Longin popescu, ion

„Prin retrocedarea centrelor istorice ale oraşelor din Transilvania, guvernul Tăriceanu neagă actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918”

Ultimele luni din existenţa guvernului Tăriceanu au darul de a bulversa opinia publică şi cercurile intelectuale din Transilvania şi nu numai. Juristul Aurelian Pavelescu, deputat şi vicepreşedinte al Partidului Iniţiativa Naţională (PIN), atrage atenţia asupra a două dintre acţiunile guvernamentale susceptibile să genereze mari controverse.

1. Fundaţia Gojdu, o formă fără fond.
Prima mişcare scandaloasă a fost reînfiinţarea Fundaţiei Gojdu, ca „entitate de drept public româno-maghiară”. În realitate, Fundaţia Gojdu, cea legitimă, este o organizaţie românească privată, înfiinţată conform testamentului aromânului Emanoil Gojdu, după 1870, de mitropolitul Andrei Şaguna, ca legatar testamentar. A fost reînfiinţată de doi preoţi din Sibiu (Pavel Aurel şi Pavel Cherescu), în 1990, sub arhipăstorirea mitropolitului Antonie Plămădeală. Deţine la Budapesta bunuri (în principal clădiri) de circa 1,5 miliarde de euro, confiscate de statul comunist ungar şi niciodată retrocedate românilor.

Prin noua formulă, agreată cu slugărnicie de guvernul de la Bucureşti, românii ies păcăliţi pe faţă, deoarece guvernul lor tranzacţionează ceva ce n-a deţinut niciodată, cedând pentru totdeauna bunurile respective guvernului ungar. Patriotul Emanoil Gojdu se zvârcoleşte în mormânt. Fundaţia care-i poartă numele rămâne doar o formă fără fond, deoarece, încălcând acordurile bilaterale şi reglementările internaţionale, guvernul ungar a vândut deja, în 2004, bunurile lăsate de Emanoil Gojdu unei companii israeliene! Ca să acorde din nou burse elevilor şi studenţilor români (şi maghiari) merituoşi, guvernul român trebuie acum să cotizeze din greu, bani de la buget, deşi bunurile lui Gojdu de la Budapesta produc şi astăzi venituri importante părţii ungare. O afacere păguboasă, în binecunoscutul stil românesc!

2. Retrocedarea centrelor oraşelor din Transilvania.
Este în curs de desfăşurare a doua aventură controversată a guvernului, fără precedent în istoria Europei moderne: retrocedarea unor bunuri celor ce nu le-au deţinut niciodată in nuda proprietas, cum spun juriştii, ci doar în folosinţă! Deputatul Aurelian Pavelescu avertizează:
„Guvernul Tăriceanu a retrocedat circa 800.000 de hectare de păduri (a şasea parte din pădurile României!) aşa-numitelor composesorate, păduri care n-au fost niciodată în proprietatea etnicilor maghiari din România. Timp de sute de ani, munţi întregi au fost daţi doar în folosinţa secuilor de către Curtea de la Viena sau, mai târziu, de Curtea de la Budapesta. Pe aceşti composesori vine în 2005 guvernul Tăriceanu şi-i transformă în proprietari. Este ceva ce n-au visat maghiarii nici în visele lor cele mai frumoase din ultimele 5-6 secole”.
- Ce se va întâmpla cu retrocedările urbane? Se vorbeşte de o nouă maghiarizare, după 1918, a centrelor oraşelor din Transilvania.

- Guvernul se află, într-adevăr, pe punctul de a restitui complet centrele istorice ale oraşelor din Transilvania. Mă refer la Cluj, Arad, Oradea, Braşov, Timişoara, Târgu Mureş, Timişoara, Baia Mare etc. Este vorba de valori patrimoniale uriaşe care, după calculele experţilor imobiliari, ar depăşi 15 miliarde de euro ! Aceste proprietăţi au fost revendicate de culte religioase şi organizaţii maghiare care, ca şi în cazul pădurilor, nu le-au avut niciodată în proprietate. De reţinut : nu e vorba de bisericile ca atare, ci de licee, spitale, internate, hoteluri, muzee, sedii administrative, palate, reşedinţe etc., cu destinaţie laică, construite de Coroanele maghiară şi austriacă din bani publici. Adică şi din munca şi dările iobagilor şi grănicerilor români din Ardeal, care, din 1437 (după Unio Trium Nationum) până în 1918, au fost consideraţi o populaţie tolerată, deşi au fost majoritari în Transilvania. Vine aşadar guvernul Tăriceanu şi, fără a ţine seama de regimul juridic real al imobilelor respective, face cadou cultelor maghiare, în mod ilegal şi anticonstituţional, o parte din sudoarea românilor asupriţi şi oropsiţi de-a lungul secolelor. În acest fel, se reînfiinţează proprietatea feudală, domenială, administrată în istorie de cele trei naţiuni dominante (maghiari, saşi, secui). Practic, prin această retrocedare, care este de fapt o împroprietărire, se neagă actul Marii Uniri de la 1918, pentru că, la acea dată, România, ca stat succesor, a devenit proprietar al tuturor bunurilor care au aparţinut statului ungar. Prin cedările de azi, se legitimează încă o dată, în mod samavolnic, pactul Unio Trium Nationum. După suferinţe de secole, reparaţia făcută românilor de Marea Unire este negată, proprietăţile fiind date din nou celor trei naţiuni asupritoare, iar românii rămânând practic doar cu cartierele de blocuri ceauşiste. Astfel, guvernul Tăriceanu ne spune că românii din Ardeal n-au istorie, că iobagii, care n-aveau dreptul să construiască din piatră sau cărămidă, n-au avut nicio contribuţie la ridicarea oraşelor. Nu înţeleg pasivitatea preşedintelui Băsescu faţă de ceea ce pare o trădare a intereselor naţionale şi o dezmembrare a statului român.

Interviu apărut în nr. 699 al revistei Formula AS
Articol – rubrica „Accente”

Interzis la Budapesta, permis la Odorhei

Despre Trianon s-au scris biblioteci întregi. Este palatul de marmură de la Versailles unde, în 1920, puterile Antantei şi ţările aliate, pe de o parte, şi Ungaria, pe de alta, au semnat un tratat care fixa graniţele Ungariei cu România şi ale Ungariei cu ceilalţi vecini. Văzut, în Budapesta epocii, ca o tragedie a neamului maghiar, Tratatul de la Trianon punea de fapt în drepturile lor istorice naţiunile fostului imperiu. Din acele momente, politica de revizuire a tratatului, dusă de politicienii maghiari, a cunoscut etape de o intensitate variabilă, culminând cu anexarea nordului Transilvaniei în 1940. Ignorând faptul că, la nivelul „Ungariei Mari”, populaţia ungară era... minoritară în raport cu popoarele subjugate, politicienii de la Budapesta au dus de-a lungul a peste şapte decenii o politică oarbă, încremenită într-un proiect revanşard.

Din fericire, după revoluţiile din 1989, cu unele excepţii, politica ungară a cunoscut o evoluţie spectaculoasă, bazată pe respectul sentimentelor naţionale ale vecinilor, ceea ce a făcut, printre altele, ca Ungaria să facă parte din primul lot de ţări intrate în Uniunea Europeană. Diriguitorii vecini au înţeles că, în condiţiile „spiritualizării” şi apoi dispariţiei frontierelor dintre Ungaria şi România, între cele două partenere din UE ar fi absurd să mai existe pretenţii teritoriale. Şi tot atât de periculoasă ar fi orice acţiune a uneia, de natură să jignească sensibilităţile celeilalte, ori să reînvie vremuri demult şi definitiv apuse.

Transformarea amintirii în vector de acţiune politică prezentă nu aduce servicii nimănui în cadrul vecinătăţii româno-maghiare. O astfel de gândire modernă, cu adevărat europeană, a făcut cât se poate de normală interzicerea de către Budapesta a difuzării publice a filmului documentar „Trianon” - o succesiune de documente şi interviuri, nici măcar riguroase din punct de vedere istoric. Supunându-se deciziei (altminteri ar fi plătit probabil o amendă substanţială ori ar fi fost traşi la răspundere în justiţie), difuzorii peliculei şi-au îndreptat interesul spre Est, spre ţărişoara noastră indiferentă şi tolerantă. Precedente sunt destule, au fost revelate de presa ultimilor 15 ani, aşa că proiecţiile publice din Bihor, Harghita şi Covasna, în prezenţa unor parlamentari şi consilieri ai UDMR, nu păreau să stârnească vreun fior printre autorităţile române. Difuzorii, membri ai unor organizaţii de tineret (culmea ironiei: unul dintre ei are 46 de ani, dar ce contează?), au ignorat cu desăvârşire orice prudenţă, încălcând regulile Centrului Naţional al Cinematografiei. La Budapesta, da, acolo trebuie respectate legile, doar e vorba de UE, dar la Odorhei sau Târgu Secuiesc, nu-s probleme, aici există deja o tradiţie a sfidării sensibilităţii româneşti. Ba chiar a fost înfiinţat un partid în acest scop. După reţeta instituită de UDMR - şcoli separate etnic, asociaţii de afaceri exclusiv maghiare, consilieri români „marcaţi cu căşti”, tricolorul dat jos de pe primărie etc., difuzorii filmului „Trianon” n-au catadicsit (s-au temut?) nici măcar să-l subtitreze în limba română. Ar fi fost un gest elementar de bunăcuviinţă, care ar fi echilibrat cumva aroganţa de a socoti România drept un sat fără câini. Spre lauda sa, ministrul Culturii, d-na Mona Muscă, a intervenit prompt şi a cerut Internelor să cerceteze cazul. S-a lăsat cu două amenzi care la Budapesta se dau pentru trecerea pe roşu, dar cel puţin a fost emis semnalul aşteptat de opinia publică.

După interzicerea acestui film şi după respingerea dublei cetăţenii pentru maghiarii din ţările vecine, care a căzut ca un trăznet în Harghita şi Covasna, compatrioţii noştri de etnie maghiară sunt nevoiţi să ia notă că la Budapesta se macină altă făină decât în urmă cu numai câţiva ani. Acolo bate deja puternic vânt european, unde legea e una pentru toţi, iar Trianonul a încetat deja să mai fie o amintire despre... viitor.
Articol apărut în nr. 650 al revistei Formula AS

Interviuri cu Aurelian Pavelescu şi Adrian Coroianu