centrul, miezul intregului cult ortodox (asa cum jertfa de pe Cruce a fost faptul cel mai de seama din istoria mantuirii lumii).

Sfera notiunii de cult este mai larga si mai cuprinzatoare decat cea de Liturghie ; in aceasta intra atat slujba Sfintei Liturghii cat si toate celelalte slujbe si randuieli sfinte ale Bisericii + orice act/atitudine menite sa exprime sentimentele noastre de respect, adoratie, multumire sau cerere fata de Dumnezeu.

Cele sapte Laude constituie o introducere la slujba Sfintei Liturghii ; mai toate tainele si ierurgiile stau in legatura directa/indirecta cu Sfanta Liturghie (unele se savarsesc in timpul acesteia, randuiala altora este indisolubil impletita cu cea a Liturghiei etc.). Imprejurul Sfintei Liturghii graviteaza toate formele si manifestarile mai de seama ale cultului ortodox, care isi intemeiaza puterea + efectele sale sfintitoare pe jertfa Mantuitorului (actualizata in Liturghie).

2.Liturghia ca forma a cultului de adoratie

Liturghia este nu numai izvorul si temelia Sfintelor Taine+ierurgii, ci si ce mai importanta dintre toate slujbele. Fiind instituita de Mantuitorul ea este sg slujba de origine divina ; se poate spune ca Mantuitorul Insusi a savarsit prima Sfanta Liturghie. Liturghia este mai mare ca cele sapte laude prin faptul ca prin cele sapte Laude, noi aducem lui Dumnezeu numai rugaciune (cerere, lauda, multumire), pe cand prin Liturghie aducem ceva mai mult : jertfa.(expresia deplina a cultului suprem de latrie).

Aceasta constituie actul central si scopul de capetenie al Liturghiei. Liturghia reprezinta forma cea mai inalta si desavarsita a cultului nostru de adoratie : -mai intai pt ca savarsitorul adevarat al acestei jertfe este Hristos Insusi ; El jertfeste si Se jertfeste in Liturghie pt noi si in unire cu noi.

- al doilea, darul nostru de jertfa este ce s-ar putea aduce mai de pret lui Dumnezeu : insusi Trupul si Sangele neprihanit si nepretuit al Fiului Sau. Omenitatea din persoana divino-umana a lui Iisus este tot ce a creat Dumnezeu mai sfant si mai curat si mai desavarsit ; opera cea mai de pret a lui Dumnezeu. Darurile aduse de credinciosi ne inchipuie pe noi.

Dupa sfintirea, prefacerea lor, natura omeneasca este deci oferita lui Dumnezeu ca jertfa pt noi. Pt ca cele doua firi sunt indisolubil unite si nedespartite in aceeasi persoana, noi le oferim pe amandoua deodata ca jertfa lui Dumnezeu-Tatal, o data cu Iisus, sau mai bine zis prin El, prin mijlocirea Lui.

a) Liturghia este sublimul imn de slava si de lauda pe ca il putem aduce lui Dumnezeu pt perfectiunile, puterea si majestatea Sa.

Dar prin Liturghie nu cinstim numai pe Dumnezeu, ci si pe Sfinti. Liturghia este forma suprema de exprimare nu numai a cultului de adoratie, ci si a celui de veneratie. Ea prilejuieste cea mai mare bucurie pe care o putem face ingerilor si Sfintilor si cea mai aleasa cinstire pe care le-o putem da. Jertfa se aduce desigur doar lui Dumnezeu nu si fapturilor.

b) Liturghia este supremul prinos de multumire, adica expresia desavarsita a sentimentelor noastre de recunostinta fata de Dumnezeu, pt binefacerile primite de la El. Jertfa = manifestarea + dovada sublima a milostivirii bunatatii si iubirii divine fata de oameni.

De aceea ea se numeste Euharistie, adica slujba de multumire, obiectul rugaciunilor ei fiind exprimarea recunostintei noastre fata de Dumnezeu.

c) in al treilea rand, Liturghia este cea mai eficace jertfa de impacare cu Dumnezeu sau pt ispasirea si iertarea pacatelor noastre ; pt ca prin ea se ofera lui Dumnezeu acelasi pret de rascumparare care s-a oferit pe cruce, adica Sangele nepretuit al Fiului Sau.

3. Liturghia ca forma a rugaciunii de cerere (mijlocire)

Liturghia este cea mai puternica rugaciune de cerere/mijlocire. Este supremul mijloc de a-L implira si indupleca pe Dumnezeu in favoarea noastra, sau a mortilor nostri, pt care aducem daruri la Liturghie. Rugaciunile noastre, unite cu cu ale preotului liturghisitor, capata in Liturghie o putere deosebita. Ele se unesc cu acelea – infinit superioare si mai cu trecere ale lui Iisus, Care prin Jertfa Sa, mijloceste El Insusi langa Dumnezeu-Tatal pt implinirea cererilor noastre.

Liturghia ne ofera mijlocul cel mai bun pe care-l avem la indemana pentru a mijloci usurarea de pacate, mangaiere si odihna raposatilor nostri dragi « Celor adormiti le sunt mai de folos Liturghiile, iar celelalte (pomeniri, milostenii) ii ajuta mai putin »( Sf Simeon al Tesalonicului). Prin Liturghie se intretine si sentimentul de comuniune a sfintilor, adica legatura de iubire care ii uneste pe cei vii cu cei morti si cu Sfintii din ceruri, facand din toti un singur trup : Trupul tainic al Bisericii lui Hristos.