Manual De Psihologie

C) este gândirea pusa în slujba unei supravieţuiri biologice (E. Fromm).

D) este capacitatea de a emite judecăţi de valoare discernând binele de rău (E. Fromm).

5. Verificaţi-vă înţelegerea cuvintelor.

Încă mai vorbeşti când ar trebui să taci” înseamnă:

A) vorbeşti mereu când ar trebui să taci; b) continui să vorbeşti când ar trebui să taci; c) tot mai vorbeşti când ar trebui sa taci.

AFECTEVITATEA

9.1. Definirea proceselor afective în capitolul despre motivaţie s-a arătat că în structura psihica a persoanei există cerinţe interne care acţionează ca motive ale comportamentului. Dacă luăm în consideraţie că mediul oferă individului o gamă foarte largă de situaţii care pot să fie sau să nu fie în concordanţă cu cerinţele interne, vom intra în sfera proceselor afective (emoţionale).

Procesele afective constau în trăirea subiectivă a concordanţei sau discordanţei dintre cerinţele interne ale individului şi realităţile din mediu.

De exemplu, aţi dorit mult să obţineţi o nota mare la admitere. Când s-au afişat rezultatele, aţi văzut că aţi obţinut nota 9. Mare v-a fost bucuria. Dorinţa, ca cerinţa interna, s-a realizat în rezultatul nota 9. Concordanţa dintre dorinţa şi rezultat aţi trăit-o subiectiv ca “bucurie”.

Procesele afective au funcţie adaptativă.

Fac parte din structura de baza a fiinţei şi au substratul neurologic în hipotalamus. “Stimularea unor părţi ale nucleului amigdalian din hipotalamus produce teama. Când voltajul este scăzut, animalul priveşte împrejur temător, iar când voltajul creşte, el se va ascunde, au constatat Hess şi Holst. (.) Oamenii cărora li se stimulează nucleele amigdaliene în timpul operaţiilor pe creier pot încerca neliniştea sau pot chiar ţipa de groaza.” (R M. Milner)

Legătura proceselor afective cu cele de cunoaştere decurge din faptul că ele sunt declanşate de informaţiile venite din mediul extern sau intern. Gândiţi-vă, de exemplu, la tonalitatea afectivă a senzaţiilor sau la ce simţiţi când vedeţi pe cineva care v-a făcut un rău, sau când priviţi un apus de soare etc.

Componenta de cunoaştere este necesară pentru a defini procesele afective, dar nu este şi suficientă. Este la fel de importantă componenta motivaţionala informaţiie fiind raportate la cerinţele interne. Referitor la legătura proceselor afective cu motivaţia, să facem următoarea subliniere: emoţiile sunt condiţionate de motive (emovere = a pune în mişcare) dar, la rândul lor, unele dintre motivele dobândite au fost la origine emoţii.

Relaţia cognitiv – afectiv – motivaţional apare bine ilustrata în acel gen de motiv complex care este convingerea.

Afectivitatea are funcţie evaluativă: trăirea relaţie cu realitatea determina o anumită atitudine faţă de aceasta. Întotdeauna procesele afective au, ca şi forţa în fizica, direcţie şi sens, reprezintă latura dinamica a psihicului. De aceea, ele sunt foarte importante în orice activitate umana, fie că activitatea este joc, este munca, este învăţare sau este creaţie. De asemenea, influenţează toate procesele de cunoaştere, fie pozitiv (când materialul îţi place, de exemplu, îl memorezi mai uşor), fie negativ (de pilda, nu poţi înţelege, nu poţi învăţa dacă eşti foarte supărat).

Termeni de reţinut: procese afective; funcţii ale proceselor afective.

9.2. Proprietăţile proceselor afective.

Polaritatea proceselor afective.

Într-un moment anume, trăirea afectiva este pozitiva sau negativa, de acceptare sau de neacceptare; plăcere -neplăcere; bucurie sau tristeţe; iubire sau ură; admiraţie sau dispreţ; încredere sau neîncredere etc. Trăirile formează, în general, perechi contrare şi nu poţi avea în acelaşi timp, pentru acelaşi obiect decât una din cuplul de opuse. Dar poţi avea în momente diferite trăirea contrară (să treci de la iubire la ură sau invers, de la teamă la încredere sau invers), dacă situaţia relaţiei cu obiectul s-a inversat.

Caracterul stenic sau astenic.

Temă.

Privind lucrurile din punctul de vedere al relaţiilor cu lumea (realitatea exterioară omului), folosim expresii ca: am fost profund mişcat; am fost tulburat; am fost cuprins de elan; o persoana s-a prăbuşit sufleteşte; am fost zguduit; m-am legat trainic.

1) Ce exprima, mişcări sau stări?

2) Sunt ele întrutotul metaforice când exprima emoţiile?

3) Amintiţi-vă o situaţie când aţi trăit vreuna dintre emoţiile denumite de expresiile de mai sus şi arătaţi că într-adevăr emoţia este mişcare (vibraţie) organica, psihica şi comportamentală.

4) la ce serveşte energia nervoasă dacă luam în consideraţie că există cerinţele interne şi condiţiile externe?

O trăire are caracter stenic atunci când oferă energie pentru activitatea persoanei, o întăreşte, o mobilizează. O trăire afectivă are caracter astenic atunci când ea duce la scăderea tonusului persoanei în activitate, o demobilizează, îi scade eficienţa. Relaţia dintre sensul pozitiv sau negativ al trăirii afective şi efectul ei stenic sau astenic depinde de particularităţile individuale ale persoanei. Cercetând 24 de persoane, WA. Hunt a constatat următoarele: în cazul fricii -47% au spus că este neplăcuta şi 1 % că este plăcută; 5% au spus că pentru ei este o stare de excitare şi de încordare, iar 14% au spus că îi demobilizează; în cazul bucuriei – 96% au spus că este stenica, iar 1 % că este astenica. Referitor la rolul trăirilor afective în eficienţa activităţii persoanei, H. Pieron spune că cele foarte puternice dezorganizează, creând deruta, alarma. Invers, W. B. Cannon spune că mania sau frica, chiar dacă produc pentru moment dereglare, totuşi până la urmă duc la conduite de adaptare optima.

Durata proceselor afective în mod normal, o trăire afectiva durează: 1) cât timp durează factorul care a generat-o (factorul afectogen); 2) cât durează semnificaţia obiectului respectiv pentru persoana. De exemplu, frica durează cât persistă cauza care a provocat-o, apoi este normal să dispară. Dar dragostea poate să dureze şi toată viaţa, chiar dacă cel iubit nu este prezent. Anumite persoane au tendinţa de perseverare a afectului, păstrează mult timp starea afectivă negativă respectivă, deşi împrejurările care au provocat-o s-au schimbat. Este dăunător şi pentru ei înşişi, precum şi pentru ceilalţi.

Intensitatea proceselor afective.

Se refera la profunzimea trăirii. Aceasta depinde de particularităţile afective ale persoanei şi de semnificaţia pe care obiectul (factorul afectogen) respectiv o are pentru acea persoana. În mod normal, intensitatea factorului afectogen şi intensitatea trăirii afective sunt direct proporţionale: la intensităţi medii ale situaţiei, trăiri de intensitate moderata; la intensitate slaba, trăire slaba, iar la intensităţi înalte ale situaţiei, trăiri puternice. Cine este echilibrat afectiv are trăiri proporţionale cu intensitatea factorului afectogen. Omul matur afectiv este echilibrat.

Hipoafectivul are trăiri slabe chiar şi când situaţia provoacă în mod normal trăire puternica; el este “rece”, nu “vibrează”, este “insensibil”.

Hiperafectivul are un prag de activare afectiva prea scăzut (invers decât hipoafectivul); de aceea are trăiri intense şi pentru situaţii când ar trebui să fie moderate. Copilul este hiperafectiv.

Echilibrul afectiv depinde de maturizarea afectiva care, la rândul ei, depinde de ereditatea persoanei respective şi de mediul în care aceasta se formează (în special familia).

Mobilitatea proceselor afective.

Se referă la doua aspecte: 1) trecerea procesului afectiv de la faza de activare la cea de intensitate maximă, apoi la stingerea lui.

2) trecerea de la o trăire afectivă la alta, în funcţie de apariţia factorilor afectogeni.

Echilibrul afectiv se manifesta şi într-o mobilitate în funcţie de situaţie, deci mobilitate medie, iar dezechilibrul afectiv apare şi ca o mobilitate prea ridicată (fluctuaţie, trecere fără motiv de la o stare la alta) şi ca mobilitate prea scăzută (perseverarea afectului).

La copil, dezechilibrul apare ca o mobilitate prea mare, mobilitate care se normalizează prin maturizare. Mobilitatea afectiva prea ridicată are influenţă negativă asupra atenţiei, instabilii afectiv au dificultăţi în adaptarea şcolară (instabilitatea afectivă este o cauză a dificultăţilor la învăţătură).

Expresivitatea proceselor afective.

Vom înţelege prin expresivitatea proceselor afective faptul că ele se exprimă în afară, pot fi văzute. Trăirea este interioară, expresia ei este în afară, în diferite categorii de manifestări.

Manifestări motorii, mişcări ale întregului corp (fugi sau înţepeneşti de groaza, plângi de se zguduie cămaşa pe tine, dansezi, mergi săltăreţ când eşti vesel sau abia te mişti când eşti trist etc.); mişcări ale feţei (mimica la veselie, la tristeţe, la frica, la groaza, la ura, la dispreţ, la admiraţie, la mila etc.); mişcări ale braţelor (mângâi, baţi etc.).

Manifestări ale vocii: intonaţie, ritm, viteza, intensitate, înălţime etc.

Strălucirea ochilor: de bucurie, de ura, de mânie, de tristeţe, de mila etc.

Manifestări organice: lacrimi, vine sângele în obraz (roşeaşti) sau fuge (paloare), inima “o ia fugă sau abia mai bate şi uneori trăiri foarte puternice, micţiune sau chiar defecaţie. Manifestările organice nu pot fi controlate în mod conştient. Sub influenta emoţiilor se măreşte amplitudinea reflexului psihogalvanic şi create conductibilitatea electrică a pielii. Expresiile mimice, pantomimice se învăţă în copilăria timpurie, sunt condiţionate cultural. De exemplu, Amala şi Kamala, două fetiţe crescute de lupi, când au fost aduse printre oameni, urlau, nu ştiau să vorbească, iar când râdeau, de fapt, rânjeau.

În cultura de tip european, când ţi se face observaţie, trebuie să te araţi mâhnit, în felul acesta acceptând că i greşit la japonezi, trebuie să zâmbeşti.

Temă.

Ce aţi spune despre cel care ar râde în timpul unei înmormântări? Dar despre cel care ar plânge în timpul unui botez sau la o cununie?

Expresiile emoţionale sunt foarte importante în afectivitatea de grup, în psihologia sociala, în percepţia sociala, în arta teatrală.

Termeni de reţinut: polaritatea proceselor afective, procese stenice, procese astenice, factor afectogen, perseverarea afectulul, echilibru afectiv, hipoafectiv, hiperafectiv, mobilitatea proceselor afective, instabilitate afectiva, expresivitatea proceselor afective.

9.3. Clasificarea proceselor afective.

Pentru a clasifica procesele afective, se iau în consideraţie simultan mai multe criterii: măsura conştientizării, intensitatea, durata, intensitatea de manifestare a expresivităţii, gradul de condiţionare culturală, gradul de organizare (complexitatea).

Procese afective primare.

Sunt condiţionate mai mult de mecanisme biologice, sunt spontane (nu pot fi controlate conştient), au un grad scăzut de organizare, de diferenţiere.

1. Dispoziţii organice. Sunt legate de disfuncţionalităţi organice. la cardiopaţi anxietate ca alarmă internă, cu teamă.

În maladiile gastro-lntestinale -mohoreala.

La hepatici -sensibilitate deosebită şi euforie.

În maladiile pulmonare -lritabilitate şi încordare.

Senzaţiile de sete, foame, frig etc. Sunt conexe unor dispoziţii organice specifice.

2. Afecte. Se caracterizează prin: descărcare bruscă, fără control conştient, durată scurtă, intensitate foarte mare, caracter instinctiv, neculturalizat, foarte expresiv, dezvoltare unipolara ca furie oarba, agresivitate oarba, acces nestăpânit de râs, abandon de sine, acces nestăpânit de plâns. În cazul afectelor, poţi săvârşi acte grave. Consecinţele pot fi prevenite cu ajutorul unor mişcări cu efect cathartic, ca de exemplu, desfacerea pumnilor, mişcări respiratorii, numeri până la.

Un caz special de afect este angoasa, un sindrom de teamă fără obiect, fără justificare reală. Efecte: oboseală, tulburări de concentrare, dezangajare. Opusul angoasei este furia ca acumulare de excitaţie şi descărcare în comportamente iraţionale.

3. Stres psihic. Ansamblu de stări şi reacţii de apărare determinate de:

Suprasolicitare, agresiune, şocuri, zgomote prea puternice. Manifestări: frica, mânie, groază, stări penibile, suferinţă sufletească, reacţii defensive.

Procese afective secundare.

Se caracterizează prin faptul că sunt conştientizate şi condiţionate cultural (sunt educabile, se învăţă în condiţiile vieţii sociale), au un grad mai înalt de organizare şi diferenţiere, desfăşurare fazică (spre deosebire de afecte care se descarcă brusc), au intensitate moderată în funcţie de situaţie, ţin cât ţine situaţia.

Emoţii. Îndeplinesc caracteristicile de mai sus. Sunt bipolare: bucurie – tristeţe; admiraţie – dispreţ; simpatie – antipatie; speranţă – deznădejde. Avem emoţia unui eveniment actual sau în perspectivă deoarece este nou, puternic semnificativ pentru viaţa noastră şi insuficient controlat de către noi.

Învăţare afectiva. Se învăţă motivele secundare care generează emoţii (deci se învăţă sursele interne ale emoţiilor). Se învaţă, de asemenea, modul de a manifesta emoţia, deci expresivitatea emotivă, sub aspectul controlului formei, dozării, interpretării etc.

Când factorul afectogen are o forţă foarte mare şi există un conflict între aşteptările persoanei, pe de-o parte şi împrejurarea cu totul neobişnuită, pe de altă parte, se produce instantaneu şocul emoţional.

Dispoziţii afective. Se folosesc expresii ca: “cum te simţi?” în sensul de “în ce dispoziţie eşti?”. Astăzi sunt în bună dispoziţie, totul mi se pare că merge bine”. “lasă-mă, sunt prost dispus”. Buna sau proasta dispoziţie sunt dispoziţii afective difuze şi generalizate, de intensitate moderată, care sunt un efect sumatoriu al împrejurărilor în care te afli. În formarea bunei sau proastei dispoziţii, un rol însemnat îl au relaţiile sociale. Pentru explicarea apariţiei unor asemenea fenomene afective, se folosesc noţiunile de contagiune afectiva şi climat afectiv.

Contagiunea afectivă constă în transmiterea trăirii afective la alţii şi de la alţii. Pe stadion are loc o contagiune afectivă, la o ceremonie funebră, la fel; muzica şi spectacolul teatral, orice artă în general, generează dispoziţii afective.

Climatul afectiv constă în dispoziţii afective resimţite de membrii grupului. De exemplu dispoziţia sărbătorească, dispoziţia entuziastă sau dispoziţia antrenantă sunt stenice pentru grup şi pentru fiecare membru. Dispoziţii astenice sunt: agitaţia superficială; neîncrederea; insecuritatea; blazarea.

Dispoziţiile afective pot să devină trăsături de caracter dacă persistă multă vreme în perioada când se formează personalitatea.

Sentimente. Iau naştere ca efect şi persistenţei emoţiilor de o anumită polaritate. Exemple: dragoste-ură; admiraţie-dispreţ. Sunt puternic conştientizate; fac parte din structura personalităţii, deoarece se permanentizează. Au momente de activare intensă şi momente de latenţă. De exemplu, nu îţi este permanent dor de persoana iubită. Pentru trecerea de la simple emoţii la sentiment, este necesară proiectarea ta în altul şi valorizarea aceluia. Prin deprindere, se poate ajunge la saţietate şi este nevoie de o nouă valorizare, o nouă motivare.

Pasiuni. Sunt procese sau stări afective foarte stabile şi angrenează în structura lor obişnuinţe de conduită ale individului. De aceea creează necesitatea de a efectua acţiunea respectivă. De exemplu, pasiunea pentru artă, pasiunea pentru sport, pasiunea pentru jocuri de noroc. Uneori sentimentele pot ajunge pasiuni.

Termeni de reţinut: proces afectiv primar; proces afectiv secundar,; dispoziţie organica, afect, stres psihic, emoţii, învăţare afectivă, dispoziţie afectiva, contagiune afectiva, climat afectiv sentiment, pasiune.

9.4. Afectivitatea în raporturile interpersonale.

Cel mai important în contactele mutuale dintre oameni este aspectul afectiv. Reacţiile de apropiere, de respingere sau de indiferenţă nu sunt de natura raţională decât în foarte mică măsură. În percepţia socială, adică în imaginea pe care ţi-o faci despre altul, intervine în primul rând ceea ce simţi despre celălalt.

Primele raporturi interpersonale sunt între copil şi mama sa. Mama este primul obiect de iubire pentru copil, este primul partener de relaţie. Ea îi oferă securitatea (a se vedea nivelul al doilea din piramida trebuinţelor la A. Maslow). În consecinţă, formarea emoţională a omului, de care va depinde afectivitatea lui în grupurile sociale, se întemeiază pe relaţia din copilărie cu mama.

Prima formă de rivalitate vizează obţinerea primului loc în atenţia şi iubirea mamei. Când apare fratele, apare rivalitatea fraternă formă de conduite precum:

Conduita de superioritate (de punere în valoare), reacţii agresive, reacţii de eşec (demisionare) când părinţii îi spun “renunţă că eşti mai mare”.

Studiile asupra delincvenţei au pus în evidenţă că imaturitatea afectiva a tânărului care nu renunţă la obiceiurile din copilărie este o consecinţă şi a relaţie mamă – copil distorsionată de conflicte.

Ataşarea din copilărie stă la baza comportamentelor adaptate de mai târziu. După Erikson, are loc un proces între poli “încredere arhaică – “neîncredere arhaică” a copilului faţă de persoana care îl îngrijeşte, de care va depinde dacă copilul va avea ulterior încredere în oameni sau se va raporta în mod fundamental cu neîncredere în oricine.

Afectivitatea în învăţarea socială.

Când copilul este aprobat, el trăieşte o stare de confort, de plăcere a contactului cu ceilalţi (cu părintele, cu educatorul). Când este dezaprobat, situaţia este inversă. Copiii cu comportament deviant obţin mai puţine consecinţe sociale pozitive din partea mediului înconjurător decât ceilalţi copii. În consecinţă, au un status mai scăzut şi din această cauză pot să apară noi comportamente deviante. (A se vedea şi Capitolul “Comportamente pro şi antisociale”). Potrivit “legii efectului” (E. Thomdike), pentru ca un comportament să fie învăţat subiectul trebuie sa primească o recompensă (întărire pozitiva).

Afectivitatea la copiii crescuţi în orfelinat.

Studiile au pus în evidenta efectul frenator şi creşterii copiilor în lipsa unei legături strânse cu mama sau o persoană care să o înlocuiască. Guildford arată că a studiat un grup de copii crescuţi în orfelinat până la 3 ani comparativ cu un grup de copii crescuţi din fragedă copila în familii adoptive. Cei crescuţi în orfelinate au prezentat o frecvenţă ridicată de tulburări de comportament. la vârsta de 10-l4 ani aveau cerinţe nediscriminate de atenţie şi afecţiune şi erau instabili, agitaţi.

Temă.

Care credeţi că sunt consecinţele neîncrederii excesive?

A) pentru persoana respectivă; b) pentru ceilalţi.

Contagiunea. În lucrarea Psihologia mulţimilor, Gustave Le Bon arată rolul contagiunii afective care are ca efect imitaţia. Contagiunea afectiva paralizează judecăţile critice, oamenii se iau unii după alţii (aclamă sau huiduie). “Atunci când o idee sfârşeşte prin a se încrusta în sufletul mulţimii, ea capătă o forţă invincibilă. „Am pus capăt războiului din Vandea făcându-mă catolic; m-am stabilit în Egipt făcându-mă musulman; i-am câştigat pe preoţi în Italia făcându-mă papist”, a spus Napoleon Bonaparte. Nu cu demonstraţii adresate raţiunii, ci cu imagini şocante pot fi impresionate mulţimile.” (G. Le Bon)

Termeni de reţinut: afectivitate de grup, contagiune.

VOINŢA

10.1. Acte involuntare – acte voluntare.

Temă.

Manifestările care însoţesc stările afective sunt:

A) întotdeauna acte involuntare; b) depinde de situaţie. Argumentaţi.

În timpul somnului sunt posibile:

A) acte involuntare; b) acte voluntare. Argumentaţi.

Priviţi în curtea unei şcoli primare, la ieşirea în recreaţie şi veţi vedea mulţimi dezlănţuite de copii după o ora de curs. Câtă deosebire între ei acum şi aceiaşi copii în timpul lecţiilor! Câtă deosebire între imaginea elevilor în curtea şcolii şi ceea ce vedem într-un laborator când fiecare este concentrat asupra experimentului pe care îl face, sau cum sunt ei în timpul unei lucrări scrise! Prin ce se deosebesc elevii în recreaţie faţă de aceiaşi elevi în cursul lucrărilor scrise? Prin autocontrolul intenţionat. Orice activitate care urmăreşte un scop necesită autocontrol din partea celui care o face. Astfel de activităţi sunt voluntare. În timpul lecţiilor, copiii desfăşoară acte voluntare. În recreaţie, acte involuntare.

Actul voluntar este comportamentul în care există o intenţie conştientă şi un control conştient.

Urmăriţi cu atenţie concentrată experimentul pe care îl face profesorul de fizică Este un act voluntar. Deodată se aude o bubuitura în spatele laboratorului. Toţi va îndreptaţi privirile înspre acolo. Întreruperea atenţiei asupra experimentului şi orientarea spre direcţia de unde a venit zgomotul este un act involuntar, care are ca mecanism interior reflexul de orientare. Includem printre actele involuntare următoarele tipuri de reacţii: 1) Acte care au la baza reflexe înnăscute.

2) Acte impulsive. Copiii mici au o permanentă nevoie de a atinge lucruri, de a se mişca. Reacţiile în timpul afectelor sunt impulsive. Cei care sunt instabili psihomotor au mereu necesitatea impulsivă de a se mişca, de a intra în contact senzorial cu alte şi alte obiecte.

Autocontrolul conştient al omului asupra propriilor sale acte presupune prezenţa, procesului psihic denumit voinţa. El constă în: 1) alegerea între două sau mai multe motive prezente la un moment dat la persoana respectivă. Prin voinţa, unul dintre motivele conştientizate devine intenţie:

Voi face aceasta”.

2) se renunţă la celelalte motive, pentru moment, (sunt amânate) sau se renunţă definitiv.

Presupunem următorul caz: un beţiv notoriu şi-a propus să nu mai între în cârciumă când trece pe lângă ea. Mergând spre casă, prietenii îl cheamă la un pahar. Le spune că a hotărât să se lase de băut şi îşi vede de drum. Le-a spus că nu este robul gurii sale. Ajuns acasă, îi spune gurii “bravo că te-ai abţinut. Hai înapoi să te cinstesc”. Şi se întoarce la prieteni. El a săvârşit un act voluntar, dar nu putem apune că are cu adevărat voinţa.

Voinţa este capacitatea omului de a iniţia în mod conştient acţiuni cu scop şi de a le finaliza.

În timp ce prin sistemul motivaţional şi cel afectiv se realizează reglajul primar, prin voinţă se realizează un autoreglaj superior pentru că implică în mod obligatoriu mecanismele limbajului şi gândirea, apelul la valori, criterii şi concepţii ce ţin de societate şi de destinul propriu în lume.

Rolul limbajului în actele voluntare şi în voinţă.

Limbajul face parte dintre mecanismele actelor voluntare. Nu numai sistemul reticulat activator (R. A. S) trimite impulsuri spre cortex, ci şi invers, scoarţa trimite spre R. A. S impulsuri în legătura cu activitatea voită. Acestea inhibă, prin filtrajul comandat de R. A. S, impulsurile care nu au legătura cu acel act.

Prin participarea limbajului, atenţia devine voluntară; percepţia devine observaţie în sensul de a folosi atent şi reflexiv simţurile; memoria devine voluntara. Prin limbaj conştientizează omul motivele sale, iar voinţa bună (adică aceea după regulile binelui) este aceea în care înving motivele superioare, învinge raţiunea, iar omul devine moral şi liber.

Termeni de reţinut: act involuntar, act voluntar, act impulsiv, act reflex, autocontrol conştient, voinţă.

10.2. Fazele actelor voluntare.

În structura unui act voluntar intră scopul, adică ceea ce iţi propui în mod conştient să faci în viitor.

Scopul este o prefigurare mintală, în limbaj (în termeni verbali) a rezultatului acţiunii.

Scopul izvorăşte dintr-o motivaţie şi este susţinut, pentru a se realiza, de acea motivaţie. De aici decurge rolul esenţial al scopului în acţiunile voluntare. În raport cu scopul, se organizează acţiunea, se aleg mijloacele de realizare a ei, se verifică rezultatele acţiunii. Relaţia trebuinţă – scop apare în intenţie ca motiv conştientizat care face fuziunea între procesele motivaţionale şi cele cognitive (gândire, imaginaţie, memorie) prin funcţia de proiectare a limbajului. Intenţia va deveni scop prin intervenţia procesului voinţei.