Manual De Psihologie



Yüklə 1,28 Mb.
səhifə2/29
tarix08.01.2019
ölçüsü1,28 Mb.
#93287
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   29

Reprezentarea este procesul psihic de cunoaştere care reproduce sub forma de imagini concrete obiecte absente pornind de la experienţa perceptivă păstrată în memorie. În esenţă, reprezentarea este evocarea în imagini concrete a obiectului absent. 1; 2; 3 sunt reprezentări de specii de copaci; 4 este o reprezentare mai generala a copacului.

Fig. 6

Procesul reprezentării este opus procesului perceptiv, care presupune ca obiectul sa fie prezent. În timp ce imaginea perceptivă este stabilă (durează atât timp cât durează recepţia stimulului), cea a reprezentării este fluctuantă. De asemenea, imaginea perceptivă este bogată în conţinut, iar cea mintală a reprezentării este schematica. Pentru a vă convinge, reprezentaţi-vă şcoala în care învăţaţi (adică încercaţi sa o vedeţ în minte) şi gândişi-va cum aţi vedea-o dacă aţi privi-o direct.



Imaginea mintala a reprezentării poate fi construita prin combinări. de orice fel. Încercaţi să vedeţi cu ochii mintii, să vă reprezentaţi nucul din gradina casei, dar şi nucul în general, care nu este identic cu cel de acasă.

Imaginea perceptivă este numai a obiectului individual cu care suntem în contact senzorial, iar imaginea mintala a reprezentării poate să fie şi pentru toate obiectele de acelaşi fel, deci este generală.

Prin caracteristica de a fi generală, imaginea mintala intră în circuitul gândirii. Ce însuşiri generale fixează reprezentările? Pe cele funcţionale (de lucru) ale obiectelor, pe cele care dobândesc valoarea de scop al activităţii subiectului.

Calităţile reprezentărilor. Datorita caracteristicilor lor, reprezentările întrunesc însuşiri importante. Pentru a vă face o idee, citiţi cu atenţie exemplul de mai jos. J. S. Bruner vorbeşte despre reprezenta rile acţionale, reprezentările iconice, reprezentările simbolice (matematice) şi verbale. De exemplu, legea fizica a momentelor forţei poate fi reprezentată în trei moduri: acţional, iconic şi simbolic.

Acţional: vezi balansoarul pe care se joacă copiii.

Iconic: vezi desenul schematic. 4Fr o ~Fa.

Simbolic: formula Fa/Fr = BFa/BFr.

Verbal: raportul dintre cele 2 forţe este direct proporţional cu raportul dintre momentele lor. Ca să înţelegi formula, este necesar să-ţi reprezinţi experienţa concretă, experienţa pe care profesorul de fizica ţi-o exprimă şi prin schemă.

Complicarea succesivă a structurii propoziţiei gramaticale am putea s-o reprezentam astfel A = subiect; o= predicat.

Cel mai simplu enunţ: A o sau o A.

Elevul citeşte” sau “citeşte elevul”.

Subiectul are un determinant prin.

Care se dă o informaţie în plus: A o sau o A.

Elevul interesat citeşte”.

Determinantul subiectului are şi el un A A determinant care adaugă o noua informaţie, o precizare: “Elevul interesat de ştiinţă citeşte”. A o sa Q A.

Tot aşa ar putea fi adăuga şi determinanţi I la predicat. I.

Schemele respective vizualizează relaţii A A de structura şi îi pot ajuta pe elevi sa înţeleagă esenţa limbii.

WA A.


Calitatea esenţială a reprezentărilor este aceea ca ele au şi caracteristici ale percepţiei şi caracteristici ale noţiunilor (gândire -limbaj). De aceea, reprezentările sunt foarte importante. Ele dau conţinut cuvintelor (cine învaţă numai cuvinte şi nu vede cu ochii mintii ce reprezintă ele învaţă mecanic). În reprezentare se poate exprima imaginea situaţie, uşurând înţelegerea. De exemplu, să luăm o situaţie complexă cum este circuitul apei în natură: apa se evaporă; vaporii se condensează în straturile înalte ale atmosferei, transformându-se în picături de ploaie; ploaia alimentează râurile, mările şi oceanele din care se evapora apa. Şi aşa mereu. Aceasta idee poate fi exprimată şi printr-o schema bine cunoscuta de voi, care să reprezinte simplificat înţelesul ei.

De asemenea, reprezentările dau conţinut concret ideilor.

În concluzie, putem spune că reprezentarea este un proces activ de construcţie mintala a imaginii obiectului absent.

3.2. Clasificarea reprezentărilor.

Există criterii diferite după care se clasifică reprezentările.

A. După procesele senzoriale implicate a) Reprezentări vizuale. Sunt cele mai numeroase. Sunt foarte importante în viaţa de toate zilele, în învăţarea şcolara, în creaţia plastica.

De exemplu, profesorul de geografie vă descrie prin cuvinte peisajul de la Polul Nord. Spuneţi cum vă reprezentaţi acest peisaj.

B) Reprezentări auditive Sunt mai puţin frecvente decât cele vizuale. Învăţarea limbilor străine şi creaţia muzicala implica prezenţa unor asemenea reprezentări.

C) Reprezentări kinestezice (motorii) înseamnă a avea imaginea mişcării pe care urmează să o faci. Sunt importante în activităţile sportive ca şi în activităţile manuale şi tehnice.

Exista şi reprezentări olfactive, gustative etc.

B. După mecanismul de formare a) Reprezentări imagini. Se datoresc percepţiei anterioare păstrate în memorie. De exemplu, imaginea mamei tale (încearcă să-ţi reprezinţi mama).

B) Imagini cu sens şi semnificaţie, la formarea cărora participa şi gândirea. Sunt imagini intermediare între imaginea concreta şi conceptul abstract.

De exemplu, reprezentarea nucului, în general.

C) Imagini construite pe baza întregii experienţe, cu contribuţia imaginaţiei şi a gândirii. De exemplu, reprezentaţi-vă Deşertul Sahara, fără să vi-l descrie cineva. Aceste reprezentări sunt creatoare. Sunt importante în arta, literatura, tehnica, pentru creaţie. Constructule mintale obţinute fac parte din realul posibil. (Se mai numesc reprezentări anticipative).

D) Simboluri: symbolon, “semn de recunoaştere” în greaca veche. Simbolul este o imagine care reprezintă sau evocă ceva. Stema este un simbol, de exemplu. Simbolurile pot sa exprime gânduri, asociaţii de idei, sentimente.

Temă.


Încercaţi sa vă reprezentaţi clădirea şcolii în care învăţaţi (desenaţi-o). Desenaţi apoi clădirea unei şcoli în general (va trebui sa fie o imagine care să se potrivească pentru orice şcoala, însă nu şi pentru orice tip de clădire).

C. După gradul de generalitate a) Reprezentări individuale. Sunt ale unor obiecte anume pe care le-aţi perceput de nenumărate ori. De exemplu, reprezentarea învăţătoarei.

B) Reprezentări generale. Sunt imagini ale unei întregi categorii de obiecte de acelaşi fel. De exemplu, reprezentarea copacului în general (oricare copac: nucul, bradul etc., cu rădăcină, tulpină şi coroană).

Cele mai generale reprezentări sunt figurile geometrice; ele au fost numite chiar “concepte figurale” (E. Fischbein).

Rolul reprezentărilor în activitatea mintali.

Sunt implicate în identificarea.

Ajuta înţelegerea, evitându-se învăţarea de cuvinte goale.

Permit comparaţii şi clasificări ale obiectelor, apropiindu-se de noţiuni.

Sunt implicate în imaginaţia creatoare şi în creativitate.

Termeni de reţinut: reprezentare, reprezentări reproductive, reprezentări individuale, reprezentări generale, reprezentări vizuale, reprezentări auditive, reprezenări~ kinestezice, reprezentări imagini, reprezentări creatoare, simboluri.

GÂNDIREA CA PROCES.

PSIHIC INTELECTUAL

4.1. Caracterizarea generali a gândirii.

Termenul gândire este folosit cu înţelesuri diferite.

Mă gândesc să.” poate să însemne “intenţionez să.” (deci stabilesc un scop în minte); “Ce gândeşti despre.?” în sensul de “ce părere ai despre?” (acum gândirea evaluează ceva, apreciază ceva după anumite criterii personale); “Să ne gândim că, în cazul., se va întâmpla.” (acum gândirea prevede consecinţa); “Gândeşte-te de trei ori înainte de a face.” (acum gândirea ia în consideraţie diferite aspecte, să nu faci lucrurile pripit); “Ai gândit corect” în sensul ca ai găsit soluţia (acum gândirea înţelege).

Identitatea Adevăr – Frumos – Bine este o temă centrală a gândirii clasice greceşti” (de pildă, idealul educaţional la grecii clasici era Kalokagathia cu înţelesul = reflecţie asupra chestiunii respective).

Gândirea este un proces cognitiv intelectiv de reflectare generalizată şi. Abstractizată în forma conceptelor (noţiunilor), judecăţilor şi raţionamentelor.

Fie obiectele geometrice din figura 7. Noţiunea “Poligon” reflectă generalizat toate cele 9 obiecte. Noţiunea ‘triunghi” reflectă generalizat obiectele 4, 7, 8, 9.

Fig. 7

TRIUNGHIUL este poligonul cu trei unghiuri.” Aceasta este o operaţie cognitivă care leagă două noţiuni (triunghi şi poligon).



Triunghiul dreptunghic este caz particular de triunghi. Orice triunghi este poligon. Deci triunghiul dreptunghic este poligon.” Acesta este un raţionament care, din doua propoziţii adevărate numite premise, deduce o concluzie adevărată.

Vom caracteriza gândirea prin comparaţie cu percepţia.

1. Percepţia se produce numai asupra realului, gândirea abordează nu numai realul, ci şi posibilul, ipoteticul şi chiar fantasticul sau imposibilul.

2. Prin percepţie, omul constata, dar prin gândire găseşte explicaţii pentru fenomenele constatate, face transformări în sensul dorit, prevede.

Faptele sunt multe, adevărul este unul (.). Mărul cade din pom, ploaia curge spre pământ, putem să ne încărcăm mintea cu o serie nesfârşită de fapte ca acestea şi totuşi să nu ajungem la nici un capăt. Dar odată ce cunoaştem legea gravitaţiei, am ajuns la un adevăr de unde îmbrăţişăm faptele fără număr.” (R. Tagore, Sadhana) 3. Imaginea perceptivă (perceptul) nu conţine esenţa, nu surprinde relaţiile dintre obiecte, fenomene etc., dar noţiunea cuprinde întotdeauna esenţa, relaţiile, ceea ce face posibilă explicarea şi prevederea.

4. Gândirea nu este posibila fără limbaj.

5. Gândirea este un proces central, nu periferic. (În procesele centrale, intermediarii comportamentului sunt amintirea, aşteptarea, ideea etc., pe când în cele periferice, intermediarii comportamentului sunt produşi de mişcările musculare; gândirea şi limbajul, de asemenea pot media sau instrumenta.)

Trebuie precizat ca J. Locke a formulat principiul: “Nihil est în intellectu quod non primus fuerit în sensu.” (Nu există nimic în intelect care să nu fi fost înainte în simţuri.)

Astăzi se ştie că gândirea îşi poate construi şi o lume abstractă, neîntâlnită în realitate, neexperimentată prin simţuri, ba chiar nebănuită.

4.2. Operaţii fundamentale ale gândirii.

Gândirea funcţionează (lucrează) prin operaţii numite în general activităţi mintale, până la un anumit nivel îndeplinite cu ajutorul limbajului. Există modalităţi fundamentale de operare ale gândirii, prezente în orice act de gândire (le vom spune operaţii fundamentale) şi exista operaţii specifice pentru anumite domenii (le vom spune algoritmi).

Sa presupunem ca vrem sa clasificăm figurile l-l2 de mai jos într-o matrice cu dublă intrare, obţinând noţiunile: triunghi, pătrat, dreptunghi, cerc, obiecte mici, mijlocii cu punct şi mari haşurate.

În consecinţă, obţinem următoarea ordonare:

Fig. 8


Pentru a le clasifica (a le grupa împreuna pe cele de acelaşi fel), a trebuit să le comparăm.

Comparaţia este operaţia fundamentala a gândirii prin care se stabilesc asemănări. Şi deosebiri. Comparaţia se face în baza unui criteriu. După criteriul adoptat, se identifică obiectele de acelaşi fel, care vor forma clasa respectivă de obiecte (categoria respectivă). În matricea noastră, pe verticală am avut criteriul formă şi am obţinut clasele cerc şi triunghi etc. Comparaţia nu este posibilă fără analiză.

Analiza mintala este operaţia fundamentala a gândirii prin care se separă mintal însuşirile obiectelor. În exemplul de mai sus, obiectele respective au însuşiri referitoare la formă, mărime, semn distinctiv (punct, haşuri etc).

Ar putea aceste însuşiri să fie separate şi în realitate?

Sinteza este operaţia fundamentală a gândirii de reunire pe plan mintal a ceea ce s-a analizat.

Analiza şi sinteza sunt operaţii inverse.

Abstractizarea este operaţia fundamentală a gândirii, constând în:

A) a reţine pe plan mintal ceea ce este esenţial, definitoriu pentru clasa respectivă de obiecte; b) a înlătura pe plan mintal ceea ce nu este esenţial, ceea ce este întâmplător.

În exemplul nostru, pe verticală am reţinut forma şi am făcut abstracţie de mărime, iar pe orizontala am reţinut în acelaşi timp mărimea şi semnul distinctiv şi am făcut abstracţie de formă.

Generalizarea este operaţia fundamentală a gândirii de extindere – pe plan mintal – a unei însuşiri de la un grup la toate de acelaşi fel. Este o operaţie corelativă cu abstractizarea.

Prin ea, gândirea se ridica de la individualul concret din imaginea perceptivă, la generalul (universalul) abstract din noţiune. Generalul se manifestă şi ca lege.

Opusă abstractizării este operaţia numita concretizare, iar opusa generalizării este operaţia numita particularizare. Cuplurile abstractizare – concretizare şi generalizare – particularizare sunt operaţii inverse; realizarea lor simultana este atributul esenţial al intelectului.

Inferenţele sau raţionamentele despre care învăţaţi la logica în clasa a IX-a sunt şi ele operaţii mentale fundamentale ale gândirii. Prin inducţie, gândirea înaintează de la individual – concret la general, iar prin deducţie, gândirea trece de la general spre mai puţin general.

Algoritmica şi euristica

Algoritmii sunt operaţii care se desfăşoară într-o succesiune stricta.

Structura algoritmului în general este: “paşi” (operaţii) elementari de recunoaştere şi operare care pot fi precizaţi cu exactitate; aceste operaţii elementare se succed într-o ordine strictă, ducând la un răspuns corect sigur, dacă se respectă ordinea respectivă. Algoritmul este deci o metoda de rezolvare pentru probleme bine precizate, cu răspuns unic. Exista algoritmi matematici, algoritmi în chimie, în gramatica etc.

Fie următoarea situaţie: constatăm că fierul de călcat nu se încălzeşte. Vrem să identificăm cauza folosind cel mai mic număr de paşi (deci metoda cea mai economică): 1. Aprindem un bec ca să vedem dacă este curent; constatam că este.

2. Introducem în priză un alt aparat şi constatăm ca funcţionează, deci este curent în priză.

3. Verificăm cablul maşinii de călcat la un alt aparat şi constatăm ca acela nu funcţionează. Am aflat cauza. Dacă după pasul 1 constatăm că nu este curent în reţea, nu mai treceam la pasul 2.

Un procedeu este euristic atunci când serveşte la a descoperi, a afla cunoştinţe noi.

Termenul “euristică provine din grecescul heurisko, “a descoperi”. Foarte adesea, situaţiile nu pot fi rezolvate.

Temă.


Presupunem că vi se dau figurile de mai jos. Încadraţi-le în matrice, generalizând.

Fie următoarea situaţie problemă: un bec se aprinde numai dacă se acţionează concomitent pe comutatoarele B şi G din mai multe comutatoare A, B, C, D, E, F, G, H. Cum se va proceda pentru a aprinde becul dintr-un număr cât mai mic de încercări? Dacă veţi proceda metodic, nu la întâmplare, veţi descoperi şi procedeul. Vă sugeram sa încercaţi câte doua.

Pas cu pas, nu dispunem de algoritmi de rezolvare. Atunci trebuie sa intervină căutarea. Spre exemplu, se spune ca Arhimede, aflându-se în baie, a exclamat “Evrika!” atunci când, după multe căutări, a descoperit principiul care îi poarta numele, al plutirii corpurilor.

Termeni de reţinut: gândire, operaşi fundamentale ale gândirii, clasificare, abstractizare, concretizare, generalizare, particularizare, inducţie, deducţie, algoritm, procedeu euristic.

4.3. Noţiunile şi formarea lor

Noţiunea sau conceptul este elementul fundamental al gândirii (Socrate) care reflecta însuşirile (şi relaţiile) esenţiale şi generale (categoriale) ale obiectelor, fenomenelor.

Orice activitate umană este dirijată de modele mintale numite cunoştinţe.

Fie următoarea situaţie banală: dacă la trei obiecte se adaugă un obiect, se obţine suma de 4 obiecte. Tot aşa, 1 plus 1 plus 1 plus 1, sau 2 plus 2, sau 2 plus 1 plus 1, etc. Din momentul când s-a format conceptul 4, acest model generalizat va verifica corectitudinea cuantificării unei mulţimi de 4 elemente.

Structura noţiunii sau conceptului.

Orice noţiune are conţinut şi sferă.

Conţinutul se referă la ceea e este esenţial în categoria respectivă de obiecte reflectate de noţiune. O însuşire este esenţială când nu poate să lipsească, iar la esenţial se ajunge prin abstractizare.

Sfera se referă la totalitatea obiectelor care fac parte din categoria de obiecte reflectată de noţiune.

Fie noţiunea “patrulater”. Conţinutul acestei noţiuni cuprinde caracteristicile: 1. Poligon cu patru laturi; 2. Poligon cu patru unghiuri.

Sfera cuprinde: paralelogram, dreptunghi, trapez, pătrat, romb.

La noţiuni se ajunge prin operaţiile fundamentale ale gândirii, dintre care cele mai importante sunt generalizarea şi abstractizarea. Abstractizarea priveşte conţinutul, iar generalizarea se referă la sferă.

Formarea noţiunilor.

Termenul “concept” (noţiune) poate fi definit şi ca “o clasificare de stimuli are au caracteristici comune” (McDonald, 1965). la aceste clasificări se ajunge prin operaţiile fundamentale ale gândirii încheiate cu abstractizarea – generalizarea. Generalizarea nu trebuie să se face după aspecte neesenţiale.

Este necesar ca cel care învăţa conceptul respectiv să înţeleagă ce anume trăsuri comune esenţiale stau la baza acelei clasificări (a se vedea şi matricea de la figura 8).

Un copil mic poate să-şi recunoască părinţii într-un grup de adulţi după caracteristici perceptive. Totuşi, nu putem spune ca şi-a însuşit noţiunile mamă, tată, femeie, bărbat. Pentru conceptele femeie, bărbat, ar putea să generalizeze după îmbrăcăminte, care totuşi nu reprezintă o însuşire esenţiala.

Învăţarea noţiunilor (conceptelor)

Când ceea ce se învăţa sunt noţiuni (concepte), spunem că este învăţare cognitiva. În învăţarea cognitiva se exersează, de asemenea, operaţiile fundamentale ale gândirii şi este implicată înţelegerea.

Prin învăţare cognitiva se formează noţiuni sau concepte ştiinţifice, adică “invariantele” principale cu care operează diferite ştiinţe. În copilărie, se formează noţiuni empirice, legate de diferite situaţii de viaţă.

Noţiunile empirice sunt generalizări ale experienţei perceptive, deci nu pătrund în esenţa categoriilor respective de obiecte. De aceea ele cuprind erori. De exemplu, înainte de a învăţa la şcoala zoologie, despre liliac spui ca este pasare, deşi el este mamifer.

Noţiunile organizează experienţa, ajută la memorizarea experienţelor şi uşurează învăţarea când copilul merge la şcoală. la diferite obiecte de învăţământ, învăţarea conceptelor se realizează în mai mulţi ani, prin adăugiri de noi cunoştinţe. În învăţarea noţiunilor, memoria este necesară, dar nu suficientă.

Termeni de reţinut: noţiune sau concept, conţinut al noţiunii, sfera noţiunii, învăţare cognitiva, noţiuni, ştiinţifice, noţiuni empirice.

4.4. Înţelegerea şi rezolvarea de probleme.

Înţelegerea este unul dintre modurile de manifestare ale gândirii. Ajungem să înţelegem o noţiune în mai multe moduri, dintre care vom prezenta, două.

A. Înţelegere prin intuiţie.

Spunem că înţelegem prin intuiţie atunci când operăm cu un concept pe baza unei imagini a realităţii respective.

B. Înţelegerea prin demonstraţie pur logica.

Înţelegem prin demonstraţie pur logica atunci când folosim simboluri. Şi operăm cu acele simboluri, în conformitate cu anumite reguli de interferenţă.

Vom folosi exemplul fracţiilor dat de H. Poincare: Iată cum se poate defini fracţia: 1. Tăind în parţi egale un măr sau o tarta (tăierea se face în fapt sau numai imaginar).

2. O fracţie este o pereche de numere întregi separate printr-o liniuţă orizontala; se indică operaţiile care se pot face cu aceste numere, demonstrându-se că regulile acestor operaţii sunt aceleaşi ca şi în calculul cu numere întregi. Se va constata că, făcând după aceste reguli înmulţirea valori unei fracţii cu numitorul, se obţine numărătorul.

Prima definiţie se dă la şcoala primara, cea de-a doua se va folosi în liceu sau la facultate, când exista suficiente cunoştinţe, atât empirice, cât şi prin educaţie matematică, deci noţiuni ştiinţifice.

Modul intuitiv de înţelegere şi cel logic sunt complementare, iar prin combinarea lor pot fi făcute înţelese idei foarte profunde (a se vedea modelul atomului).

Rezolvarea problemelor.

Pro-ballein = ce ţi se aruncă în faţă ca bariera.

A avea sau a-ţi pune o problema înseamnă a căuta, în mod conştient, o acţiune adecvata pentru a stinge un scop clar conceput, dar nu imediat accesibil; a rezolva o problema înseamnă a găsi o asemenea acţiune. (G. Polys)

În rezolvarea problemelor trebuie să intervină înţelegerea, cunoştinţele, efortul voluntar şi inteligenţa.

Tipuri de probleme: 1. Probleme bine definite = cele în care poţi alege la sigur algoritmii de rezolvare. În general, prin învăţarea rezolvării unor probleme se realizează o sporire a capacităţii de a rezolva alte probleme care posedă caracteristici asemănătoare. De exemplu, orice problema care se rezolva aplicând simplu formula S = v x t vizează procesele de deplasare, munca, umplerea şi golirea unor vase etc.

2. Probleme slab definite: invers faţă de cele bine definite, necesită strategii euristice pentru rezolvare.

Szekely propune problema: Pe o balanţă în echilibru sunt diverse obiecte, printre care şi o lumânare. Să se dezechilibreze balanţa fără a înlătura vreun obiect sau a se adăuga. (se va aprinde lumânarea)

Pe o balanţă fără talere sunt suspendate în echilibru doua corpuri egale în greutate, dar inegale ca volum. Cum obţineţi dezechilibrul, fără a adăuga nimic? (Se vor scufunda corpurile într-un lichid)

Este mai creativ cel care propune probleme sau cel care le rezolvă?

Fazele procesului de rezolvare a problemelor.

I. Se pune problema – “o problemă bine pusă este pe jumătate rezolvată, a afirmat Einstein, una dintre cele mai strălucite minţi pe care le-a dat umanitatea. Presupune a vedea o legătura posibilă între cunoscute şi necunoscute.

I. Se identifică elementele esenţiale;

se reactualizează noţiunile cunoscute (cunoştinţele);

se selectează datele relevante pentru situaţie şi regulile logice de urmat;

se formulează ipoteze de lucru;

se formulează soluţii posibile.

I. Se verifică soluţia aleasă ca optimă.

În rezolvare, un rol foarte important îl are ipoteza.

Temă 5 oameni sapă un şanţ de 5 metri lungime şi 30 centimetri adâncime într-o ora. În cât timp vor sapă acelaşi şanţ 10 de oameni? Este aceasta o problema? Argumentaţi din ce cauza răspunsul este categoric “Nu”.

Evaluare 1. Când privim şinele de cale ferată pe un traseu lung fără abatere de la linia dreaptă, le vedem apropiindu-se între ele (iluzie). Cum corectează gândirea eroarea simţurilor?

2. Faceţi 12 jetoane după modelul de la figura 8.

Cereţi unor copii de la 4 ani în sus, până la 14 ani, sa construiască matricea cu ele, făcându-le următorul instructaj: “Ai aceste jetoane. Asazăle în aşa fel ca să se potrivească. Notaţi rezultatul. Comparaţi apoi rezultatele obţinute de copii de vârste diferite şi trageţi concluzii.

Vă recomandăm sa aplicaţi proba pe cât mai mulţi elevi din clasă pentru a avea cât mai multe cazuri pentru fiecare vârstă.

3. Priviţi figurile I; I; I; IV; V. Imaginaţi-vă că daţi drumul la o bila pe canalul principal.

În figura I, probabilitatea ca bila sa iasă pe traseul 1 sau pe traseul 2 este.

În figura I, probabilitatea de a ieşi este pentru fiecare traseu următoarea.

În figura I, probabilitatea pentru fiecare traseu este.

În figura IV.

În figura V (Proba este preluata din Intuiţie şi inteligenţă, de E. Fischbein, I. Bărbat, I. Mânzat).

4. Completaţi spaţiile punctate cu conceptele “inteligentă (gândire) şi “raţiune”:

A). este facultatea de a manipula concepte pentru a atinge un scop practic (E. Fromm).

B) caută să înţeleagă, să pătrundă dincolo de suprafaţă, să descopere miezul realităţii care ne înconjoară (E. Fromm).


Yüklə 1,28 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   29




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin