Marea cameră cauza lautsi şi alţii împotriva italiei

Tradus şi revizuit de IER

MAREA CAMERĂ

CAUZA LAUTSI ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ITALIEI
(Cererea nr. 30814/06)
Hotărâre
Strasbourg
18 martie 2011

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Lautsi şi alţii împotriva Italiei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din: Jean-Paul Costa, preşedinte, Christos Rozakis, Nicolas Bratza, Peer Lorenzen, Josep Casadevall, Giovanni Bonello, Nina Vajić, Rait Maruste, Anatoly Kovler, Sverre Erik Jebens, Päivi Hirvelä, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, Ann Power, Zdravka Kalaigieva, Mihai Poalelungi, Guido Raimondi, judecători, şi Erik Fribergh, grefier,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 30 iunie 2010 şi 16 februarie 2011,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află cererea nr. 30814/05 îndreptată împotriva Republicii Italiene, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Soile Lautsi („reclamanta”), a sesizat Curtea la 27 iulie 2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale („Convenţia”). În cererea sa, ea indică faptul că a acţionat în nume propriu, precum şi în numele copiilor săi, minori la momentul producerii faptelor, Dataico şi Sami Albertin. Deveniţi între timp majori, aceştia din urmă au confirmat că doresc să-şi păstreze calitatea de reclamanţi („al doilea şi al treilea reclamant”).

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de N. Paoletti, avocat din Roma. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna E. Spatafora, şi de co-agenţii guvernamentali, domnul N. Lettieri şi doamna P. Accardo.

3. Cererea a fost repartizată Secţiei a doua a Curţii (art. 52 § 1 din regulament). La 1 iulie 2008, o Cameră a secţiei menţionate, compusă din următorii judecători: Françoise Tulkens, Antonella Mularoni, Vladimiro Zagrebelski, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó şi Işıl Karakaş, a hotărât să comunice Guvernului cererea; prevalându-se de dispoziţiile art. 29 § 3 din Convenţie, Curtea a decis totodată că admisibilitatea şi temeinicia cauzei vor fi examinate împreună.

4. La 3 noiembrie 2009, o Cameră a aceleiaşi secţii, compusă din următorii judecători: Françoise Tulkens, preşedinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelski, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó şi Işıl Karakaş, au declarat cererea admisibilă şi au constatat, în unanimitate, că a fost încălcat art. 2 din Protocolul nr. 1 examinat în coroborare cu art. 9 din Convenţie şi că nu este necesară examinarea capătului de cerere întemeiat pe art. 14 din Convenţie.

5. La 28 ianuarie 2010, Guvernul a solicitat trimiterea cauzei în faţa Marii Camere, în temeiul art. 43 din Convenţie şi al art. 73 din regulamentul Curţii. La 1 martie 2010, un colegiu al Marii Camere a admis această cerere.

6. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 şi 5 din Convenţie şi art. 24 din regulament.

7. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise suplimentare cu privire la fondul cauzei.

8. A fost acordată autorizaţia de a interveni în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 44 § 2 din regulament) pentru 33 de membri ai Parlamentului European care au acţionat în comun, pentru organizaţia neguvernamentală Greek Helsinki Monitor, deja intervenientă în faţa Camerei, organizaţia neguvernamentală Associazione nazionale del libero Pensiero, organizaţia neguvernamentală European Centre for Law and Justice, organizaţia neguvernamentală Eurojuris, pentru organizaţiile neguvernamentale membre ale Comisiei Internaţionale a Juriştilor, Interights şi Human Rights Watch, care au acţionat în comun, pentru organizaţiile neguvernamentale Zentralkomitee der deutschen Katholiken, Semaines sociales de France, Associazioni cristiane Lavoratori italiani, care au acţionat în comun, precum şi pentru guvernele Armeniei, Bulgariei, Ciprului, Federaţiei Ruse, Greciei, Lituaniei, Maltei, Monaco, României şi al Republicii San Marino. Guvernele Armeniei, Bulgariei, Ciprului, Federaţiei Ruse, Greciei, Lituaniei, Maltei şi al Republicii San Marino au fost autorizate să intervină în comun în procedura orală.

9. La 30 iunie 2010, la Strasbourg, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului (art. 59 § 3 din regulament).

S-au înfăţişat:
– pentru guvernul pârât

Domnii Nicola LETTIERI, coagent,

Giuseppe ALBENZIO, consilier;
– pentru reclamanţi

Nicolò PAOLETTI, reprezentant,

Natalia PAOLETTI,

Doamna Claudia SARTORI, consilieri;

– pentru guvernele Armeniei, Bulgariei, Ciprului, Federaţiei Ruse, Greciei, Lituaniei, Maltei şi al Republicii San Marino, părţi terţe interveniente:
domnii Joseph WEILER, profesor la Facultatea de Drept a Universităţii din New York, reprezentant,

Stepan KARTAŞIAN, reprezentant permanent adjunct al Armeniei la Consiliul Europei;

Andrei TEHOV, ambasador, reprezentant permanent al Bulgariei la Consiliul Europei;

Yannis MICHILIDES, reprezentant permanent adjunct al Ciprului la Consiliul Europei;

doamna Vasileia PELEKOU, adjunct al reprezentantului permanent al Greciei la Consiliul Europei;

domnii Darius ŠIMAITIS, reprezentant permanent adjunct al Lituaniei la Consiliul Europei;

Joseph LICARI, ambasador, reprezentant permanent al Maltei la Consiliul Europei;

Gheorghi MATIUŞKIN, agent guvernamental al Federaţiei Ruse;

Guido BELLATTI CECCOLI, coagent guvernamental al Republicii San Marino, consilieri.
Curtea i-a audiat pe Nicolò Paoletti şi pe Natalia Paoletti, precum şi pe domnii Lettieri, Albenzio şi Weiler.

În fapt

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

10. Născuţi în 1957, respectiv în 1988 şi 1990, reclamanta şi cei doi fii ai săi, Dataico şi Sami Albertin, de asemenea, reclamanţi, sunt resortisanţi italieni. Cei doi din urmă au fost şcolarizaţi în 2001-2002 în şcoala publică Istituto comprensivo statale Vittorino da Feltre, din Abano Terme. În sălile de clasă ale instituţiei erau puse crucifixe.

11. La 22 aprilie 2002, în timpul unei şedinţe a consiliului şcolii, soţul reclamantei a ridicat problema prezenţei simbolurilor religioase în sălile de clasă, în special a crucifixelor, şi a pus problema eliminării acestora. La 27 mai 2002, cu zece voturi la două, cu o abţinere, consiliul şcolii a decis menţinerea simbolurilor religioase în sălile de clasă.

12. La 23 iulie 2002, reclamanta a sesizat instanţa de contencios administrativ a Veneţiei cu privire la această decizie, denunţând o încălcare a principiului laicităţii – reclamanta îşi întemeia cererea în această privinţă pe art. 3 (principiul egalităţii) şi art. 19 (libertatea de religie) din Constituţia italiană şi pe art. 9 din Convenţie –, precum şi pe principiul imparţialităţii administraţiei publice (art. 97 din Constituţie).

13. La 3 octombrie 2002, ministrul Învăţământului, Universităţii şi Cercetării a adoptat o directivă (nr.  2666) potrivit căreia serviciile competente ale ministerului ar fi trebuit să ia măsurile necesare astfel încât, în special, responsabilii unităţilor şcolare să asigure prezenţa crucifixelor în sălile de clasă (infra, pct. 24).

La 30 octombrie 2003, ministrul menţionat s-a constituit ca parte în procedura iniţiată de reclamantă. Acesta concluziona lipsa de temei a cererii, argumentând că prezenţa crucifixului în sălile de clasă în şcolile publice îşi avea temeiul în art. 118 din Decretul regal nr. 965 din 30 aprilie 1924 (regulamentul intern al instituţiilor de instruire medie) şi art. 119 din Decretul regal nr. 1297 din 26 aprilie 1928 (de aprobare a regulamentului general privind serviciile de învăţământ primar; infra, pct. 19).

14. Prin Ordonanţa din 14 ianuarie 2004, instanţa de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională pe probleme de constituţionalitate, cu privire la principiul laicităţii statului şi art. 2, 3, 7, 8, 19 şi 20 din Constituţie, la art. 159 şi 190 din Decretul-lege nr. 297 din 16 aprilie 1994 (de aprobare a versiunii consolidate a dispoziţiilor legale în vigoare în domeniul instruirii şi cu privire la şcoli), în „specificaţiile” care rezultă din art. 118 şi 119 din decretele regale sus-menţionate, precum şi la art. 676 din decretul-lege menţionat.

Art. 159 şi 190 din decretul-lege prevăd că reprezintă responsabilitatea autorităţilor comunale furnizarea şi finanţarea mobilierului şcolar pentru şcolile primare şi medii, în timp ce art. 119 din decretul din 1928 include crucifixul pe lista mobilierului care intră în dotarea sălilor de clasă, iar art. 118 din decretul din 1924 prevede că fiecare clasă trebuie să fie dotată cu portretul regelui şi un crucifix. În ceea ce priveşte art. 676 din decretul-lege, acesta precizează că dispoziţiile care nu sunt incluse în versiunea consolidată rămân în vigoare, „cu excepţia dispoziţiilor contrare sau incompatibile cu versiunea consolidată, care se abrogă”.

Prin ordonanţa din 15 decembrie 2004 (nr. 389), Curtea Constituţională a declarat problema constituţionalităţii în mod vădit inadmisibilă, pentru că viza în realitate acte care, neavând rang de lege, ci de normă administrativă (art. 118 şi 119 sus-menţionate), nu pot face obiectul unui control al constituţionalităţii.

15. La 17 martie 2005, instanţa de contencios administrativ a respins acţiunea. După ce a concluzionat că art. 118 din decretul regal din 30 aprilie 1924 şi art. 119 din decretul regal din 26 aprilie 1928 erau încă în vigoare şi a subliniat faptul că „principiul laicităţii statului face acum parte din patrimoniul juridic european şi al democraţiilor occidentale”, instanţa a considerat că prezenţa crucifixului în sălile de clasă ale şcolilor publice, având în vedere semnificaţia care îi putea fi acordată, nu era incompatibilă cu acest principiu. Instanţa a apreciat în special că, deşi crucifixul este incontestabil un simbol religios, este un simbol al creştinismului în general, mai degrabă, decât doar un simbol al catolicismului, astfel încât face trimitere şi la alte confesiuni. În continuare, a considerat că este vorba, de altfel, despre un simbol istoric şi cultural, având astfel o „valoare identitară” pentru poporul italian, întrucât „prezintă în mod cert parcursul istoric şi cultural caracteristic [Italiei] şi, în general, al întregii Europe, constituind o bună sinteză a acestui parcurs”. În plus, instanţa a reţinut că ar trebui, de asemenea, ca crucifixul să fie considerat un simbol al unui sistem de valori care stă la baza cartei constituţionale italiene. Hotărârea sa este motivată astfel:

„(...)11.1. În acest stadiu, trebuie să se constate, chiar dacă suntem conştienţi că ne angajăm pe un drum impracticabil şi, uneori, alunecos, că creştinismul şi iudaismul, fratele său mai mare – cel puţin după Moise şi, cu siguranţă, în interpretarea talmudică – au plasat în centrul credinţei lor toleranţa faţă de ceilalţi şi protecţia demnităţii umane.

Îndeosebi, creştinismul – prin raportare la binecunoscutul şi adesea neînţelesul proverb „Daţi-i Cezarului ce e al Cezarului şi lui ...” cu puternica accentuare a preceptului iubirii faţă de aproape, în plus prin predominanţa explicită acordată milosteniei dincolo de credinţă, conţine în esenţă aceste idei de toleranţă, de egalitate şi de libertate care se află la baza statului laic modern, şi a statului italian în special.

11.2. Privind dincolo de aparenţe, se poate discerne un fir care leagă între ele revoluţia creştină de acum două mii de ani, afirmarea în Europa a habeas corpus şi elementele de legătură ale mişcării iluministe (care, cu toate acestea, din punct de vedere istoric, se opune ferm religiei), şi anume libertatea şi demnitatea fiecărui om, declaraţia drepturilor omului şi, în cele din urmă, statul laic modern. Toate fenomenele istorice menţionate se bazează în mod semnificativ – deşi cu certitudine nu în mod exclusiv – pe concepţia creştină asupra lumii. S-a observat cu atenţie că binecunoscuta deviză „Libertate, egalitate, fraternitate” poate fi uşor împărtăşită de un creştin, deşi cu o accentuare clară a celui de-al treilea termen.

În concluzie, nu ni se pare hazardat să se afirme că, pe parcursurile sinuoase şi accidentate ale istoriei europene, laicitatea statului modern a fost greu câştigată şi aceasta – desigur nu în mod exclusiv – printr-o referinţă mai mult sau mai puţin conştientă la valorile fondatoare ale creştinismului. Acest lucru explică de ce în Europa şi în Italia numeroşi avocaţi de credinţă creştină au fost printre cei mai înfocaţi apărători ai statului laic. (...)

11.5. Legătura dintre creştinism şi libertate implică o coerenţă istorică logică ce nu poate fi percepută imediat – precum imaginea unui fluviu carstic care nu a fost explorat decât recent, tocmai pentru că în mare parte este subteran – şi, de asemenea, pentru că, pe parcursul zbuciumat al relaţiilor dintre statele şi bisericile Europei, putem vedea mult mai uşor încercările numeroase ale acestora din urmă de a interveni în chestiunile de stat, şi invers, la fel cum destul de des au fost abandonate idealurile creştine, deşi au fost proclamate, din motive legate de putere, şi opoziţiile, uneori violente dintre guvernele şi autorităţile religioase.

11.6. Astfel, dacă se adoptă o optică prospectivă, în nucleul central şi constant al credinţei creştine, în ciuda Inchiziţiei, antisemitismului şi cruciadelor, putem identifica cu uşurinţă principiile demnităţii umane, ale toleranţei, ale libertăţii, inclusiv cea religioasă, şi, aşadar, în cele din urmă, fundamentul statului laic.

11.7. Privind cu atenţie istoria, îndreptându-ne, prin urmare, spre înălţimi fără a rămâne în partea de jos a văii, discernem o afinitate perceptibilă (dar nu o identitate) între „nucleul dur” al creştinismului care, dând prioritate milosteniei în raport cu orice alt aspect, inclusiv credinţa, pune accentul pe acceptarea diferenţei, şi „nucleul dur” al Constituţiei republicane, care constă în valorificarea solidară a libertăţii fiecăruia şi, astfel, în garantarea juridică a respectului faţă de ceilalţi. Armonia rămâne aceeaşi, deşi, în jurul acestor nuclee – ambele centrate pe demnitatea umană – au fost încrustate în timp numeroase elemente, unele atât de groase încât maschează nucleele, în special, pe cel al creştinismului. (...)

11.9. Se poate aşadar susţine că, în realitatea socială actuală, crucifixul nu trebuie considerat doar un simbol al unei evoluţii istorice şi culturale şi, prin urmare, al identităţii poporului nostru, ci, de asemenea, un simbol al unui sistem de valori – libertate, egalitate, demnitate umană şi toleranţă religioasă, şi, prin urmare, deopotrivă, laicitatea statului– principii care stau la baza cartei noastre constituţionale.

Cu alte cuvinte, principiile constituţionale ale libertăţii au numeroase rădăcini, dintre care una este în mod incontestabil creştinismul, în însăşi esenţa sa. Ar fi aşadar uşor paradoxal să eliminăm un semn creştin dintr-o structură publică în numele laicităţii, una din sursele sale îndepărtate fiind tocmai religia creştină.

12.1.Cu siguranţă, această instanţă nu ignoră faptul că în trecut au fost atribuite simbolului crucifixului alte valori, precum, în perioada Statutului Albertin, cea de semn al catolicismului înţeles ca religie de stat, utilizat aşadar pentru a creştina o putere şi pentru a consolida o autoritate.

De altfel, această instanţă ştie bine că şi în prezent se pot da interpretări diferite simbolului crucii, mai presus de toate o interpretare strict religioasă care face trimitere la creştinism, în general, şi la catolicism, în special. Totodată, instanţa este conştientă de faptul că unii elevi care frecventează şcoala publică ar putea în mod liber şi în mod legitim să atribuie crucii valori diferite, cum ar fi un semn de preferinţă inacceptabilă faţă de o religie în raport cu altele, sau o atingere adusă libertăţii individuale şi astfel statului laic, la limita unei trimiteri la cezaropapism sau Inchiziţie, respectiv un bun gratuit al catehismului distribuit în mod tacit chiar şi celor care nu au o credinţă într-un loc în care nu se pretează, sau în scopul unei propagande subliminale în favoarea confesiunilor creştine. Deşi aceste puncte de vedere sunt respectabile, ele sunt de fapt lipsite de relevanţă, în speţă. (...)

12.6. Trebuie subliniat că simbolul crucifixului astfel cum este perceput are astăzi, prin referinţele sale la valorile toleranţei, o importanţă deosebită în considerarea faptului că şcoala publică italiană este în prezent frecventată de numeroşi elevi extracomunitari, pentru care este relativ important să le fie transmise principii de deschidere spre diversitate şi de respingere a oricărui fundamentalism – religios sau laic – care pătrund în sistemul nostru. Epoca noastră este marcată de o întâlnire efervescentă cu alte culturi, şi pentru a preveni ca această întâlnire să se transforme în ură, este esenţial să ne reafirmăm identitatea, fie şi simbolic, mai ales că aceasta se caracterizează tocmai prin valori legate de respectul pentru demnitatea fiecărei fiinţe umane şi universalism solidar. (...)

13.2. Astfel, simbolurile religioase, în general, implică un mecanism logic de excludere; de fapt, punctul de plecare al oricărei credinţe religioase este tocmai credinţa într-o entitate superioară, motiv pentru care aderenţii sau credincioşii cred prin definiţie şi prin credinţă în adevăr. În consecinţă şi în mod inevitabil, atitudinea celui care crede faţă de cel care nu crede, şi care prin urmare se opune implicit existenţei unei fiinţe supreme, este o atitudine de excludere. (...)

13.3. Mecanismul logic de excludere a persoanei necredincioase este inerent în orice credinţă religioasă, chiar dacă părţile în cauză nu sunt conştiente, singura excepţie fiind creştinismul – în cazul în care acesta este corect înţeles, ceea ce cu siguranţă nu a fost şi nu este întotdeauna cazul, chiar din cauza celui care se autoproclamă creştin –, pentru care credinţa în omniscienţă este secundară în raport cu milostenia, şi anume respectarea aproapelui. Rezultă că respingerea unei persoane necredincioase de către un creştin implică negarea radicală a creştinismului însuşi, o abjurare majoră; acest lucru nu se aplică în cazul altor credinţe religioase, pentru care o astfel de atitudine încalcă, în cel mai rău caz, un precept important.

13.4. Crucea, simbol al creştinismului, nu poate aşadar exclude pe cineva fără a se nega pe sine însăşi; ea constituie într-un anumit sens semnul universal al acceptării şi al respectării oricărei fiinţe umane aşa cum este, independent de orice credinţă, religioasă sau nu, care ar putea fi şi cea proprie.

14.1. Nu mai este necesar să adăugăm că, în sala de clasă, corect înţeleasă, crucea face abstracţie de liberele convingeri ale fiecăruia, nu exclude pe nimeni şi, desigur, nu impune şi nu prescrie nimic nimănui, ci pur şi simplu implică, ca finalitate centrală a educaţiei şi instruirii în şcolile publice, o reflecţie – în mod necesar ghidată de către profesori – la istoria Italiei şi la valorile comune ale societăţii noastre retranscrise din punct de vedere juridic în Constituţie, între care, în primul rând, laicitatea statului. (...)”

16. Sesizat de reclamantă, Consiliul de Stat a confirmat că prezenţa crucifixului în sălile de clasă în şcolile publice îşi avea temeiul legal în art. 118 din Decretul regal nr. 965 din 30 aprilie 1924 şi art. 119 din Decretul regal nr. 26 din 26 aprilie 1928 şi, având în vedere semnificaţia care trebuia să-i fie acordată, era compatibilă cu principiul laicităţii. Asupra acestui punct, considera, în special, că, în Italia, crucifixul simboliza originea religioasă a valorilor (toleranţă, respect reciproc, valorificarea persoanei, afirmarea drepturilor acesteia, consideraţia faţă de libertate, autonomia conştiinţei morale în faţa autorităţilor, solidaritatea umană, refuzul oricărei discriminări) care caracterizează civilizaţia italiană. În acest sens, expus în sălile de clasă, crucifixul putea îndeplini – fie şi dintr-o perspectivă „laică”, distinctă de perspectiva religioasă care îl caracterizează – o funcţie simbolică extrem de educativă, indiferent de religia practicată de elevi. Potrivit Consiliului de Stat, crucifixul trebuie văzut ca un simbol capabil să reflecte sursele remarcabile ale valorilor civile sus-menţionate, valori care definesc laicitatea în ordinea juridică actuală a statului.

Datată 13 aprilie 2006, hotărârea (nr. 556) este astfel motivată:

„(...) Curtea Constituţională a recunoscut în mod repetat în laicitate un principiu suprem al ordinii noastre constituţionale, capabil să rezolve anumite probleme de legitimitate constituţională (între numeroase hotărâri, a se vedea cele care se referă la standardele privind caracterul obligatoriu al instruirii religioase în şcoli sau cu privire la competenţa jurisdicţională în ceea ce priveşte cauzele legate de valabilitatea legăturii matrimoniale contractate potrivit dreptului canonic şi înregistrate în registrele de stare civilă).

Este vorba despre un principiu care nu este declarat în mod expres în carta noastră fundamentală, de un principiu care, încărcat cu accente ideologice şi o istorie controversată, are, cu toate acestea, o importanţă juridică ce poate fi dedusă din normele fundamentale ale sistemului nostru. În realitate, Curtea întemeiază acest principiu în special pe art. 2, 3 7 şi 8, 19 şi 20 din Constituţie.

Acest principiu utilizează un simbol lingvistic („laicitate”) care indică în esenţă anumite aspecte semnificative ale dispoziţiilor sus-menţionate, ale căror formulări stabilesc condiţiile de utilizare potrivit cărora acest simbol trebuie să fie înţeles şi să funcţioneze. Dacă aceste condiţii specifice de utilizare nu ar fi stabilite, principiul „laicităţii” ar da naştere la conflicte ideologice şi ar fi dificil de utilizat într-un cadru juridic.

În acest cadru, condiţiile de utilizare sunt, desigur, stabilite în raport cu tradiţiile culturale şi obiceiurile fiecărui popor, în măsura în care aceste tradiţii şi obiceiuri sunt reflectate în ordinea juridică. Or, aceasta diferă de la o naţiune la alta. (...)

În cadrul acestei instanţe judecătoreşti şi al problemei cu care a fost sesizată, şi anume legitimitatea expunerii crucifixului în sălile de clasă, stabilită de autorităţile competente pentru aplicarea normelor administrative, trebuie să se verifice pur şi simplu şi în mod concret dacă această prevedere aduce sau nu atingere conţinutului normelor fundamentale ale ordinii noastre constituţionale, care dau formă şi substanţă principiului „laicităţii” care caracterizează astăzi statul italian şi la care judecătorul suprem al legilor a făcut de mai multe ori referire.

Evident, crucifixul este, în sine, un simbol care poate să îmbrace sensuri diferite şi să servească unor scopuri diferite, în principal în funcţie de locul unde a fost plasat.

Într-un lăcaş de cult, crucifixul este în mod just şi exclusiv un „simbol religios”, întrucât urmăreşte să suscite o adeziune respectuoasă la fondatorul religiei creştine.

Într-un cadru nereligios cum este şcoala, care este destinată educaţiei tinerilor, crucifixul poate face trimitere pentru persoanele credincioase la valorile religioase sus-menţionate, însă, atât pentru persoanele credincioase, cât şi pentru persoanele care nu cred, expunerea sa este justificată şi are o semnificaţie nediscriminatorie din punct de vedere religios, dacă este capabil să reprezinte şi să evoce într-un mod sintetic şi imediat perceptibil şi previzibil (ca orice simbol) valorile civile importante, în special valorile care susţin şi inspiră ordinea noastră constituţională, fundamentul vieţii noastre civile. În acest sens, crucifixul poate îndeplini – fie şi dintr-o perspectivă „laică”, distinctă de perspectiva religioasă care îl caracterizează – o funcţie simbolică extrem de educativă, indiferent de religia practicată de elevi.

Or, este evident că, în Italia, crucifixul este capabil să exprime din punct de vedere simbolic în mod just, dar şi adecvat, originea religioasă a valorilor reprezentate de toleranţă, respectul reciproc, valorificarea persoanei, afirmarea drepturilor acesteia, consideraţia faţă de libertate, autonomia conştiinţei morale în faţa autorităţilor, solidaritatea umană, refuzul oricărei discriminări) care caracterizează civilizaţia italiană.

Aceste valori, care impregnează tradiţiile, modul de viaţă şi cultura poporului italian, sunt la baza şi reprezintă normele fundamentale ale cartei noastre fundamentale – cuprinse în „Principiile fundamentale” şi în prima parte – în special cele care au fost amintite de Curtea Constituţională şi care definesc laicitatea specifică statului italian.

Referirea, în ce priveşte crucifixul, la originea religioasă a acestor valori şi la corespunderea lor deplină cu învăţăturile creştine pune, prin urmare, în evidenţă sursele transcendente ale valorilor amintite, fără a readuce în discuţie, sau confirmând, autonomia (dar nu opoziţia, implicită într-o interpretare ideologică a laicităţii, care nu îşi găseşte corespondent în carta noastră fundamentală) ordinii temporale în raport cu ordinea spirituală, fără a afecta „laicitatea” specială, adaptată contextului cultural specific ordinii fundamentale a statului italian, manifestată de acesta. Aceste valori sunt aşadar trăite în societatea civilă în mod diferit (dacă nu opus) faţă de societatea religioasă, astfel încât pot fi consacrate „din punct de vedere laic” de toţi oamenii, indiferent de adeziunea la confesiunea care le-a inspirat şi apărat.

Ca oricărui simbol, s-ar putea impune sau atribui crucifixului semnificaţii diferite şi contrastante; se poate chiar nega valoarea simbolică pentru a-l transforma într-un simplu bibelou, care va avea doar o valoare artistică. Totuşi crucifixul expus într-o sală de clasă nu poate fi considerat bibelou, un obiect decorativ, dar nici obiect de cult. Crucifixul trebuie considerat mai curând un simbol capabil să reflecte sursele remarcabile ale valorilor civile sus-menţionate, valori care definesc laicitatea în ordinea juridică actuală a statului. (...)”

II. B. EVOLUŢIA DREPTULUI ŞI A PRACTICII INTERNE RELEVANTE

17. Obligaţia plasării unui crucifix în sălile de clasă în şcolile primare era prevăzută de art. 140 din Decretul regal nr. 4336 din 15 septembrie 1860 al Regatului Piemont-Sardinia, adoptat în temeiul Legii nr. 3725 din 13 noiembrie 1859, potrivit căreia „fiecare şcoală trebuie să fie negreşit dotată (...) cu un crucifix” (art. 140).

În 1861, anul naşterii statului italian, Statutul Regatului Piemont-Sardinia din 1848 a devenit Carta Constituţională a Regatului Italiei; acesta prevedea în special că „religia apostolică romano-catolică [era] singura religie de stat [şi că] celelalte culte existente [erau] tolerate conform legii”.

18. Preluarea controlului asupra Romei de către armata italiană, la 20 septembrie 1870, în urma căreia Roma a fost anexată şi proclamată capitala noului Regat al Italiei, a provocat o criză a relaţiilor dintre stat şi Biserica Catolică. Prin Legea nr. 214 din 13 mai 1871, statul italian a reglementat în mod unilateral relaţiile cu Biserica şi a acordat Papei o serie de privilegii pentru desfăşurarea obişnuită a activităţilor religioase. Potrivit reclamanţilor, expunerea crucifixului în unităţile şcolare a căzut treptat în desuetudine.

19. În perioada fascistă, statul a luat o serie de măsuri având drept scop respectarea obligaţiei de a expune crucifixul în sălile de clasă.

Astfel, în special, Ministerul Educaţiei Publice a emis, la 22 noiembrie 1922,o circulară (nr. 68) formulată astfel: „(...) în aceşti ultimi ani, în multe din şcolile primare ale Regatului au fost eliminate imaginea lui Hristos şi portretul Regelui. Aceasta constituie o încălcare clară şi intolerabilă a unei norme administrative şi mai ales un atac asupra religiei dominante a Statului precum şi asupra unităţii Naţiunii. Transmitem aşadar tuturor administraţiilor municipale ale statului ordinul de a reintroduce în şcolile din care au fost scoase cele două simboluri sacre ale credinţei şi sentimentului naţional.”

La 30 aprilie 1924 a fost adoptat Decretul regal nr. 965 din 30 aprilie 1924 privind regulamentul intern al instituţiilor de instruire medie (ordinamento interno delle giunte e dei regi istituti di istruzione media), al cărui art. 118 este astfel formulat:

„Fiecare instituţie şcolară trebuie să aibă drapelul naţional, fiecare sală de clasă imaginea crucifixului şi portretul regelui.”

În ceea ce priveşte Decretul regal nr. 1297 din 26 aprilie 1928 de aprobare a Regulamentului general al serviciilor de instruire primară (approvazione del regolamento generale suiservizi dell' istruzione elementare), acesta prevede la art. 119 că între „echipamentele şi materialele necesare sălilor de clasă din şcoli” figurează şi crucifixul.

20. Pactele de la Lateran, semnate la 11 februarie 1929, marchează „Concilierea” dintre statul italian şi Biserica Catolică. Catolicismul a fost confirmat ca religie oficială a statului italian, art. 1 din tratat fiind astfel formulat:

„Italia recunoaşte şi reafirmă principiul consacrat de art. 1 din Statutul Regatului Albertin din 4 martie 1848, potrivit căruia religia apostolică romano-catolică este singura religie a statului.”

21. În 1948, statul italian a adoptat Constituţia republicană, al cărei art. 7 prevede că „statul şi Biserica Catolică sunt, fiecare în ordinea sa, independente şi suverane, [că] relaţiile lor sunt reglementate de pactele de la Lateran, [şi că] modificările pactelor, acceptate de cele două părţi, nu necesită procedura revizuirii constituţionale”. În plus, art. 8 prevede că „toate confesiunile religioase sunt deopotrivă libere în faţa legii, [că] confesiunile religioase altele decât confesiunea catolică au dreptul de a se organiza potrivit propriilor lor statute, astfel încât să nu se opună ordinii juridice italiene, [şi că] relaţiile lor cu statul sunt reglementate prin lege pe baza unor acorduri cu reprezentanţii acestora”.

22. Protocolul suplimentar la noul concordat, din 18 februarie 1984, ratificat prin Legea nr. 121 din 25 martie 1985, enunţă că principiul stabilit de pactele de la Lateran potrivit căruia religia catolică este singura religie de stat nu mai este în vigoare.

23. Într-o hotărâre din 12 aprilie 1989 (nr. 203) emisă în contextul examinării problemei caracterului neobligatoriu al predării religiei catolice în şcolile publice, Curtea Constituţională a concluzionat că principiul laicităţii are valoare constituţională, precizând că nu presupune ca statul să fie indiferent faţă de religii, ci să garanteze protecţia libertăţii religioase în contextul pluralismului confesional şi cultural.

Sesizată în prezenta cauză cu problema respectării acestui principiu în ceea ce priveşte prezenţa crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice, Curtea Constituţională şi-a declinat competenţa în ceea ce priveşte natura statutară a actelor care impun acest lucru (ordonanţa din 15 decembrie 2004, nr. 389; supra, pct. 14). Solicitat să examineze această chestiune, Consiliul de Stat a hotărât că, având în vedere semnificaţia care trebuie să-i fie acordată, prezenţa crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice este compatibilă cu principiul laicităţii (hotărârea din 13 februarie 2006, nr. 556; supra, pct. 16).

Într-o cauză diferită, Curtea de Casaţie a concluzionat contrar Consiliului de Stat, în cadrul unei proceduri penale împotriva unei persoane acuzate că a refuzat să-şi asume sarcina de număra voturile într-un birou de votare, pe motiv că în sală exista un crucifix. În hotărârea din 1 martie 2000 (nr. 439), aceasta a considerat că prezenţa crucifixului încălca principiile laicităţii şi imparţialităţii statului şi principiul libertăţii de conştiinţă a celor care nu recunosc acest simbol. Curtea a respins în mod expres teza potrivit căreia expunerea crucifixului îşi găseşte justificarea în faptul că este un simbol al unei „întregi civilizaţii sau al unei conştiinţe etice comune” şi – Curtea de Casaţie cita aici termenii utilizaţi de Consiliul de Stat în avizul din 27 aprilie 1988 (nr. 63) – simboliza aici „o valoare universală, independentă de o anumită confesiune religioasă”.

24. La 3 octombrie 2002, ministrul Educaţiei, Universităţii şi Cercetării a adoptat directiva (nr. 2666) următoare:

„Ministrul

(...) Având în vedere că prezenţa crucifixului în sălile de clasă îşi are temeiul în normele în vigoare, întrucât nu încalcă nici pluralismul religios, nici obiectivele de formare multiculturală a şcolii italiene şi întrucât nu poate fi considerată o limitare a libertăţii de conştiinţă, garantată de Constituţie, deoarece nu evocă o confesiune specifică, ci constituie doar o expresie a civilizaţiei şi culturii creştine şi, prin urmare, face parte din patrimoniul universal al umanităţii;

După ce a evaluat oportunitatea, respectând diferitele apartenenţe, convingeri şi credinţe, ca orice instituţie şcolară, în cadrul propriei sale autonomii şi prin decizia instituţiilor sale colegiale competente, să pună la dispoziţie un spaţiu special rezervat, fără nicio obligaţie sau orar de funcţionare, pentru reculegere şi meditaţie membrilor comunităţii şcolare care doresc acest lucru;

Adoptă următoarea directivă:

Serviciul competent din minister (...) va lua măsurile necesare astfel încât:

1) responsabilii unităţilor şcolare să asigure prezenţa unui crucifix în sălile de clasă;

2) Toate instituţiile şcolare, în cadrul propriei lor autonomii şi prin decizia membrilor instituţiilor colegiale ale acestora, vor pune la dispoziţie un spaţiu special rezervat, fără nicio obligaţie sau orar de funcţionare, pentru reculegere şi meditaţie membrilor comunităţii şcolare care doresc acest lucru”.

25. Art. 19, 33 şi 34 din Constituţie sunt astfel redactate: