Marea cameră cauza lautsi şi alţii împotriva italiei

Articolul 19

„Orice individ are dreptul de a-şi practica liber credinţa sa religioasă în orice formă, în mod individual sau colectiv, de a-i face propagandă şi de a exercita în particular sau în public cultul acesteia, cu condiţia să nu fie vorba de ritualuri care contravin bunelor moravuri.”

Articolul 33

„Arta şi ştiinţa sunt libere, precum şi predarea acestora.

Republica stabileşte normele generale privind educaţia şi instituie şcoli publice de toate categoriile şi gradele. (...)”

Articolul 34

„Educaţia este deschisă tuturor.

Învăţământul elementar, cu o durată de minim opt ani, este obligatoriu şi gratuit. (...)”

III. PREZENTARE A DREPTULUI ŞI PRACTICII DIN STATELE MEMBRE ALE CONSILIULUI EUROPEI CU PRIVIRE LA PREZENŢA SIMBOLURILOR RELIGIOASE ÎN ŞCOLILE PUBLICE

26. În majoritatea netă a statelor membre ale Consiliului Europei, problema prezenţei simbolurilor religioase în şcolile publice nu face obiectul unei reglementări specifice.

27. Prezenţa simbolurilor religioase în şcolile publice nu este interzisă în mod expres decât într-un mic număr de state membre: în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, în Franţa (exceptând Alsacia şi Moselle) şi în Georgia.

Aceasta nu este prevăzută în mod expres – exceptând Italia – decât în câteva state membre: în Austria, în anumite landuri din Germania şi comunele elveţiene, şi în Polonia. Trebuie totuşi amintit că întâlnim astfel de simboluri în şcolile publice ale anumitor unor state membre în care problema nu este reglementată în mod specific, precum Spania, Grecia, Irlanda, Malta, San Marino şi România.

28. Înaltele instanţe dintr-o serie de state membre au fost invitate să examineze problema.

În Elveţia, Tribunalul Federal a hotărât că o ordonanţă comunală care prevedea prezenţa unui crucifix în sălile de clasă din şcolile primare este incompatibilă cu cerinţele de neutralitate confesională consacrată în Constituţia Federală, fără a condamna totuşi prezenţa acestuia în alte locuri în instituţiile şcolare (26 septembrie 1990; ATF, de la 116 la 252).

În Germania, Curtea Constituţională Federală a hotărât că o ordonanţă bavareză similară se opune principiului neutralităţii statului şi este cu greu compatibilă cu libertatea de religie a copiilor care nu se regăsesc în religia catolică (16 mai, 1995, BVerfGE 93,1) Parlamentul bavarez a emis apoi o nouă ordonanţă care menţinea această măsură, dar prevedea posibilitatea ca părinţii să invoce convingerile lor religioase sau laice pentru a contesta prezenţa crucifixului în sălile de clasă frecventate de copiii lor, punând în aplicare un mecanism care, după caz, să conducă la un compromis sau la o soluţie individualizată.

În Polonia sesizată de Ombudsman în ceea ce priveşte Ordonanţa ministrului Educaţiei din 14 aprilie 1992 care prevedea posibilitatea de a expune crucifixul în sălile de clasă din şcolile publice, Curtea Constituţională a concluzionat că măsura este compatibilă cu libertatea de conştiinţă şi de religie şi cu principiul separării bisericii de stat, garantat de art. 82 din Constituţie, deoarece nu impunea obligaţia unei astfel de expuneri (20 aprilie, 1993; nr. U 12/32).

În România, Curtea Supremă a anulat o decizie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării din 21 noiembrie 2006 care recomanda Ministerului Educaţiei să reglementeze problema prezenţei simbolurilor religioase în şcolile publice şi, în special, să nu autorizeze expunerea unor astfel de simboluri decât în cursul orelor de religie sau în săli destinate educaţiei religioase. Înalta instanţă a considerat, în special, că decizia de a afişa astfel de simboluri în instituţiile de învăţământ trebuie să aparţină comunităţii formate din profesori, elevi şi părinţii acestora din urmă (11 iunie 2008; nr. 2393).

În Spania, pronunţându-se în cadrul unei proceduri iniţiate de o asociaţie care milita pentru o şcoală laică şi care solicitase fără succes eliminarea simbolurilor religioase din instituţiile şcolare, Curtea Superioară de Justiţie din Castilia şi Leon a hotărât că respectivele instituţii trebuie să procedeze la eliminarea acestora în cazul unei solicitări explicite din partea părinţilor unui elev (14 decembrie 2009; nr. 3250).

În drept

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 2 DIN PROTOCOLUL NR. 1 ŞI A ART. 9 DIN CONVENŢIE

29. Reclamanţii se plâng de faptul că în sălile de clasă ale şcolii publice în care erau şcolarizaţi al doilea şi al treilea reclamant erau expuse crucifixe. Reclamanţii văd în aceasta o încălcare a dreptului la instruire, pe care art. 2 din Protocolul nr. 1 îl garantează după cum urmează:

„Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. În exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al instruirii, statul va respecta dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi instruirea conform convingerilor lor religioase şi filozofice.”

Totodată, reclamanţii deduc din aceste fapte o nerespectare a dreptului lor libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie consacrat de art. 9 din Convenţie, care este redactat astfel:

« 1. „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

A. Hotărârea Camerei

30. În hotărârea din 3 noiembrie 2008, Camera constată încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 1 examinat în coroborare cu art. 9 din Convenţie.

31. În primul rând, Camera deduce din principiile referitoare la interpretarea art. 2 din Protocolul nr. 1, care rezultă din jurisprudenţa Curţii, o obligaţie a statului de a se abţine de la impunerea, chiar şi indirect, a credinţelor, în locuri în care persoanele sunt dependente de stat sau în locuri în care acestea sunt deosebit de vulnerabile, subliniind faptul că şcolarizarea copiilor este reprezintă un sector deosebit de sensibil în această privinţă.

În continuare, Camera reţine că, între multiplele semnificaţii pe care crucifixul le poate avea, semnificaţia religioasă este predominantă. În consecinţă, Camera consideră că prezenţa obligatorie şi ostentativă a crucifixului în sălile de clasă era de natură nu numai să aducă atingere convingerilor laice ale reclamantei ai cărei copii erau şcolarizaţi la acel moment într-o şcoală publică, ci şi să afecteze emoţional elevii care practică o altă religie decât religia creştină sau care nu practică nicio religie. Cu privire la acest din urmă punct, Camera subliniază că libertatea de religie „negativă” nu se limitează la absenţa serviciilor religioase sau de educaţie religioasă: aceasta se extinde şi la practicile şi simbolurile care exprimă, în special sau în general, o credinţă, o religie sau ateismul. Camera adaugă că acest „drept negativ” necesită o protecţie specială atunci când statul este cel care exprimă o credinţă şi atunci când persoana este pusă într-o situaţie din care nu poate ieşi sau poate ieşi doar cu eforturi şi cu sacrificii disproporţionate.

Potrivit Camerei, statul trebuie să păstreze neutralitatea confesională în cadrul instruirii publice, unde prezenţa la cursuri este impusă fără considerente legate de religie şi trebuie să insufle elevilor o gândire critică. Camera adaugă că nu înţelege cum expunerea, în sălile de clasă din şcolile publice, a unui simbol care este în mod rezonabil asociat religiei majoritare din Italia ar putea servi pluralismului educaţional care este esenţial pentru menţinerea unei „societăţi democratice” aşa cum este concepută de Convenţie.

32. Camera concluzionează că „expunerea obligatorie a unui simbol al unei anumite confesiuni făcută în exercitarea funcţiei publice în raport cu situaţii specifice care ţin de controlul guvernamental, în special în sălile de clasă, restrânge dreptul părinţilor de a-şi educa copii potrivit convingerilor lor, precum şi dreptul copiilor şcolarizaţi de a crede sau de a nu crede”. Potrivit Camerei, o astfel de măsură implică o încălcare a acestor drepturi, întrucât „restricţiile sunt incompatibile cu obligaţia care îi revine statului de a respecta neutralitatea în exercitarea funcţiei publice, în special în domeniul educaţiei” (pct. 57 din hotărâre).

B. Argumentele părţilor

1. Guvernul

33. Guvernul nu a ridicat nicio excepţie de inadmisibilitate.

34. Acesta regretă că Camera nu a avut la dispoziţie un studiu de drept comparat privind relaţiile dintre stat şi religii şi problema expunerii simbolurilor religioase în şcolile publice. Potrivit Guvernului, Camera a fost privată de un element esenţial, întrucât un astfel de studiu ar fi demonstrat că nu există o abordare comună în Europa în aceste domenii, şi ar fi dus în consecinţă la constatarea că statele membre dispun de o marjă de apreciere deosebit de importantă; astfel, hotărârea Camerei omite să ia în considerare această marjă de apreciere, eludând aşadar un aspect fundamental al problematicii.

35. De asemenea, reproşează faptul că hotărârea Camerei deduce din conceptul de „neutralitate” confesională un principiu de excludere a oricărei relaţii între stat şi o anumită religie, în timp ce neutralitatea presupune luarea în considerare a tuturor religiilor de către autoritatea publică. Hotărârea s-ar baza astfel pe o confuzie între „neutralitate” (un „concept incluziv”) şi „laicitate” (un „concept excluziv”). Mai mult, potrivit Guvernului, neutralitatea implică faptul că statele trebuie să se abţină de la a nu promova doar o religie, ci şi ateismul, „laicitatea” statală nefiind mai puţin problematică decât prozelitismul statal. Hotărârea Camerei s-ar baza astfel pe o neînţelegere, şi ar favoriza o abordare nereligioasă sau antireligioasă în favoarea căreia reclamanta, membră a Uniunii ateilor şi agnosticilor raţionalişti, ar milita.

36. Guvernul continuă subliniind necesitatea de a ţine seama de faptul că acelaşi simbol poate fi interpretat în mod diferit de la o persoana la alta. Aceasta ar fi aşadar, în special, cazul „crucii”, care ar putea fi considerată nu doar un simbol religios, ci şi un simbol cultural şi identitar, al principiilor şi valorilor care stau la baza democraţiei şi civilizaţiei occidentale; astfel, crucea apare pe steagurile mai multor ţări europene. Guvernul adaugă că, indiferent de puterea sa evocatoare, o „imagine” este un simbol „pasiv”, al cărui impact asupra indivizilor nu este comparabil cu cel al unui „comportament activ”; or, nimic nu susţine în speţă că, în Italia, conţinutul instruirii oferite ar fi influenţat de prezenţa crucifixului în sălile de clasă.

Guvernul precizează că această prezenţă este expresia unei „particularităţi naţionale”, caracterizată în special prin raporturile strânse între stat, popor şi catolicism, care se explică prin evoluţia istorică, culturală şi teritorială a Italiei, precum şi prin înrădăcinarea profundă şi îndelungată a valorilor catolicismului. Păstrarea crucifixului în aceste locuri are loc aşadar pentru a păstra o tradiţie seculară. Potrivit Guvernului, dreptul părinţilor de a le fi respectată „cultura familiei” nu trebuie să aducă atingere dreptului comunităţii de a-şi transmite cultura, nici dreptului copiilor de a o descoperi. În plus, invocând un „risc potenţial” al apariţiei unor tulburări emoţionale pentru a concluziona o încălcare a drepturilor la educaţie şi la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, Camera ar extinde considerabil domeniul de aplicare al acestora.

37. Referindu-se în special la hotărârea Otto Preminger-Institut împotriva Austriei din 20 septembrie 1994 (seria A nr. 295-A), Guvernul subliniază că, dacă s-ar lua în considerare faptul că religia catolică este cea a unei mari majorităţi a italienilor, acest lucru nu s-ar face pentru a-l transforma într-o circumstanţă agravantă, aşa cum a făcut Camera. Dimpotrivă, Curtea ar trebui să recunoască şi să protejeze tradiţiile naţionale, precum şi sentimentul popular dominant, şi să lase în seama fiecărui stat sarcina de a echilibra interesele concurente. De altfel, din jurisprudenţa Curţii rezultă că programele şcolare sau dispoziţiile care consacră preponderenţa unei religii majoritare nu caracterizează ele însele o influenţă nejustificată a statului sau o tentativă de îndoctrinare, iar Curtea trebuie să respecte tradiţiile şi principiile constituţionale referitoare la raporturile dintre stat şi religii – în speţă abordarea particulară a laicităţii care predomină în Italia – şi să ţină seama de contextul existent în fiecare stat.

38. De altfel, având în vedere faptul că art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1 nu se aplică decât programelor şcolare, Guvernul critică hotărârea Camerei, în măsura în care constată o încălcare, fără a indica prin ce simpla prezenţă a unui crucifix în sălile de clasă frecventate de copiii reclamantei era de natură să reducă substanţial capacitatea acesteia de a-i educa potrivit convingerilor sale, indicând drept simplu motiv faptul că elevii se simt educaţi într-un mediu şcolar marcat de o anumită religie. Guvernul adaugă că acest model este incorect în lumina jurisprudenţei Curţii, din care rezultă, în special, pe de o parte, faptul că Convenţia nu se opune nici ca statele membre să aibă o religie de stat, nici ca acestea să arate o preferinţă pentru o anumită religie, nici ca acestea să ofere elevilor o educaţie religioasă mai profundă în ceea ce priveşte religia dominantă, şi pe de altă parte, că trebuie să se ia în considerare faptul că influenţa educativă parentală este mult mai mare decât cea a şcolii.

39. Potrivit Guvernului, prezenţa crucifixului în sălile de clasă contribuie în mod legitim la a ajuta copiii să înţeleagă comunitatea naţională în care au menirea să se integreze. O „influenţă a mediului” ar fi mult mai puţin probabilă, deoarece copiii beneficiază în Italia de o instruire care permite dezvoltarea unui simţ critic în ceea ce priveşte problema religioasă, într-o atmosferă senină şi protejată de orice formă de prozelitism. În plus, adaugă Guvernul, Italia optează pentru o abordare binevoitoare faţă de religiile minoritare în cadrul şcolii: dreptul pozitiv admite purtarea vălului islamic şi a altor ţinute sau simboluri cu conotaţie religioasă; începutul şi sfârşitul Ramadanului sunt adesea celebrate în şcoli; învăţământul religios este permis pentru toate confesiunile recunoscute; nevoile elevilor care aparţin unor confesiuni minoritare sunt luate în considerare, copiii evrei având, de exemplu, dreptul de a nu da examene sâmbăta.

40. În cele din urmă, Guvernul pune accent pe necesitatea de a lua în considerare dreptul părinţilor care doresc să fie păstrate crucifixele în sălile de clasă. Aceasta este voinţa majorităţii în Italia; aceasta este voinţa exprimată în mod democratic în speţă de aproape toţi membrii consiliului şcolii. A proceda la eliminarea crucifixelor din sălile de clasă în astfel de circumstanţe ar caracteriza un „abuz de poziţie minoritară”. Acest gest s-ar opune obligaţiei statului de a sprijini indivizii să-şi îndeplinească nevoile religioase.

2. Reclamanţii

41. Reclamanţii susţin că expunerea crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice pe care al doilea şi al treilea reclamant le frecventau constituie o ingerinţă ilegală în dreptul lor la libertatea de gândire şi de conştiinţă şi încalcă principiul pluralismului educaţional, în măsura în care reprezintă expresia unei preferinţe a statului pentru o religie dată, într-un loc unde se formează conştiinţele. Procedând astfel, statul nu ar ţine seama, de altfel, de obligaţia sa de a proteja în special minorii împotriva oricărei forme de propagandă sau de îndoctrinare. În plus, potrivit reclamanţilor, mediul educaţional fiind atât de marcat de un simbol al religiei dominante, expunerea crucifixului denunţată nu ar ţine seama de dreptul celui de-al doilea şi al celui de-al treilea reclamant de a primi o educaţie deschisă şi pluralistă care să aibă ca scop dezvoltarea unei capacităţi de judecată critice. În cele din urmă, întrucât reclamanta este în favoarea laicităţii, acest fapt i-ar încălca dreptul de a avea copiii educaţi în conformitate cu propriile sale convingeri filozofice.

42. Potrivit reclamanţilor, crucifixul este, fără urmă de îndoială, un simbol religios, şi a se dori să i se atribuie o valoare culturală reprezintă o încercare de apărare ultimă şi inutilă. Nimic din sistemul juridic italian nu ar permite de altfel să se afirme că este vorba despre un simbol al identităţii naţionale: potrivit Constituţiei, drapelul este cel care simbolizează această identitate.

În plus, după cum a subliniat Curtea Federală Constituţională germană în hotărârea din 16 mai 1995 (supra, pct. 28), oferind crucifixului o semnificaţie profană, s-ar produce o îndepărtare de sensul său original şi s-ar contribui la desacralizarea sa. Dacă nu ar fi văzut decât ca un simplu „simbol pasiv”, s-ar nega faptul că, la fel ca toate simbolurile – şi mai mult faţă de altele – crucifixul materializează o realitate cognitivă, intuitivă şi emoţională care depăşeşte ceea ce este imediat perceptibil. De altfel, Curtea Constituţională Federală germană ar fi făcut această constatare reţinând în hotărârea citată anterior că prezenţa crucifixului în sălile de clasă are un caracter evocator, întrucât reprezintă conţinutul credinţei pe care o simbolizează şi serveşte pentru a-i face „publicitate”. În cele din urmă, reclamanţii amintesc că în decizia Dahlab împotriva Elveţiei din 15 februarie 2001 (nr. 42393/98, CEDO 2001–V), Curtea a constatat puterea deosebită pe care simbolurile religioase o au în mediul şcolar.

43. Reclamanţii subliniază că orice stat democratic trebuie să garanteze libertatea de conştiinţă, pluralismul, egalitatea de tratament a credinţelor şi laicitatea instituţiilor. Ei precizează că principiul laicităţii implică înainte de toate neutralitatea statului, care trebuie să se distanţeze de sfera religioasă şi să adopte aceeaşi atitudine faţă de toate orientările religioase. Cu alte cuvinte, neutralitatea obligă statul să creeze un spaţiu neutru, în care toată lumea poate să-şi manifeste liber convingerile. Impunând simboluri religioase cum ar fi crucifixul în sălile de clasă, statul italian ar proceda contrar.

44. Abordarea pe care o susţin reclamanţii s-ar distinge aşadar în mod clar de ateismul de stat, care neagă libertatea de religie prin impunerea autoritară a unei viziuni laice. Văzută din perspectiva imparţialităţii şi neutralităţii statului, laicitatea este, dimpotrivă, un instrument care permite afirmarea libertăţii de conştiinţă religioasă şi filozofică a tuturor.

45. Reclamanţii adaugă că este esenţial să fie protejate în special credinţele şi convingerile minoritare, pentru a-i apăra pe susţinătorii lor de un „despotism al majorităţii”. Acest fapt pledează, de asemenea, în favoarea eliminării crucifixului din sălile de clasă.

46. În concluzie, reclamanţii subliniază că, în cazul în care, după cum susţine Guvernul, eliminarea crucifixelor din sălile de clasă ale şcolilor publice ar aduce atingere identităţii culturale italiene, menţinerea lor este incompatibilă cu bazele gândirii politice occidentale, cu principiile unui stat liberal şi cu o democraţie pluralistă şi deschisă, precum şi cu respectul faţă de drepturile şi libertăţile individuale înscrise în Constituţia italiană şi în Convenţie.

C. Observaţiile terţilor intervenienţi

1. Guvernele Armeniei, Bulgariei, Ciprului, Federaţiei Ruse, Greciei, Lituaniei, Maltei şi al Republicii San Marino

47. În observaţiile comune care au fost prezentate în cadrul şedinţei, guvernele Armeniei, Bulgariei, Ciprului, Federaţiei Ruse, Greciei, Lituaniei, Maltei şi al Republicii San Marino au arătat că, în opinia lor, raţionamentul Camerei se bazează pe o înţelegere greşită a conceptului de „neutralitate”, pe care l-ar fi confundat cu cel de „laicitate”. Guvernele interveniente subliniază, în această privinţă, că raporturile dintre stat şi Biserică sunt stabilite într-un mod variabil de la o ţară europeană la alta, şi că mai mult de jumătate din populaţia Europei trăieşte într-o ţară care nu este laică. Intervenientele adăugă că, în mod inevitabil, simbolurile statului sunt prezente în locurile în care se realizează instruirea publică, şi multe dintre aceste simboluri au o origine religioasă, crucea – care este mai mult un simbol naţional decât unul religios – nefiind decât exemplul cel mai vizibil. Potrivit acestora, în statele europene care nu sunt laice, prezenţa simbolurilor religioase în spaţiul public este larg tolerată de adepţii laicităţii, ca făcând parte din identitatea naţională; nu ar trebui ca statele să renunţe la un element al identităţii lor culturale pur şi simplu pentru că are o origine religioasă. Nu raţionamentul urmat de Cameră ar reprezenta expresia pluralismului care stă la baza sistemului Convenţiei, ci valorile statului laic; a-l aplica pentru întreaga Europă ar duce la „americanizarea” acesteia, în măsura în care ar impune tuturor una şi aceeaşi regulă şi o separare rigidă între Biserică şi stat.

Potrivit acestora, a opta pentru laicitate reprezintă un punct de vedere politic, cu siguranţă, respectabil, dar nu neutru; astfel, în domeniul educaţiei, un stat care sprijină laicul în raport cu religiosul nu este neutru. În mod similar, eliminarea crucifixelor din sălile de clasă, unde acestea s-au aflat întotdeauna, nu s-ar produce fără consecinţe educaţionale. În realitate, indiferent dacă opţiunea aleasă de state este de a admite sau nu prezenţa crucifixului în sălile de clasă, ceea ce este important este locul pe care programele şcolare şi instruirea îl conferă toleranţei şi pluralismului.

Guvernele interveniente nu exclud că pot exista situaţii în care alegerile unui stat în acest domeniu ar putea fi inacceptabile. Indivizii sunt însă cei care trebuie să demonstreze o astfel de situaţie, şi Curtea ar trebui să intervină doar în cazurile extreme.

2. Guvernul Principatului Monaco

48. Guvernul intervenient declară că împărtăşeşte opinia guvernului pârât potrivit căruia, plasat în şcoli, crucifixul reprezintă un „simbol pasiv”, care poate fi găsit pe blazoane sau pe steagurile a numeroase state, şi care, în speţă, este mărturia unei identităţi naţionale înrădăcinate în istorie. În plus, nedivizabil, principiul neutralităţii statului ar presupune ca autorităţile să se abţină de la impunerea unui simbol religios acolo unde nu a existat niciodată, precum şi de la eliminarea sa în cazul în care a fost dintotdeauna în acel loc.

3. Guvernul României

49. Guvernul intervenient susţine că nu a fost suficient luată în considerare de către Cameră larga marjă de apreciere de care statele contractante dispun atunci când sunt în joc probleme sensibile şi când nu există niciun consens la scară europeană. Acesta reaminteşte faptul că jurisprudenţa Curţii recunoaşte, în special, marja largă de apreciere a statelor amintite în domeniul folosirii simbolurilor religioase în instituţiile publice de învăţământ; consideră că acesta ar trebui să fie şi cazul expunerii simbolurilor religioase în astfel de locuri. De asemenea, guvernul intervenient subliniază că hotărârea Camerei s-a bazat pe premisa că afişarea simbolurilor religioase în şcolile publice încalcă art. 9 din Convenţie şi art. 2 din Protocolul nr. 1, ceea ce contrazice principiul neutralităţii atunci când impune, după caz, statelor contractante să intervină pentru eliminarea simbolurilor amintite. Potrivit guvernului intervenient, acest principiu este cu adevărat respectat atunci când astfel de decizii sunt luate de comunitatea formată din profesori, elevi şi părinţi. În orice caz, din moment ce nu este asociată cu obligaţii specifice legate de religie, prezenţa crucifixului în sălile de clasă nu ar afecta în mod suficient sentimentele religioase ale unora sau ale altora astfel încât să existe o încălcare a dispoziţiilor evocate mai sus.

4. Organizaţia neguvernamentală Greek Helsinki Monitor

50. Potrivit organizaţiei interveniente, crucifixul nu poate fi văzut altfel decât ca un simbol religios, astfel că expunerea sa în sălile de clasă din şcolile publice poate fi percepută ca un mesaj instituţional în favoarea unei anumite religii. Aceasta reaminteşte, în special, faptul că Curtea a statuat în cauza Folgerø că participarea elevilor la activităţi religioase poate avea o influenţă asupra lor şi consideră că situaţia este similară atunci când elevii îşi desfăşoară cursurile în săli de clasă în care sunt expuse simboluri religioase. De asemenea, atrage atenţia Curţii asupra faptului că atât copiii, cât şi părinţii care au ridicat această problemă ar fi putut renunţa la proteste de teama unor represalii.

5. Organizaţia neguvernamentală Associazione nazionale del libero Pensiero

51. Organizaţia intervenientă, care consideră că prezenţa simbolurilor religioase în sălile de clasă din şcolile publice nu este compatibilă cu art. 9 din Convenţie şi cu art. 2 din Protocolul nr. 1, susţine că restrângeri ale drepturilor reclamanţilor nu sunt „prevăzute de lege” în sensul jurisprudenţei Curţii. În acest sens, subliniază că expunerea crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice nu este prevăzută prin lege, ci prin acte statutare adoptate în cursul perioadei fasciste. Organizaţia adaugă că actele respective au fost în orice caz implicit abrogate prin Constituţia de la 1947 şi prin legea din 1985 de ratificare a acordurilor de modificare a pactelor de la Lateran din 1929. Organizaţia precizează că Secţia Penală a Curţii de Casaţie a decis astfel în hotărârea din 1 martie 2000 (nr. 4273) referitoare la un caz similar de expunere a crucifixului în secţiile de votare, abordare repetată în hotărârea din 17 februarie 2009 cu privire la expunerea crucifixelor în sălile de judecată ale instanţelor (fără a se pronunţa totuşi pe fond). Există aşadar o divergenţă de jurisprudenţă între Consiliul de Stat – care, dimpotrivă, consideră că reglementările în cauză sunt aplicabile – şi Curtea de Casaţie, ceea ce afectează principiul securităţii juridice, un pilon al statului de drept. Or, întrucât Curtea Constituţională şi-a declinat competenţa, nu există niciun mecanism în Italia care să permită rezolvarea acestei probleme.

6. Organizaţia neguvernamentală European Centre for Law and Justice

52. Organizaţia intervenientă susţine că nu a răspuns corect Camera la întrebarea adresată în cauză, respectiv aceea dacă drepturile pe care le are reclamanta prin Convenţie au fost încălcate în speţă din simplul fapt al prezenţei crucifixului în sălile de clasă. Potrivit acesteia, se impune un răspuns negativ. Pe de o parte, întrucât „forul extern” al copiilor reclamantei nu a fost forţat, întrucât nu au fost nici constrânşi să acţioneze împotriva conştiinţei lor, nici împiedicaţi să acţioneze potrivit conştiinţei lor. Pe de altă parte, întrucât nici „forul intern” al acestora, şi nici dreptul reclamantei de a le asigura educaţia în conformitate cu convingerile sale filozofice nu au fost încălcate, în măsura în care nu au fost nici forţaţi, nici împiedicaţi să nu creadă; nu au fost îndoctrinaţi şi nici nu au suferit de pe urma unui prozelitism exagerat. Organizaţia intervenientă consideră că a fost comisă o eroare de către Cameră atunci când a considerat că dorinţa unui stat de a expune crucifixe în sălile de clasă este contrară Convenţiei (deşi nu aceasta a fost întrebarea care îi fusese adresată): procedând astfel, Camera a creat „o nouă obligaţie, referitoare nu la drepturile reclamantei, ci la natura «mediului educaţional»”. Potrivit organizaţiei interveniente, întrucât nu a reuşit să stabilească dacă „forurile interne sau externe” ale copiilor reclamantei au fost lezate prin prezenţa crucifixului în sălile de clasă, Camera a creat această obligaţie nouă de secularizare completă a mediului educaţional, depăşind domeniul de aplicare al cererii şi limitele competenţelor sale.

7. Organizaţia neguvernamentală Eurojuris

53. Organizaţia intervenientă este de acord cu concluziile Camerei. După ce a amintit dreptul pozitiv italian relevant – şi a subliniat în special valoarea constituţională a principiului laicităţii –, aceasta face trimitere la jurisprudenţa Curţii din care rezultă, în special, faptul că şcoala nu ar trebui să fie teatrul prozelitismului sau al predicilor; de asemenea, face referire la cauzele în care Curtea a examinat problema purtării vălului islamic în locurile destinate educaţiei. În continuare, adăugă că prezenţa crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice italiene nu este prevăzută prin lege, ci prin reglementări moştenite din perioada fascistă, care reflectă o concepţie confesională a statului incompatibilă astăzi cu principiul laicităţii consacrat de dreptul constituţional pozitiv. Organizaţia se poziţionează împotriva raţionamentului urmat în speţă de instanţa de contencios administrativ italiană, potrivit căreia cerinţa prezenţei crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice este totuşi compatibilă cu acest principiu, întrucât simbolizează valori laice. Potrivit organizaţiei interveniente, pe de o parte, este vorba despre un simbol religios, în care cei care nu se identifică cu creştinismul nu se recunosc. Pe de altă parte, impunând expunerea sa în sălile de clasă din şcolile publice, statul conferă o dimensiune specială unei anumite religii, în detrimentul pluralismului.

8. Organizaţiile neguvernamentale Comisia Internaţională a Juriştilor, Interights şi Human Rights Watch

54. Organizaţiile interveniente consideră că cerinţa expunerii în sălile de clasă din şcolile publice a unor simboluri religioase precum crucifixul este incompatibilă cu principiul neutralităţii şi cu drepturile pe care art. 9 din Convenţie şi art. 2 din Protocolul nr. 1 le garantează elevilor şi părinţilor lor. Potrivit acestora, pe de o parte, pluralismul educaţional este consacrat, evidenţiat nu numai de jurisprudenţa Curţii, ci şi de jurisprudenţa mai multor instanţe supreme şi de diferite documente internaţionale. Pe de altă parte, din jurisprudenţa Curţii trebuie să se deducă nevoia de neutralitate şi de imparţialitate a statului faţă de credinţele religioase atunci când sunt furnizate servicii publice, inclusiv educaţia. Organizaţiile interveniente precizează că principiul imparţialităţii este recunoscut nu numai de curţile constituţionale din Italia, Spania şi Germania, ci şi, în special, de către Consiliul de Stat francez şi de Curtea Federală elveţiană. Ele adaugă că, după cum au stabilit diverse înalte instanţe, neutralitatea statului faţă de religii se impune cu atât mai mult în mediul şcolar, întrucât, obligaţi fiind să participe la cursuri, copiii sunt lipsiţi de apărare împotriva îndoctrinării atunci când şcoala este teatrul acesteia. Organizaţiile interveniente reamintesc în continuare faptul că Curtea a statuat că, deşi Convenţia nu împiedică statele să disemineze prin instruire sau prin educaţie informaţii sau cunoştinţe cu un caracter religios sau filozofic, statele trebuie să se asigure că acest lucru este făcut în mod obiectiv, critic şi pluralist, fără îndoctrinare; organizaţiile subliniază că acest lucru se aplică la toate funcţiile asumate din domeniul educaţiei şi instruirii, inclusiv atunci când este vorba despre organizarea mediului şcolar.

9. Organizaţiile neguvernamentale Zentralkomitee der deutschen Katholiken, Semaines sociales de France şi Associazioni cristiane Lavoratori italiani

55. Organizaţiile interveniente declară că împărtăşesc punctul de vedere al Camerei potrivit căruia, deşi crucifixul are mai multe sensuri, este mai presus de toate simbolul central al creştinismului. Totuşi, ele adaugă că nu sunt de acord cu concluzia Camerei, neînţelegând în ce mod prezenţa crucifixului în sălile de clasă ar putea să fie „deranjantă din punct de vedere emoţional” pentru elevi sau să le afecteze dezvoltarea gândirii critice. Potrivit intervenientelor, această prezenţă nu poate fi, în sine, asemănată unui mesaj religios sau filozofic: este vorba mai degrabă despre un mod pasiv de a transmite valori morale de bază. Ar trebui aşadar să se considere că problema este legată de competenţele statelor în domeniul definirii programelor şcolare; or, părinţii trebuie să accepte faptul că anumite aspecte ale educaţiei publice ar putea să nu fie complet în conformitate cu convingerile lor. Intervenientele adaugă că nu se poate deduce doar din decizia unui stat de a expune crucifixe în sălile de clasă din şcolile publice că acesta urmăreşte un obiectiv de îndoctrinare, interzis de art. 2 din Protocolul nr. 1. Ele subliniază necesitatea ca în speţă să se realizeze un echilibru între drepturile şi interesele persoanelor credincioase şi ale celor care nu cred, între drepturile fundamentale ale individului şi interesele legitime ale societăţii, precum şi între adoptarea unor standarde în domeniul drepturilor omului şi păstrarea diversităţii europene. Potrivit intervenientelor, Curtea trebuie să recunoască, în acest context, larga marjă de apreciere a statelor, întrucât organizarea raporturilor dintre stat şi religie variază de la o ţară la alta, şi că această organizare – în special în ceea ce priveşte locul religiei în şcolile publice – îşi are rădăcinile în istoria, tradiţia şi cultura fiecărui stat.

10. Treizeci şi trei de membri ai Parlamentului European care acţionează în comun

56. Intervenienţii subliniază faptul că această Curte nu este o Curte Constituţională şi că trebuie să se respecte principiul subsidiarităţii şi să se recunoască o marjă de apreciere statelor contractante deosebit de importantă nu doar atunci când este vorba despre definirea relaţiei dintre de stat şi religie, ci şi atunci când îşi îndeplinesc funcţiile în domeniul instruirii şi educaţiei. Potrivit acestora, luând o decizie al cărei efect ar fi să se impună eliminarea simbolurilor religioase din şcolile publice, Marea Cameră ar transmite un mesaj ideologic radical. Ei adaugă că din jurisprudenţa Curţii rezultă că un stat care, din motive legate de istorie sau de tradiţie, arată o preferinţă pentru o anumită religie nu depăşeşte această marjă. Astfel, potrivit intervenienţilor, expunerea crucifixului în clădiri publice nu este contrară Convenţiei, şi nu ar trebui să fie văzută în prezenţa simbolurilor religioase în spaţiul public o formă de îndoctrinare, ci expresia unei unităţi şi a unei identităţi culturale. Ei adaugă că, în acest context specific, simbolurile religioase au o dimensiune laică şi nu ar trebui aşadar să fie eliminate.