Longin popescu, ion

Semne de normalitate

Interviu cu familia Barabás-Béres-Bölöni

„La noi, când vorbesc cu un român, eu vorbesc româneşte, el îmi răspunde ungureşte...”

În 1940, când a avut loc cedarea unei părţi din Transilvania, în urma Diktatului hitlerist de dureroasă amintire, românii şi secuii din Araci (sat aparţinător comunei Vâlcele) s-au trezit cu o parte din pământuri în Ungaria. Graniţa trecea exact pe lângă satul lor. După lungi tratative cu autorităţile horthiste, ţăranii, ajunşi sub vremuri, au primit permisiunea de a trece frontiera fără paşaport, pentru un număr fix de zile, ca să lucreze câmpul. Nu o dată, secuiul şi românul treceau împreună în aceeaşi căruţă, fiindcă şi pământul tot împreună îl lucrau, să aibă mai mult spor. Oamenii erau obişnuiţi de veacuri să se ajute unul pe altul, după vecinătăţi, după prietenii, după mărimea suprafeţelor, dar rareori după apartenenţa etnică. În zilele noastre, luându-ne după zgomotul de fond ce vine din sferele politice, unde exista partide ce-şi propun un fel de alt „Diktat” în Transilvania, încercând să traseze graniţe etnice între oamenii de rând (cazul şcolilor separate brutal în „maghiare” şi „române” fiind notoriu), ar trebui să avem din nou, cel puţin la ţară, garduri de sârmă ghimpată între gospodăriile lui István şi ale lui Gheorghe. Numai că, spre discon- fortul unora, realitatea este cu mult „în urma” politicului, provocând destui „nervi” în anumite cancelarii. Realitatea bate literatura, cum se spune; bate discursurile din anumite parlamente şi retorica goală a unor O.N.G.-uri „pro-europene” de la noi. La ţară, cel puţin, românii şi ungurii (şi fraţii lor, secuii) îşi văd de lucrările câmpului, de recuperarea pământului şi a titlurilor de proprietate, de ciclul convieţuirii naturale, moştenite din bătrâni. O adevărată prăpastie se deschide, iată, între ceea ce vorbesc politicienii şi ceea ce „fumează” omul real.

* * *
De la Sfântu Gheorghe la Araci nu sunt mai mult de 15 km. Mă opresc în dreptul celei mai arătoase case din centru, lipită de monumentala biserică ortodoxă. Îmi răspunde stăpâna casei, Klára Bölöni, într-o română cu uşor accent maghiar, dar cursivă şi colorată ca a oricărui ţăran ardelean. Stăpânul, István Barabás-Béres-Bölöni, leagă câinele şi vine şi dânsul în întâmpinare. Aflând că doresc să vorbesc cu o familie de secui despre viaţa lor de zi cu zi, îmi confirmă că am nimerit la o astfel de gospodărie, iar, pe deasupra, ei sunt „îngăduitori cu orice întrebare”, neavând nimic de ascuns. În faţa unui coşuleţ cu mere şi nuci, în camera de la stradă, ornamentată cu tablouri de familie şi carpete ţesute în casă, am purtat următorul dialog pe care-l reproducem fără comentarii.
„Eu m-am ţinut de treabă pe unde am lucrat; pe mine n-a putut nimeni să mă prindă cu minciuna”
- István bács, se spune că viaţa fiecărui om e un român. Să fie adevărată zicerea asta şi pentru un agricultor ca dumneata?

- Dom'le dragă, apăi dacă mă potrivesc amintirilor, de când m-or dat bătrânii mei în înfiere parţială la chiaburii Károl şi Maria Barabás-Béres - tata ăsta vitreg fiind la rândul lui tot un copil înfiat, dacă mă las la vale de tot, în anii '40, când m-am trezit cu parte din pământuri în Ungaria, de treceam în ţară străină să-mi prăşesc porumbiştea, dacă, în fine, v-aş povesti de balurile de altădată, de armata făcută la Dunăre, în vremea Revoluţiei ungare din 1956, de prima întâlnire cu Klári aici de faţă, cu serviciurile mele la ORACA, IRIC şi IMH, toate pe probleme pedologice, atunci poate c-aş aduna de vreo carte, dar spun drept: tare gingaş şi înţelept trebuie să fie acela care ar dori s-o scrie, că eu n-am deprinderea asta şi nici talentul de-a le înflori. Eu mă ţin numai cu treaba, că m-am ţinut de treabă pe unde am lucrat, pe mine n-a putut nimeni să mă prindă cu minciuna.

- Credeam că, dacă tot eşti la pensie, ai timp berechet de odihnă, şi poate chiar de scris ...

Klári néni: „El să aibă timp? Ce face el nu ştiu cine ar putea... Aici, în casă, eu mă învârt toată ziua ca vârtelniţa, dar ce face el... se scoală de dimineaţă şi se bagă la cai, apoi pleacă în luncă. Într-o zi bună, ajunge sş are şi 50 de ari, se poate fotografia şi da la ziar. Lui nu-i place calitatea arăturii cu tractorul, se simte mai bine lângă Linda şi Betyár, iepuşoarele noastre cunoscute de tot satul. Ce să spun: după cât munceşte, vai şi amar de capul lui...”.

- Am primit înapoi 10 hectare, dar mai e pământ ce mi se cuvine, conform Legii Lupu; bătrânii aveau 22 de hectare, plus pământul de la tatăl meu bun, plus moştenirea Clarei. Că i-am zis prefectului: daţi-mi acum, cât mai pot munci, că, după mine, s-a zis, nu mai vine nimeni la ţară şi nu ştiu pe ce mâini or încăpea frumuseţe de tarlale. Fetele noastre, Maria şi Enikö, nu văd cu ochi buni agricultura, ele s-au învăţat la oraş ...

- De ce ari cu caii, de ce nu ţi-ai cumpărat tractor?

- Dom'le, să-ţi spun adevărul: am fost înscris, am avut banii pregătiţi şi carnet de rutierist în buzunar. Dar bunul Dumnezeu n-a vrut ca eu să am tractor. Uite de ce: aici la noi, s-au mutat zeci de familii de ţigani, cumpărând pe nimic casele românilor şi secuilor mutaţi în timpul comunismului la oraş, să lucreze în fabrici. N-am nimic cu dânşii, dar nu muncesc; ţiganii nu lucrează, ei numai recoltează. Cum bunul Dumnezeu ştie că eu mă cam tare enervez când îmi fură cineva munca, şi poate aş fi călcat pe vreunul cu utilajul, nu mi-a dat noroc de tractor. Acum, degeaba să mi-l oferi, că-l refuz.

„Noi n-am cunoscut decât prietenia”
- Pe lângă ţiganii veniţi aici în ultimele două-trei decenii, Araci este cunoscut ca un sat mixt, populat la egalitate de români şi secui. Cine sunt vecinii dvs.?

- Suntem înconjuraţi pe o parte de curtea bisericii ortodoxe, zidită de marele protopop Nistor, şi la care am contribuit şi noi cu sume modeste. Nistor venea deseori în casa noastră, ca şi părintele ortodox actual, d-l Fărcaş. Peste drum, stă Dinu Gheorghe, omul la care lăsăm cheia când plecăm de acasă. Vecinul astă, când are probleme, la noi bate în geam, şi în trei minute sunt în curte la el. Bunăoară, dacă-i fată vaca, pe noi ne strigă... Ne înţelegem la fel de bine cu vecinul Niţă, cu doamna Axente şi mai ales cu familia Cucu, din capul grădinii. Cu nenea Gheorghe Cucu avem o înţelegere: el ne lasă în gard plasa cu sticle goale, noi le înlocuim cu sticle pline, iar la sfârşitul lunii ne aduce banii. Cumpără lapte numai de la noi, doi litri la două zile.

- Cum vine asta, domnu' István: dvs., reformaţi maghiari, vă aveţi ca fraţii cu ortodocşii? Nu vă e teamă că se vor supăra unii politicieni?

Doamna Clara: „Noi, aici, în sat, nu ştim de astea, domnule... Noi n-am cunoscut decât prietenia. Avem de lucru, nu stăm de politică. Cine are de lucru nu stă după bârfă. I-am cărat eu lapte doctoriţei mele, o româncă tare bună, tocmai la Braşov, dar aici, la doi paşi, în gardul lui domnu' Cucu? Eu, de aceea, şi astăzi zic: la servici, m-am avut, timp de 18 ani, cu toată lumea bine. Şi acum, noaptea, când mă gândesc, aşa de bine-mi cade... Ungurul, să ştiţi, îi serios, gospodar şi de cuvânt. Dar şi românu-mi place; românul are suflet foarte cald şi bun, numai să nu-l calci pe picior”.

- Nu cred că e ceva rău, doar suntem creştini cu toţii. Popa ortodox ne sfinţeşte în fiecare an, de Bobotează, casa şi animalele. Când a venit în sat, episcopul reformat l-a invitat în biserică la noi şi pe părintele român. La fel se întâmplă la înmormântări: că moare un ungur, că moare un român, pe puţin 100 de săteni merg la săpatul gropii - aşa e obiceiul comun la noi în sat. Sapi sau nu, mergi acolo să dai o lopată simbolică, românul la ungur şi ungurul la român. Dacă e nuntă, fie ungurească, fie românească, musai să fie invitaţi de toate felurile, aşa că lăutarii cântă amestecat: şi hore, şi ceardaşuri. Toţi ungurii vorbesc româneşte şi aproape toţi românii vorbesc ungureşte, fără nicio supărare. Pe când lucram eu la Braşov, la Pajişti, a venit un domn inginer care a spus că vrea să înveţe ungureşte; când s-a mutat, mai târziu, a cerut oamenilor: „Mă, secuilor, voi să-mi vorbiţi ungureşte, să nu uit, că am avut foloase bune cu limba asta...”. În satul meu natal, Hăghig, la 5 km de aici, când vorbesc cu un român, eu vorbesc româneşte, el îmi răspunde ungureşte. Ne salutăm tot în două limbi, ca un respect reciproc, ca o moştenire din bătrâni.
„Aici îi raiul, bărbate!”
- Vor spune unii că răspunsurile dvs. sunt ale unor „renegaţi” care văd totul în roz. În timp ce dânşii vor continua să-i îndemne pe secui, în ziare, să poarte doliu la Ziua Naţională a României. Aţi auzit de aceste persoane?

- În presă şi la televiziune se exagerează. Noi şi românii de atâţia ani suntem aici împreună, prieteni. Trebuie să ne ducem viaţa înainte, unul lângă altul, ca şi până acum. Să vă dau exemplul socrului meu, Gászpár Miklós. Chiar în casa noastră a avut prăvălie. Omul ăsta îi ajuta pe toţi săracii, români şi maghiari. Când au venit comuniştii, în 1945, l-au somat să părăsească magazinul, confiscându-i marfa. Dar el a avut timp, sărmanul, să arunce în foc condica datornicilor (români şi maghiari). Erau multe datorii la gaz, făină şi zahăr, pe care regimul le-ar fi imputat celor în cauză, obligându-i să le achite la stat. Mulţumită gestului său riscant - pentru care ar fi putut fi arestat -, nimeni n-a plătit vreodată măcar 5 bani...

- Au început înscrierile pentru Legitimaţia de Maghiar, nene Bölöni. Nu sunteţi interesaţi de această şansă?

- Ferească Dumnezeu să fiu bolnav, că doar atunci voi avea nevoie de Legitimaţia de Maghiar. Acolo, la Budapesta, dotaţia medicală e mai bună. Pentru altceva nu-mi trebuie.

Doamna Clara: „Aici avem pământ, moştenire de la părinţi, avem pensie, ne-am făcut şi cavoul în cimitir. Unde să mă duc? La Budapesta am fost în '77, într-o excursie. Nu ştiu cum, dar mi s-au părut toate clădirile la un fel. Lumea nu era nici pe departe atât de elegantă ca în Sfântu Gheorghe. Secuii au gust la haine şi ei sunt cei mai mari croitori din Europa. Pe deasupra, oamenii de pe stradă mi s-au părut scunzi faţă de secui. No, am zis către István: cum or putut oamenii aştia să facă Revoluţia din '56? Aşa mici? Astăzi, sigur, s-au schimbat lucrurile acolo, dar tot nu sunt interesată. Mi-amintesc că, după cinci zile, abia aşteptam să ajungem acasă. Era în ajunul Crăciunului când ne-am întors, mama încă trăia. Fetele împodobiseră un brad argintiu, din cei care se găsesc din belşug în munţii din apropiere. Focul ardea în sobă, gulaşul era pe plită, cozonacii înveliţi în ştergare. O, Doamne, am zis: aici îi Raiul, bărbate!”.

Interviu apărut în nr. 501 al revistei Formula AS

Reportaj de la Sâncrai (lângă Sf. Gheorghe)