Lucrare ştiinţifico – metodicăpentru susţinerea graduluididactic I

CAPITOLUL 4

METODOLOGIA DIDACTICĂ ÎN ARTELE PLASTICE
4.1. NOI TENDINŢE ÎN METODOLOGIA DIDACTICĂ
În secolul al XVII -lea, LA. Comenius (1592- 1670) introduce termenul de Didactica, de la didaskein, care, în limba greacă, înseamnă "a învăţa pe alţii". În lucrarea sa ,,Didactica magna" (Marea didactica), el prezintă un sistem modern de organizare a învăţământului pe clase şi lecţii, elaborând noţiunile de bază ale didacticii.

Comenius a pus bazele învăţării şi instruirii atât sub aspect teoretic, cât şi practic, denumind didactica "arta universală de a învăţa pe toţi, toate, arta de a învăţa pe alţii".³²

Didactica reprezintă o parte componentă a pedagogiei, care are rolul de a studia modalităţile realizării obiectivelor educaţionale în cadrul procesului de învăţământ, precum şi metodologia care asigură eficienţa activităţii de predare-învăţare - evaluare.

Ca urmare a educaţiei permanente a apărut ca o necesitate să se lărgească sfera de aplicabilitate a didacticii prin realizarea autoinstruirii, elevul învăţând să înveţe.

Datorită tehnologiei informaţiei apare ca o necesitate apariţia forţei de muncă calificate, cu deprinderi specializate şi cognitive de nivel înalt.

Epoca informaţiei este caracterizată prin: autonomie, individualizare, iniţiativă, diversitate, relaţii de cooperare, decizie in cooperare, interrelaţionare.

Aceste trăsături ne arată că instruirea nu mai este înţeleasă ca o mărime potrivită tuturor, ci apare o oportunitate ca cei educaţi să manifeste spirit de iniţiativă şi de responsabilitate în propria formare, în aşa fel încât orice proces al învăţării ă fie cât mai eficient.

Educaţia plastică este una dintre disciplinele fundamentale care face parte din planurile de învăţământ.

Didactica educaţiei plastice este ştiinţa care ne arată experienţele cele mai importante din punct de vedere al eficienţei organizării învăţării şi predării desenului, desluşind structurarea cunoştinţelor în aşa fel încât să fie mai uşor de înţeles de către elevi, prezintă materia într-o succesiune logică, evocând metodele, procedeele şi materialele didactice cele mai concludente în vederea atingerii obiectivelor propuse, sugerează modalităţile cele mai eficiente de realizare a evaluării.

Studierea educaţiei plastice în şcoala gimnazială are drept rol în acest moment contribuţia la formarea şi dezvoltarea capacităţii elevilor în a reflecta asupra lumii, dând posibilitate elevului să posede un nivel suficient de cunoştinţe în vederea acţiunii asupra acesteia. Astfel conform necesităţilor şi dorinţelor proprii aceste probleme pot fi rezolvate ca urmare a legăturii cunoştinţelor din diferite domenii de activitate şi dotării cu un set de competenţe, valori, atitudini ce au rolul de a duce la formarea unei culturi comune pentru toţi elevii, dar urmând în acelaşi timp particularităţile specifice fiecărui elev în parte.

Noile programe şcolare se deosebesc foarte mult de vechile programe analitice prin care elevilor li se impunea de către adulţi un anumit ţel.

Reforma actuală curriculară dă posibilitatea elevilor de a alege o ofertă ce este adaptată specificului şcolii, interesului elevului şi a comunităţii din care face parte în vederea construirii unor parcursuri individuale de învăţare ce vor promova metodologii didactice active prin care elevul reprezintă centrul procesului de învăţământ.

Profesorul este cel care ajuta în însuşirea şi transmiterea cunoştinţelor elevilor , fără a –şi impune punctul de vedere, în aşa fel încât copiii colaborează cu dascălii, îşi susţin punctele de vedere proprii.

O astfel de învăţare ce se bazează pe cooperare şi schimb de idei are drept scop principal formarea de competenţe şi deprinderi practice. Evaluarea cunoştinţelor nu se face prin simpla apreciere a volumului de cunoştinţe ci se referă la aprecierea competenţelor a ceea ce ştie elevul să facă, cu un accent deosebit pe calitatea actului învăţării în aşa fel încât să se poată stabili la orice moment progresul fiecărui elev.

Astfel elevul devine dintr-un aşa zis ,, obiect” ce asimilează ştiinţa un adevărat ,, subiect” care o redescoperă, dându-i valoare, metodele folosite în vederea asimilării de cunoştinţe şi deprinderi noi pot deveni adevărate metode de cercetare.

Este necesar ca elevul din "obiect" care asimilează ştiinţa, să devină "subiect"care redescoperă ştiinţa, iar modelele folosite de el, pentru asimilarea cunoştinţelor, sa devină metode de cercetare.