Marea cameră cauza lautsi şi alţii împotriva italiei

D. Motivarea Curţii

57. În primul rând, Curtea precizează că singura problemă cu care a fost sesizată este cea a compatibilităţii, având în vedere circumstanţele cauzei, prezenţei crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice italiene cu cerinţele art. 2 din Protocolul nr. 1 şi ale art. 9 din Convenţie.

Astfel, în speţă, pe de o parte, aceasta nu a fost sesizată să examineze problema prezenţei crucifixului în alte locuri decât şcolile publice. Pe de altă parte, nu este de competenţa sa să se pronunţe cu privire la compatibilitatea prezenţei crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice cu principiul laicităţii, astfel cum este consacrat în dreptul italian.

58. În al doilea rând, Curtea subliniază că partizanii laicităţii sunt în măsură să se prevaleze de opinii până la „gradul de forţă, de seriozitate, de coeziune şi de importanţă” necesar întrucât este vorba despre „convingeri” în sensul art. 9 din Convenţie şi al art. 2 din Protocolul nr. 1 (hotărârea Campbell şi Cosans împotriva Regatului Unit din 25 februarie 1982, seria A nr. 48, pct. 36). Mai precis, acestea trebuie considerate „convingeri filozofice”, în sensul art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1, şi prin urmare ele merită „respectul «într-o societate democratică»”, nu sunt incompatibile cu demnitatea persoanei şi nu sunt împotriva dreptului fundamental al copilului la instruire (ibidem).

1. Cazul reclamantei

a) Principii generale

59. Curtea reaminteşte că în domeniul educaţiei şi instruirii, art. 2 din Protocolul nr. 1 este în principiu lex specialis în raport cu art. 9 din Convenţie. Acest fapt se produce cel puţin în cazul în care, precum în speţă, este vorba despre obligaţia statelor contractante – pe care o ridică art. 2 teza a doua – de a respecta, în cadrul exercitării funcţiilor pe care şi le asumă în acest domeniu, dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi această instruire în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice [hotărârea Folgerø şi alţii împotriva Norvegiei (MC) din 29 iunie 2007, nr. 15472/02, CEDO 2007–VIII, pct. 84].

Prin urmare, este necesar să se examineze capătul de cerere în cauză în principal din perspectiva art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1 [a se vedea, de asemenea, Appel-Irrgang şi alţii împotriva Germaniei (dec.), nr. 45216/07, 6 octombrie 2009, CEDO 2009–...].

60. Totuşi, această dispoziţie trebuie să fie citită nu doar în lumina art. 2 prima teză, ci şi, în special, în lumina art. 9 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, hotărârea Folgerø, citată anterior, pct. 84), care garantează libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, inclusiv libertatea de a nu adera la o religie, care creează în sarcina statelor contractante o „obligaţie de neutralitate şi imparţialitate”.

În această privinţă, trebuie amintit că statele au sarcina de a asigura, rămânând neutre şi imparţiale, exercitarea diferitelor religii, culte şi credinţe. Rolul lor este de a contribui la asigurarea ordinii publice, a păcii religioase şi a toleranţei într-o societate democratică, în special între grupuri opuse [a se vedea, de exemplu, hotărârea Leyla Şahin împotriva Turciei (MC) din 10 noiembrie 2005, nr. 44774/98, CEDO 2005–XI, pct. 107)]. Aceasta se referă la relaţiile dintre persoanele credincioase şi cele care nu cred, ca la relaţii între adepţii diferitelor religii, culturi şi credinţe.

61. Verbul „a respecta” la care face trimitere art. 2 din Protocolul nr. 1 semnifică mai mult decât recunoaşterea sau luarea în considerare; în plus faţă de un angajament mai degrabă negativ, acest termen implică faptul că statul are o anumită obligaţie pozitivă (hotărârea Campbell şi Cosans, citată anterior, pct. 37).

Acestea fiind spuse, cerinţele noţiunii „respect”, noţiune pe care o regăsim şi la art. 8 din Convenţie, variază foarte mult de la un caz la altul, având în vedere diversitatea practicilor urmate şi condiţiile existente în statele contractante. Astfel, aceasta implică faptul că statele menţionate se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a stabili, în funcţie de nevoile şi resursele comunităţii şi ale indivizilor, măsurile care trebuie luate pentru a asigura conformitatea cu Convenţia. În contextul art. 2 din Protocolul nr. 1, această noţiune semnifică, în special, faptul că această dispoziţie nu poate fi interpretată în sensul că permite părinţilor să solicite statului să organizeze un anumit tip de instruire [a se vedea Bulski împotriva Poloniei (dec.), nr. 46254/99 şi 31888/02].

62. De asemenea, trebuie amintită jurisprudenţa Curţii privind locul religiei în programa şcolară (a se vedea, în esenţă, hotărârile Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen împotriva Danemarcei din 7 decembrie 1976, seria A nr. 23, pct. 50–53, Folgerø, citată anterior, pct. 84, şi Hasan şi Eylem Zengin împotriva Turciei din 9 octombrie 2007, nr. 1448/04, CEDO 2007–XI, pct. 51–52).

Potrivit acestei jurisprudenţe, definirea şi organizarea programului de studii intră în competenţa statelor contractante. Nu este, în principiu, de competenţa Curţii să se pronunţe cu privire la aceste aspecte, întrucât soluţia care poate fi dată poate varia în mod legitim în funcţie de ţară şi de perioade.

În special, art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1 nu împiedică statele să disemineze prin educaţie sau instruire informaţii sau cunoştinţe care au, direct sau indirect, un caracter religios sau filozofic; nu permite nici măcar părinţilor să se opună integrării unei astfel de instruiri sau educaţii în programa şcolară.

Pe de altă parte, întrucât vizează asigurarea posibilităţii pluralismului în domeniul educaţiei, presupune ca statul, în îndeplinirea funcţiilor sale în ceea ce priveşte educaţia şi instruirea, să se asigure că informaţiile sau cunoştinţele care sunt incluse în programă sunt diseminate în mod obiectiv, critic şi pluralist, care să permită elevilor să îşi dezvolte un simţ critic în special în ceea ce priveşte religia, într-o atmosferă senină, nealterată de nicio formă de prozelitism. Această teză interzice să se urmărească un scop de îndoctrinare care ar putea fi considerat ca nerespectând convingerile religioase şi filozofice ale părinţilor. Aici se situează în ce priveşte statele membre limita care nu trebuie depăşită [hotărârile citate anterior în acelaşi paragraf, pct. 53, pct. 84h), respectiv pct. 52].

b) Aprecierea faptelor din cauză în lumina acestor principii

63. Curtea nu împărtăşeşte argumentul Guvernului potrivit căruia obligaţia pe care o au statele contractante în temeiul art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1 se aplică numai pentru conţinutul programelor şcolare, astfel încât problema prezenţei crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice se află în afara domeniului său de aplicare.

Este adevărat că un anumit număr de cauze în cadrul cărora Curtea a analizat această dispoziţie se refereau la conţinutul sau la punerea în aplicare a programelor şcolare. Nu este mai puţin adevărat că, după cum a subliniat deja Curtea, obligaţia statelor contractante de a respecta convingerile religioase şi filozofice ale părinţilor nu se aplică doar pentru conţinutul instruirii şi modul de prestare a acesteia: ea impune statelor aflate „în exerciţiul” tuturor „funcţiilor” acestora – potrivit termenilor art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1 – să îşi asume aceste obligaţii în domeniul educaţiei şi instruirii (a se vedea, în esenţă, hotărârile Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen, citată anterior, pct. 50, Valsamis împotriva Greciei din 18 decembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996–VI, pct. 27, şi Hasan şi Eylem Zengin, citată anterior, pct. 49, şi Folgerø, citată anterior, pct. 84). Aceasta include, fără îndoială, organizarea mediului şcolar, în cazul în care dreptul intern prevede că această funcţie reprezintă responsabilitatea autorităţilor publice

Or, acesta este cadrul în care se înscrie prezenţa crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice italiene (a se vedea art. 118 din Decretul regal nr. 965 din 30 aprilie 1924, art. 119 din Decretul regal nr. 1297 din 26 aprilie 1928 , şi art. 159 şi 190 din Decretul-lege nr. 297 din 16 aprilie 1994; supra, pct. 14 şi 19).

64. Dintr-o perspectivă generală, Curtea consideră că în cazul în care organizarea mediului şcolar reprezintă responsabilitatea autorităţilor publice, aceasta ar trebui să fie văzută ca o funcţie asumată de stat în domeniul educaţiei şi al instruirii, în sensul art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1.

65. Din cele de mai sus rezultă că decizia privind prezenţa crucifixului în sălile de clasă ale şcolilor publice face parte din funcţiile asumate de statul pârât în domeniul educaţiei şi instruirii şi, prin urmare intră sub influenţa art. 2 teza a doua din Protocolul nr.1. Ne aflăm prin urmare într-un domeniu în care este implicată obligaţia statului de a respecta dreptul părinţilor de a asigura educarea şi instruirea copiilor lor în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice.

66. În continuare, Curtea consideră că, înainte de toate, crucifixul este un simbol religios. Instanţele interne au constatat în mod similar şi, în plus, Guvernul nu contestă acest lucru. Faptul că simbolismul religios epuizează, sau nu, semnificaţia crucifixului, nu este decisivă în această etapă a raţionamentului.

Nu au fost prezentate Curţii elemente care să ateste eventuala influenţă pe care expunerea pe pereţii sălilor de clasă a unui simbol religios ar putea să o aibă asupra elevilor; prin urmare, nu se poate pretinde în mod rezonabil că acesta are sau nu au un efect asupra tinerilor, ale căror convingeri nu au fost încă fixate.

Se poate înţelege, totuşi, că reclamanta ar putea privi expunerea crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice în care copiii ei au fost şcolarizaţi, ca pe o nerespectare de către stat a dreptului său de a asigura educaţia şi instruirea lor în conformitate cu convingerile sale filozofice. Cu toate acestea, percepţia subiectivă a reclamantei nu este în sine suficientă pentru a caracteriza o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 1.

67. Guvernul italian explică faptul că, în opinia sa, prezenţa crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice, care este rezultatul evoluţiei istorice a Italiei, ceea ce-i conferă nu doar o conotaţie culturală, ci şi una identitară, corespunde astăzi unei tradiţii pe care consideră că este important să o perpetueze. Guvernul adaugă că, dincolo de semnificaţia sa religioasă, crucifixul simbolizează principiile şi valorile care stau la baza democraţiei şi civilizaţiei occidentale, prezenţa sa în sălile de clasă fiind justificabilă în acest fel.

68. Potrivit Curţii, decizia de a perpetua sau nu o tradiţie ţine, în principiu, de marja de apreciere a statului pârât. Astfel, Curtea trebuie să ia în considerare faptul că Europa se caracterizează printr-o mare diversitate între statele care o compun, în special în ceea ce priveşte evoluţia culturală şi istorică. Curtea subliniază totuşi faptul că evocarea unei tradiţii nu scuteşte un stat contractant de obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile consacrate prin Convenţie şi protocoalele sale.

Referitor la punctul de vedere al Guvernului cu privire la semnificaţia crucifixului, Curtea constată că, în această privinţă, Consiliul de Stat şi Curtea de Casaţie au poziţii diferite, iar Curtea Constituţională nu s-a pronunţat (supra, pct. 16 şi 23). Or, nu este de competenţa Curţii să ia o poziţie într-o dezbatere între instanţele interne.

69. Rezultă că statele contractante se bucură de o marjă de apreciere atunci când trebuie să asigure concilierea între exercitarea funcţiilor pe care şi le asumă în domeniul educaţiei şi instruirii şi respectarea dreptului părinţilor de a asigura această educaţie şi instruire în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice (supra, pct. 61–62).

Aceasta se aplică şi pentru organizarea mediului şcolar, precum şi pentru definirea şi organizarea programelor şcolare (ceea ce Curtea a subliniat deja: a se vedea, în esenţă, hotărârile citate anterior, Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen, pct. 50–53, Folgerø, pct. 84, şi Zengin, pct. 51–52; supra, pct. 62). Curtea trebuie aşadar, în principiu, să respecte alegerile statelor contractante în aceste domenii, inclusiv cu privire la locul pe care îl conferă religiei, în măsura în care aceste alegeri nu conduc totuşi la o formă de îndoctrinare (ibidem).

70. Curtea concluzionează în speţă că alegerea prezenţei crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice ţine, în principiu, de marja de apreciere a statului pârât. Faptul că nu există un consens european privind problema prezenţei simbolurilor religioase în şcolile publice (supra, pct. 26–28) confirmă în plus această abordare.

Totuşi, această marjă de apreciere este însoţită de un control european (a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis, Leyla Şahin, citată mai sus, § 110), sarcina Curţii constând în speţă să se asigure că limita menţionată supra la pct. 69 nu a fost încălcată.

71. În acest sens, este adevărat că impunând prezenţa crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice – care, fie că i se recunoaşte sau nu, în plus, o valoare simbolică laică, trimite fără îndoială la creştinism –, reglementarea conferă religiei majoritare a ţării o vizibilitate preponderentă în mediul şcolar.

Acest lucru nu este totuşi suficient în sine pentru a caracteriza un proces de îndoctrinare din partea statului pârât şi pentru a stabili o încălcare a cerinţelor art. 2 din Protocolul nr. 1.

Curtea face trimitere, în această privinţă, mutatis mutandis, la hotărârile Folgerø şi Zengin, citate anterior. În cauza Folgerø, în care a fost sesizată să examineze conţinutul programului unui curs de „creştinism, religie şi filozofie" („KRL”), a reţinut într-adevăr că faptul că acest program acordă o mai mare pondere cunoaşterii creştinismului faţă de alte religii şi filozofii nu ar putea reprezenta, în sine, o încălcare a principiilor pluralismului şi obiectivităţii care ar fi putut să fie considerate drept îndoctrinare. Curtea precizează că, având în vedere locul ocupat de creştinism în istoria şi tradiţia statului pârât – Norvegia –, aceasta este o chestiune care ţine de marja de apreciere de care se bucură acest stat pentru a defini şi dezvolta programul de studii (hotărârea citată anterior, pct. 89). Curtea a ajuns la o concluzie similară în contextul unui curs de „cultură religioasă şi cunoştinţe de etică” predat în şcolile din Turcia, a cărui programă acorda o pondere mai mare cunoaşterii Islamului, pe motiv că religia musulmană este majoritar practicată în Turcia, în pofida caracterului laic al acestui stat (hotărârea Zengin, citată anterior, pct. 63).

72. În plus, crucifixul pus pe un perete reprezintă un simbol în esenţă pasiv, iar acest aspect prezintă importanţă în opinia Curţii, având în vedere în special principiul neutralităţii (supra, pct. 60). În special, nu i se poate atribui o influenţă asupra elevilor comparabilă cu cea pe care o poate avea un discurs didactic sau participarea la activităţi religioase (a se vedea cu privire la aceste puncte şi hotărârile Folgerø şi Zengin,citate anterior, pct. 94, respectiv pct. 64).

73. Curtea observă că, în hotărârea din 3 noiembrie 2009, Camera a reţinut, dimpotrivă, teza potrivit căreia expunerea crucifixelor în sălile de clasă ar avea un impact semnificativ asupra celui de al doilea şi al treilea reclamant, în vârstă de unsprezece şi de treisprezece ani la momentul faptelor. Potrivit Camerei, în contextul educaţiei publice, crucifixul, care este imposibil să nu fie observat în sălile de clasă, este în mod necesar perceput ca parte integrantă a mediului şcolar şi poate fi aşadar considerat un „semnal exterior puternic” în sensul deciziei Dahlab, citată anterior (a se vedea pct. 54 şi 55 din hotărâre).

Marea Cameră nu împărtăşeşte această abordare. Astfel, Marea Cameră consideră că nu se poate întemeia pe această decizie în speţă, circumstanţele celor două cauze fiind destul de diferite.

În acest sens, reaminteşte că în cauza Dahlab se făcea referire la interdicţia ca o profesoară să poarte fularul islamic pe parcursul activităţii de predare, interdicţie care a fost motivată prin necesitatea de a proteja sentimentele religioase ale elevilor şi părinţilor acestora şi de a aplica principiul neutralităţii confesionale al şcolilor, consacrat de dreptul intern. După ce a arătat că autorităţile au cântărit în mod corespunzător interesele concurente, Curtea a statuat, în special având în vedere copiii mici faţă de care reclamanta era responsabilă, că autorităţile menţionate nu şi-au depăşit marja de apreciere.

74. În plus, efectele vizibilităţii sporite pe care prezenţa crucifixului o conferă creştinismului în mediul şcolar trebuie să fie relativizate, având în vedere următoarele elemente. Pe de o parte, această prezenţă nu este asociată cu predarea obligatorie a creştinismului (a se vedea elementele de drept comparat expuse în hotărârea Zengin, citată anterior, pct. 33). Pe de altă parte, potrivit indicaţiilor Guvernului, Italia deschide în paralel spaţiul şcolar şi pentru alte religii. De asemenea, Guvernul indică în special că purtarea de către elevi a vălului islamic şi a altor simboluri şi ţinute vestimentare cu conotaţie religioasă nu este interzisă, sunt prevăzute spaţii pentru a facilita reconcilierea şcolarizării şi practici religioase nemajoritare, începutul şi sfârşitul Ramadanului sunt „adesea celebrate” în şcoli, iar educaţia religioasă opţională poate fi făcută în instituţie pentru „toate confesiunile religioase recunoscute” (supra, pct. 39). De altfel, nimic nu indică faptul că autorităţile ar fi intolerante faţă de elevii care sunt adepţi ai altor religii, care nu cred sau care au convingeri filozofice care nu ţin de o religie.

În plus, reclamanţii nu susţin că prezenţa crucifixului în sălile de clasă a incitat la desfăşurarea unor practici de predare cu o conotaţie prozelită, iar cel de-al doilea şi cel de al treilea reclamant nu susţin că s-ar fi confruntat cu vreun profesor care, în exercitarea funcţiilor sale, ar fi impus în mod tendenţios prezenţa crucifixului.

75. În fine, Curtea observă că reclamanta şi-a păstrat în întregime dreptul său, în calitate de părinte, de a-i învăţa şi de a-i consilia pe copiii săi, de a exercita faţă de aceştia funcţiile sale naturale de educator, şi de a-i orienta într-o direcţie conformă cu propriile sale convingeri filozofice (a se vedea, în special, hotărârea Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen şi Valsamis, pct. 54, respectiv pct. 31).

76. Rezultă din cele de mai sus că, prin decizia de a menţine crucifixele în sălile de clasă din şcolile publice frecventate de copiii reclamantei, autorităţile au acţionat în limitele marjei de apreciere de care dispune statul pârât în contextul obligaţiei sale de a respecta, în exercitarea funcţiilor pe care şi le asumă în domeniul educaţiei şi al instruirii, dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi această instruire în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice.

77. Curtea deduce din aceasta că nu a existat nicio încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte reclamanta. De altfel, Curtea consideră că nu se ridică nici o problemă distinctă în speţă în temeiul art. 9 din Convenţie.

2. Cazul celui de-al doilea şi al celui de-al treilea reclamant

78. Curtea consideră că, interpretată în mod corespunzător în lumina art. 9 din Convenţie şi art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1, prima teză a acestei dispoziţii garantează elevilor dreptul la instruire, respectându-se dreptul acestora de a crede sau a nu crede. În consecinţă, Curtea concepe că elevii care sunt susţinători ai laicităţii ar vedea în prezenţa crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice în care sunt şcolarizaţi o încălcare a drepturilor ce decurg din aceste dispoziţii.

Totuşi, Curtea consideră că, din motivele menţionate în contextul examinării cazului reclamantei, nu a existat nici o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte al doilea şi al treilea reclamant. De altfel, Curtea consideră că nu se ridică nicio problemă distinctă în speţă în temeiul art. 9 din Convenţie.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 14 DIN CONVENŢIE

79. Reclamanţii susţin că, întrucât cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant au fost expuşi la prezenţa crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice în care erau şcolarizaţi, toţi trei, întrucât nu sunt catolici, au suferit o diferenţă de tratament discriminatorie faţă de părinţii catolici şi copiilor acestora. Subliniind că „principiile consacrate de art. 9 din Convenţie şi de art. 2 din Protocolul nr. 1 sunt întărite de dispoziţiile art. 14 din Convenţie”, ei denunţă o încălcare a acestui din urmă articol, care prevede:

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] Convenţie trebuie să fie asigurată, fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

80. Camera a considerat că, având în vedere circumstanţele cauzei şi raţionamentul care a determinat-o să constate o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 1 coroborat cu art. 9 din Convenţie, nu mai este necesar examineze în plus cauza din perspectiva art. 14, considerat separat sau coroborat cu aceste dispoziţii.

81. Curtea, care arată că acest capăt de cerere este puţin documentat, reaminteşte că art. 14 din Convenţie nu există independent, deoarece este valabil numai în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de celelalte clauze normative din Convenţie şi de protocoalele acesteia.

Presupunând că reclamanţii intenţionează să invoce o discriminare în exercitarea drepturilor garantate de art. 9 din Convenţie şi de art. 2 din Protocolul nr. 1 care ar rezulta din faptul că aceştia nu se recunosc în religia catolică şi că cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant au fost expuşi la prezenţa crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice în care erau şcolarizaţi, Curtea nu vede în aceasta nicio problemă distinctă faţă de cele care au fost deja analizate pe baza art. 2 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, nu mai este necesar să se examineze această parte a cererii.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Hotărăşte, cu cincisprezece voturi la unu, că nu a fost încălcat art. 2 din Protocolul nr. 1 şi că nu se ridică nicio problemă distinctă în temeiul art. 9 din Convenţie.
2. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar să fie examinat capătul de cerere întemeiat pe art. 14 din Convenţie.

Redactată în limbile franceză şi în engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, 18 martie 2011.

Erik Fribergh Jean-Paul Costa
Grefier Preşedinte

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din regulament, următoarele opinii sunt anexate la prezenta hotărâre:

1. 
   Opinia concordantă a judecătorului Rozakis, la care aderă şi judecătorul Vajić;
   
2. 
   Opinia concordantă a judecătorului Bonello;
   
3. 
   Opinia concordantă a judecătorului Power;
   
4. 
   - Opinia separată a judecătorului Malinverni, la care aderă şi judecătoarea Kalaigieva.
   

J.-P.C.

E.F.

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI ROZAKIS LA CARE ADERĂ JUDECĂTORUL VAJIĆ

(Traducere)

Principala problemă care trebuie soluţionată în speţă o reprezintă efectul aplicării criteriului proporţionalităţii pentru faptele din speţă. Proporţionalitatea între, pe de o parte, dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi instruirea copiilor lor în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice şi, pe de altă parte, dreptul sau interesul unei părţi foarte mari – cel puţin – a societăţii de a expune simboluri religioase prin care se manifestă o religie sau o convingere. Cele două valori concurente aflate în joc în această cauză sunt simultan protejate de Convenţie: prin art. 2 din Protocolul nr. 1 (lex specialis), interpretat în lumina art. 9 din Convenţie, în ce priveşte părinţii; prin art. 9, în ceea ce priveşte drepturile societăţii.

În primul rând, în ceea ce priveşte dreptul părinţilor, hotărârea Curţii subliniază că verbul „a respecta” care apare la art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1 „semnifică mai mult decât recunoaşterea sau luarea în considerare; în plus faţă de un angajament mai degrabă negativ, acest termen implică faptul că statul are o anumită obligaţie pozitivă” (pct. 61 din hotărâre). Cu toate acestea, respectul datorat părinţilor, chiar şi sub forma unei obligaţii pozitive, „nu împiedică statele să disemineze prin educaţie sau instruire informaţii sau cunoştinţe care au, direct sau indirect, un caracter religios sau filozofic; nu permite nici măcar părinţilor să se opună integrării unei astfel de instruiri sau educaţii în programa şcolară” (pct. 62 din hotărâre).

Această ultimă referire la jurisprudenţa întemeiată pe Convenţie cred că merită să fie analizată în continuare. Fără îndoială, art. 2 din Protocolul nr. 1 consacră dreptul fundamental la educaţie, un drept individual sacrosanct – putând fi considerat, fără îndoială şi un drept social – care pare să progreseze în mod constant în societăţile noastre europene. Cu toate acestea, deşi dreptul la educaţie este una din pietrele de temelie ale protecţiei individului prin Convenţie, nu poate, în opinia noastră, să fie exprimat cu aceeaşi forţă în raport cu cel a dreptului părinţilor de a asigura educaţia copiilor lor în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice. Lucrurile sunt aici uşor diferite, dintr-un anumit număr de motive:

i) Acest drept, deşi legat de dreptul la educaţie, nu se întoarce direct la beneficiarul esenţial al dreptului, şi anume, destinatarul educaţiei, cel care are dreptul de a fi educat. Dreptul îi priveşte pe părinţi – al căror drept direct la educaţie nu este implicat în circumstanţele din speţă – şi este limitat la un singur aspect al educaţiei, şi anume convingerile lor religioase şi filozofice.

ii) Există cu certitudine o legătură clară între educaţia pe care copiii primesc în cadrul şcolii şi ideile şi opiniile religioase şi filozofice – decurgând din convingeri – care prevalează în familie, o legătură care necesită o anumită armonizare a acestor aspecte între mediul şcolar şi cercul familial; cu toate acestea, Europa s-a schimbat în mod spectaculos în acest domeniu, ca şi în altele, odată cu adoptarea Protocolului nr. 1. În prezent, cei mai mulţi dintre noi trăim în societăţi multiculturale şi multietnice în cadrul statelor naţionale – caracteristică acum comună acestor societăţi – şi copiii care evoluează în acest mediu intră zilnic în contact cu idei şi opinii diferite faţă de cele care provin de la şcoală şi de la părinţii lor. Relaţiile umane în afara casei părinteşti şi mijloacele moderne de comunicare contribuie fără îndoială la acest fenomen. Ca urmare, copiii au căpătat obiceiul de a primi o varietate de idei şi opinii, de multe ori contradictorii, iar influenţa şcolii, ca şi cea a părinţilor în acest domeniu, este în prezent relativ redusă.

iii) Componenţa societăţilor noastre schimbându-se, statului îi este din ce în ce mai dificil să acopere nevoile individuale ale părinţilor în domeniul educaţiei. Am îndrăzni să spunem că principala sa preocupare – şi este vorba despre o preocupare fondată – ar trebui să fie de a oferi copiilor o educaţie care să le garanteze deplina lor integrare în societatea în care trăiesc, şi de a-i pregăti cât mai bine pentru a răspunde efectiv aşteptărilor societăţii faţă de membrii săi. Deşi acest aspect al educaţiei nu aduce nimic nou – este atemporal –, a căpătat recent o importanţă mai mare având în vedere particularităţile epocii noastre şi compoziţia societăţilor actuale. Mai mult, funcţiile statului s-au deplasat în mare măsură, alunecând de la preocupările părinţilor la preocupările întregii societăţi, limitând astfel capacitatea părinţilor de a stabili, în afara casei părinteşti, tipul de educaţie care trebuie oferit copiilor lor.

În concluzie, ni se pare că, spre deosebire de alte garanţii consacrate de Convenţie, cărora jurisprudenţa întemeiată pe aceasta le-a extins domeniul de aplicare al protecţiei – şi acesta este şi cazul dreptului la educaţie –, dreptul părinţilor în ceea ce priveşte art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1 nu pare în mod realist să câştige pondere în cadrul punerii în balanţă în vederea examinării proporţionalităţii.

La extrema opusă, reprezentând cealaltă parte a ecuaţiei proporţionalităţii, se află dreptul societăţii, ilustrat prin măsurile autorităţilor de a menţine crucifixele pe pereţii şcolilor publice, de a-şi manifesta convingerile religioase (majoritare). Acest drept, în circumstanţele din speţă, are influenţă asupra dreptului părinţilor de a-şi educa copiii în conformitate cu religia lor şi – mai precis, în această cauză – cu convingerile lor filozofice?

Pentru a răspunde, trebuie interpretată jurisprudenţa întemeiată pe Convenţie şi aplicată la circumstanţele particulare ale speţei. Prima întrebare la care trebuie dat un răspuns este cea a unui consens european. Există în domeniu vreun consens european – care să permită, să impună sau să interzică afişarea de simboluri creştine religioase în şcolile publice – care ar trebui să determine poziţia Curţii în acest domeniu?

Răspunsul reiese cu claritate chiar din hotărârea Curţii, în partea care oferă o prezentare a dreptului şi practicii din statele membre ale Consiliului Europei cu privire la prezenţa simbolurilor religioase în şcolile publice (pct. 26 şi următoarele): între statele europene, nu există un consens privind interzicerea prezenţei unor astfel de simboluri religioase, pe care puţine state le interzic în mod expres. Desigur, există o tendinţă crescândă de a scoate în afara legii – în special prin decizii ale înaltelor instanţe naţionale – posibilitatea de a expune crucifixele în şcolile publice; cu toate acestea, numărul statelor care au adoptat măsuri de interzicere a expunerii crucifixului în locurile publice şi sfera de aplicare a activităţii judiciare interne nu permit Curţii să presupună că există un consens împotriva unei astfel de expuneri. Acest lucru este valabil mai ales dacă ţinem seama de faptul că în Europa există un anumit număr de ţări în care creştinismul rămâne religia oficială sau predominantă şi, de asemenea, după cum am subliniat, de faptul că anumite state permit în mod clar, prin dreptul sau practica lor, expunerea crucifixului în locurile publice.

Pe măsură ce vorbim despre consens, trebuie amintit că Curtea este o instanţă, nu un organism parlamentar. Ori de câte ori apreciază limitele protecţiei acordate de Convenţie, Curtea ia cu atenţie în considerare nivelul de protecţie existent la nivelul statelor europene; Curtea are sigur posibilitatea de a ridica acest nivel de protecţie la un nivel superior faţă de cel acordat ca atare sau de către un astfel de stat pârât, cu condiţia, totuşi, ca probe solide să ateste că un număr mare de alte state europene au adoptat deja acest nivel de protecţie, sau că există o tendinţă clară de a creşte nivelul protecţiei. Acest principiu nu se aplică în mod pozitiv în speţă, chiar dacă, este adevărat, există o tendinţă în favoarea interzicerii expunerii simbolurilor religioase în instituţiile publice.

Întrucât practica în materie rămâne eterogenă între statele europene, singurele orientări care pot ajuta Curtea să găsească un echilibru corect între interesele drepturilor aflate în joc emană din jurisprudenţa sa anterioară. Cuvintele-cheie care reies din aceasta sunt „neutralitate şi imparţialitate”. După cum observă Curtea în această hotărâre, „statele au sarcina de a asigura, rămânând neutre şi imparţiale, exercitarea diferitelor religii, culturi şi credinţe. Rolul lor este de a contribui la asigurarea ordinii publice, a păcii religioase şi a toleranţei într-o societate democratică, în special între grupuri opuse” (pct. 60, in fine, din hotărâre).

Nu se poate nega, credem, că expunerea crucifixelor în şcolile publice italiene ţine de un simbolism religios care are impact asupra obligaţiei de neutralitate şi de imparţialitate a statului, chiar dacă într-o societate europeană modernă simbolurile par să îşi piardă treptat ponderile importante pe care le aveau în trecut şi chiar dacă abordările mai pragmatice şi raţionaliste definesc astăzi, pentru mari segmente de populaţie, adevăratele valori sociale şi ideologice.

Întrebarea care se pune în acest stadiu este nu numai dacă expunerea crucifixului aduce atingere neutralităţii şi imparţialităţii, ceea ce este, evident, cazul, ci şi dacă dimensiunea nerespectării justifică constatarea unei încălcări a Convenţiei în circumstanţele speţei. Concluzionăm aici – nu fără o anumită ezitare – că răspunsul este negativ, subscriind astfel la raţionamentul principal al Curţii, în special la abordarea sa privind rolul religiei majoritare în societatea italiană (pct. 71 din hotărâre), caracterul esenţial pasiv al simbolului care nu poate fi considerat drept o formă de îndoctrinare (pct. 72 din hotărâre) şi, de asemenea, contextul educaţional în care se înscrie prezenţa crucifixelor pe pereţii şcolilor publice. Aşa cum se subliniază în hotărâre, „[p]e de o parte, această prezenţă nu este asociată cu predarea obligatorie a creştinismului (...). Pe de altă parte, (...) Italia deschide în paralel spaţiul şcolar şi pentru alte religii. Guvernul arată astfel în mod special că purtarea de către elevi a vălului islamic şi a altor simboluri şi ţinute vestimentare cu conotaţie religioasă nu este interzisă, sunt prevăzute spaţii pentru a facilita reconcilierea şcolarizării şi practicilor religioase nemajoritare (…) iar educaţia religioasă opţională poate fi făcută în instituţie pentru «toate confesiunile religioase recunoscute»” ( pct. 74 din hotărâre). Atestând o toleranţă religioasă care se exprimă printr-o abordare liberală care permite tuturor confesiunilor să-şi manifeste liber convingerile religioase în şcolile publice, aceste elemente constituie în opinia noastră un factor crucial de „neutralizare” a semnificaţiei simbolice a prezenţei crucifixului în şcolile publice.

Am spune totodată că această abordare liberală serveşte însuşi conceptului de „neutralitate”; ea reprezintă celălalt versant, de exemplu, al unei politici care interzice expunerea oricărui simbol religios într-un loc public.

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI BONELLO

(Traducere)

1.1 O instanţă a drepturilor omului nu poate fi învinsă de un Alzheimer istoric. Nu are dreptul să ignore continuitatea culturală a cursului unei naţiuni prin timp, nici să neglijeze ceea ce de-a lungul secolelor a ajutat la modelarea şi definirea profilului unui popor. Nicio instanţă supranaţională nu poate să substituie propriile sale modele etice calităţilor pe care istoria le-a întipărit în identitatea naţională. O instanţă a drepturilor omului are drept rol să protejeze drepturile fundamentale, dar fără a pierde vreodată din vedere faptul acesta: „cutumele nu sunt capricii care să treacă. Ele evoluează în timp, solidifică de-a lungul istoriei pentru a forma un ciment cultural. Ele devin simboluri extrem de importante care definesc identitatea naţiunilor, triburilor, religiilor şi indivizilor”¹.

1.2 O instanţă europeană nu trebuie să fie chemată să distrugă secole de tradiţie europeană. Nicio instanţă şi, cu siguranţă, nu Curtea ar trebui să fure italienilor o parte din personalitatea lor culturală.
1.3 Înainte de a ne alătura oricărei cruciade care are tendinţa de a demoniza crucifixul, credem că trebuie să plasăm în contextul său istoric adecvat prezenţa acestui simbol în şcolile italiene. Timp de secole, practic, toată educaţia predată în Italia a fost făcută de către Biserică, de către ordinele şi organizaţiile sale religioase, şi foarte puţin de către alte instituţii. Un mare număr – dacă nu majoritatea – de şcoli, colegii, universităţi şi alte instituţii de învăţământ din Italia au fost fondate, finanţate sau administrate de către Biserică, de către membrii săi sau de către ramificaţiile sale. Principalele etape ale istoriei au făcut din educaţie şi creştinism noţiuni aproape interschimbabile; prin urmare, prezenţa seculară a crucifixului în şcolile italiene nu are de ce să şocheze sau să surprindă. De fapt, mai degrabă absenţa sa ar fi şocantă sau surprinzătoare.
1.4 Până destul de recent, statul „laic” nu se îngrijea de educaţie, misiune esenţială pe care o delega, în mod implicit, instituţiilor creştine. Abia treptat statul a început să-şi asume responsabilităţile în ceea ce priveşte educarea populaţiei pentru a propune altceva decât un cvasimonopol religios asupra educaţiei. Prezenţa crucifixului în şcolile italiene nu face altceva decât să confirme această realitate istorică incontestabilă şi milenară; aproape am putea spune că crucifixul este acolo din momentul în care există şcolile. Şi iată că acum a fost sesizată o instanţă care se află sub o cupolă de sticlă, la mii de kilometri distanţă, astfel încât peste noapte a dat un veto pentru ceva care a supravieţuit timp de nenumărate generaţii. Curtea este invitată să se facă complice al unui act major de vandalism cultural. În opinia mea, William Faulkner a atins miezul problemei: trecutul nu moare niciodată. De fapt, nici nu există trecut.² Fie că ne place sau nu, parfumul şi duhoarea istoriei ne însoţesc întotdeauna.
1.5 Reprezintă o aberaţie şi o lipsă de informaţii să se afirme că prezenţa crucifixului în şcolile italiene reflectă o măsură fascistă reacţionară impusă, între înghiţiturile de ulei de ricin, de Signor Mussolini. Circularele lui Mussolini nu fac decât să ia act în mod formal de o realitate istorică anterioară cu multe secole naşterii sale şi care, fără a ţine seama de vitriolul anticrucifix lansat de doamna Lautsi, ar putea sa-i supravieţuiască încă mult timp de aici încolo. Curtea ar trebui să dea întotdeauna dovadă de circumspecţie atunci când analizează libertăţile în raport cu libertăţile altor popoare, inclusiv libertatea acestora de a-şi preţui propria lor amprentă culturală. Oricare ar fi aceea, este unică. Naţiunile nu-şi modelează istoria sub impulsul momentului.
1.6 Ritmul calendarului şcolar italian confirmă legăturile istorice inextricabile care există în Italia între educaţie şi religie, legături persistente care au supravieţuit timp de secole. Şi astăzi, elevii merg la şcoală în zilele consacrate zeilor păgâni (Diana/Luna, Marte, Hercule, Jupiter, Venus, Saturn) şi se odihnesc duminica (domenica, ziua Domnului). Calendarul şcolar imită calendarul religios, sărbătorile fiind calculate după sărbătorile creştine. Paşti, Crăciun, Postul Mare, carnaval (carnevale, perioada în care disciplina religioasă permitea consumul de carne), Boboteaza, Rusaliile, Adormirea Maicii Domnului, Corpus Christi, Adventul, Ziua tuturor sfinţilor, Ziua morţilor: un ciclu anual – şi acest lucru este evident – este mult mai lipsit de laicitate decât ar conta vreun crucifix pe vreun perete. Ar fi bine ca doamna Lautsi să se abţină de la a solicita serviciile Curţii, în nume propriu şi în numele laicităţii, astfel încât să fie eliminat calendarul şcolar italian, un alt element al moştenirii culturale creştine care a supravieţuit trecerii secolelor, fără a exista vreo dovadă că s-a adus un prejudiciu ireparabil progresului libertăţii, emancipării, democraţiei şi civilizaţiei.