Marea cameră cauza lautsi şi alţii împotriva italiei

Care drepturi? Libertatea de religie şi de conştiinţă?
2.1 Problemele ridicate de această cauză au fost eludate din cauza unei lipse deplorabile de claritate şi de definire. Convenţia consacră protejarea libertăţii de conştiinţă şi de religie (art. 9). Nimic mai puţin decât aceasta, desigur, dar nimic în plus.
2.2 În paralel cu libertatea de religie, am observat că s-a creat în societăţile civilizate un catalog de valori remarcabile (de multe ori lăudabile) care sunt legate de libertatea de religie, fiind în acelaşi timp distincte de aceasta: laicitatea, pluralismul, separarea dintre Biserică şi stat, neutralitatea confesională sau toleranţa religioasă. Toate aceste valori reprezintă materii prime democratice superioare în care statele contractante sunt libere să investească sau nu, ceea ce multe din ele au făcut-o. Totuşi, nu este vorba despre valori protejate de Convenţie, şi este o greşeală fundamentală să se jongleze cu conceptele sale diferite ca şi cum ar fi interschimbabile cu libertatea de religie. Din păcate, jurisprudenţa Curţii conţine, de asemenea, urme ale unei astfel de exagerări care nu este deloc riguroasă.
2.3 Convenţia a conferit Curţii sarcina de a asigura respectarea libertăţii de religie şi de conştiinţă, dar nu i-a acordat puterea de a constrânge statele să urmeze laicitatea sau de a le forţa să adopte un regim de neutralitate confesională. Este opţiunea fiecărui stat să opteze sau nu pentru laicitate şi să decidă dacă – şi, după caz, în ce măsură – intenţionează să separe Biserica de administrarea afacerilor publice. Ceea ce statul nu ar trebui să facă este să priveze pe cineva de libertatea sa de religie şi de conştiinţă. Un abis axiomatic separă un concept prescriptiv de alte concepte, neprescriptive.
2.4 Majoritatea argumentelor formulate de reclamantă solicită Curţii să garanteze separarea Bisericii şi a statului şi să asigure respectarea unui regim de laicitate aseptică în şcolile italiene. Or aceasta, pentru a spune lucrurile în mod franc, nu este problema Curţii. Aceasta trebuie să se asigure că doamna Lautsi şi copiii săi se bucură pe deplin dreptul lor fundamental la libertatea de religie şi de conştiinţă, şi asta e tot.

2.5 Convenţia se dovedeşte a fi foarte utilă, cu inventarul său detaliat şi exhaustiv referitor la ceea ce înseamnă cu adevărat libertatea de religie şi de conştiinţă, şi ar fi bine să ţinem cont de aceste constrângeri instituţionale. Libertatea de religie nu înseamnă laicitate. Libertatea de religie nu înseamnă separarea dintre Biserică şi stat. Libertatea de religie nu înseamnă echidistanţă în probleme religioase. Toate aceste concepte sunt cu siguranţă seducătoare, dar nimeni nu a numit până acum Curtea gardian al acestora. În Europa, laicitatea este opţională; libertatea de religie nu este opţională.

2.6 Libertatea de religie şi libertatea de a nu avea o religie constau de fapt în dreptul de a practica în mod liber orice religie aleasă de individ, dreptul de a-şi schimba în mod liber religia, dreptul de a nu îmbrăţişa nicio religie şi dreptul de a-şi manifesta religia prin credinţe, cult, instruire şi observanţă. Catalogul Convenţiei se opreşte aici, mai puţin în apărarea statului laic.
2.7 Rolul mai degrabă modest al Curţii rămâne acela de a stabili dacă expunerea în şcolile publice italiene a ceea ce unii îl văd ca pe un simbol creştin şi alţii ca pe un accesoriu cultural a încălcat, în vreun fel, dreptul fundamental al doamnei Lautsi şi al copiilor săi la libertatea de religie, astfel cum este definită chiar de Convenţie.
2.8 Cred că nu e important cine ar putea, în mod convingător, să se angajeze să susţină că prezenţa crucifixului în şcolile publice italiene ar putea afecta doctrina laicităţii şi pe cea a separării dintre Biserică şi stat. În acelaşi timp, cred că nimeni nu ar putea pleda cu certitudine că prezenţa unui crucifix a încălcat în vreun fel dreptul membrilor familiei Lautsi de a practica orice religie aleasă de aceştia, de a-şi schimba religia, de nu a avea nicio religie sau de a-şi manifesta convingerile, după caz, prin cult, prin instruire şi prin observanţă, sau dreptul lor de a respinge pur şi simplu tot ceea ce ei ar putea considera drept un simplu obiect al superstiţiei.
2.9 Cu sau fără crucifix pe peretele unei săli de clasă, familia Lautsi s-a bucurat de libertatea de conştiinţă şi de religie absolută şi total nelimitată, astfel cum este definită de Convenţie. Este posibil ca prezenţa unui crucifix într-o sală de clasă să fie percepută ca o trădare a laicităţii şi un eşec nejustificat al regimului de separare a Bisericii de stat; aceste doctrine, totuşi, oricât de atractive şi seducătoare ar fi, nu sunt nicăieri prevăzute de Convenţie, iar acestea nu sunt elemente constitutive necesare pentru libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă. Autorităţile italiene, nu Curtea, au responsabilitatea de a garanta laicitatea dacă acestea consideră că laicitatea face sau ar trebui să facă parte din arhitectura constituţională italiană.
2.10 Având în vedere rădăcinile istorice ale prezenţei crucifixului în şcolile italiene, eliminarea lui din locul unde acesta se află, discret şi pasiv, de secole, nu ar fi deloc un semn de neutralitate a statului. A-l scoate ar constitui o aderare pozitivă şi agresivă la agnosticism sau laicitate, şi nu ar fi, fără îndoială, un act neutru. Menţinerea unui simbol acolo unde s-a aflat dintotdeauna nu este un act de intoleranţă al celor credincioşi sau al tradiţionaliştilor culturali. Eliminarea sa ar fi un act de intoleranţă al agnosticilor şi al laicilor.
2.11 De-a lungul secolelor, milioane de copii italieni s-au aflat în prezenţa crucifixelor în şcoli. Acest lucru nu a făcut din Italia un stat confesional, nici din italieni cetăţenii unei teocraţii. Reclamanţii nu au prezentat Curţii niciun element care să demonstreze că persoanele aflate în prezenţa crucifixului şi-ar fi pierdut, în vreun mod, deplina libertate de a-şi manifesta convingerile lor religioase individuale şi personale sau dreptul lor de a refuza orice religie. Prezenţa unui crucifix într-o sală de clasă nu pare să-i fi afectat vreunui italian libertatea sa de a crede sau de a nu crede, de a îmbrăţişa ateismul, agnosticismul, anticlericalismul, laicitatea, materialismul, relativismul sau lipsa unei religii doctrinare, de a-şi renega, apostazia sau de a îmbrăţişa un crez sau o „erezie”, după la alegerea sa, care i se părea suficient de atractivă, cu aceeaşi forţă şi cu aceeaşi vervă cu care ceilalţi au ales să îmbrăţişeze în mod liber o confesiune creştină. În cazul în care ar fi fost prezentat astfel de elemente, aş fi votat cu vehemenţă pentru o încălcare a Convenţiei.
Care drepturi? Dreptul la instruire?
3.1 Art. 2 din Protocolul nr. 1 garantează dreptul părinţilor de a se asigura că instruirea oferită copiilor lor este în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice. Sarcina Curţii este de a controla şi garanta respectarea acestui drept.
3.2 Corespunde simpla prezenţă a unui simbol tăcut şi pasiv într-o sală de clasă a unei şcoli italiene „instruirii”? Reprezintă aceasta un obstacol în exercitarea unui drept garantat? În zadar cercetez, dar nu văd cum. Convenţia interzice în mod specific orice instruire şcolară care nu convine părinţilor din motive religioase, etice sau filozofice. Cuvântul-cheie al acestei norme este în mod evident „instruire”, şi ne întrebăm în ce măsură prezenţa mută a unui simbol al continuităţii culturale europene ar putea fi considerat instruire, în sensul acestui cuvânt mai degrabă lipsit de echivoc.
3.3 În opinia mea, ceea ce interzice Convenţia este orice îndoctrinare, flagrantă sau insidioasă, confiscarea agresivă a tinerelor spirite, prozelitismul invaziv, aplicarea prin sistemul public de învăţământ a oricărui obstacol în calea acceptării ateismului, agnosticismului sau alegerea unei alte credinţe. Simpla expunere a mărturiei tăcute a unui simbol istoric, care face parte într-un mod atât de incontestabil din patrimoniul european, nu constituie „instruire”, şi nu produce o încălcare gravă a dreptului fundamental al părinţilor de a stabili ce orientare religioasă, dacă este cazul, trebuie să urmeze copiii lor.
3.4 Chiar admiţând că simpla prezenţă a unui obiect mut ar trebui să fie interpretată ca „instruire”, reclamanţii nu au răspuns la întrebarea capitală privind proporţionalitatea – strâns legată de exercitarea drepturilor fundamentale, atunci când acestea sunt în conflict cu drepturile altora –, cu alte cuvinte, punerea în balanţă care trebuie realizată între diferitele interese concurente.
3.5 Toţi părinţii celor treizeci de elevi care se află într-o sală de clasă italiană se bucură în mod egal de dreptul fundamental al copiilor lor, garantat de Convenţie, de a primi o instruire în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice, drepturi cel puţin echivalente cu cel de care ce bucură copiii doamnei Lautsi. Părinţii unui singur elev doresc să beneficieze de o instruire „fără crucifix”, iar părinţii altor douăzeci şi nouă de elevi, care şi ei îşi exercită nu mai puţin fundamentala lor libertate de decizie, doresc să beneficieze de o instruire „cu crucifix”. Până în prezent, nimeni nu a avansat niciun motiv pentru care voinţa părinţilor unui singur elev ar trebui să conteze, iar părinţii altor douăzeci şi nouă de elevi să renunţe. Părinţii acestor douăzeci şi nouă de copii au un echivalent drept fundamental, echivalent ca forţă şi intensitate, ca şi copiii lor să fie instruiţi în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice, indiferent dacă sunt în favoarea crucifixului sau pur şi simplu indiferenţi faţă de acesta. Doamna Lautsi nu îşi arogă dreptul de a anula dreptul tuturor părinţilor celorlalţi elevi din clasă, care doresc să îşi exercite acest drept, cu privire la care ea solicită în mod expres Curţii să nu fie exercitat de ceilalţi.
3.6 Lupta împotriva crucifixului, încurajată de doamna Lautsi, nu poate în niciun fel constitui o măsură care să permită asigurarea neutralităţii într-o sală de clasă. Acest lucru ar face ca filozofia „ostilă crucifixului” a părinţilor unui singur elev să prevaleze în raport cu filozofia „receptivă la crucifix” a părinţilor altor douăzeci şi nouă de elevi. Dacă părinţii unui singur elev îşi revendică dreptul de a-şi vedea copiii educaţi în lipsa unui crucifix, părinţii celorlalţi douăzeci şi nouă de elevi trebuie să aibă şi ei posibilitatea de a revendica un drept egal, al prezenţei crucifixului, fie ca simbol creştin tradiţional, fie ca simplu suvenir cultural.
Mic aparteu
4.1 Foarte recent, Curţii i s-a solicitat să stabilească dacă o interdicţie pronunţată de autorităţile turce cu privire la difuzarea romanului Cele unsprezece mii de vergi, de Guillaume Apollinaire, era justificată într-o societate democratică. Pentru a considera că acest roman nu ţine de pornografie violentă, trebuie să ai un dispreţ suveran faţă de principiile morale contemporane³. Totuşi, Curtea s-a lansat eroic în apărarea acestor adunături de obscenităţi transcendentale, sub pretextul că face parte din patrimoniul cultural european⁴.
4.2 Ar fi fost ciudat, în opinia noastră, să apere şi să răscumpere Curtea acest morman suficient de mediocru de obscenităţi greţoase care au circulat pe ascuns, bazându-se pe o vagă apartenenţă la „patrimoniul european” şi, în acelaşi timp, să nege valoarea de patrimoniu european a unei embleme pe care milioane de europeni au recunoscut-o de-a lungul secolelor ca pe un simbol atemporal al mântuirii prin iubire universală.

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI POWER

(Traducere)

Această cauză ridică întrebări cu privire la domeniul de aplicare al anumitor dispoziţii ale Convenţiei, iar corectarea de către Marea Cameră a unei serii de erori conţinute în hotărârea Camerei era atât necesară, cât şi judicioasă. Corectura esenţială rezidă în constatarea că alegerea prezenţei crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice ţine, în principiu, de marja de apreciere a unui stat pârât (pct. 70 din hotărâre). În exercitarea funcţiei sale de supraveghere, Curtea a confirmat jurisprudenţa sa anterioară⁵ potrivit căreia „vizibilitatea preponderentă” în mediul şcolar pe care un stat o poate conferi religiei majoritare a unei ţării nu este suficientă în sine pentru a indica un proces de îndoctrinare de natură să se stabilească o încălcare a cerinţelor art. 2 din Protocolul nr. 1 (pct. 71 din hotărâre).

Marea Cameră corectează, de asemenea, concluzia mai degrabă speculativă din hotărârea Camerei (pct. 55 din hotărârea Camerei), referitoare la riscul „mai ales prezent” ca expunerea unui crucifix să fie deranjantă emoţional pentru elevii religiilor minoritare sau elevii care nu practică nicio religie. Având în vedere rolul crucial al „probei” în orice procedură judiciară, Marea Cameră observă în mod întemeiat că nu dispune Curtea de elemente care să ateste orice fel de influenţă a prezenţei unui simbol religios asupra elevilor (pct. 66 din hotărâre). Recunoscând în acelaşi timp că ar „putea (...) fi înţeleasă” impresia reclamantei cu privire la lipsa de respect faţă de drepturile sale, Marea Cameră confirmă faptul că percepţia subiectivă a persoanei în cauză nu era suficientă pentru a caracteriza o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 1. Reclamanta ar fi putut să fie ofensată de prezenţa crucifixului în sălile de clasă, însă existenţa unui drept „de a nu fi ofensat” nu a fost niciodată recunoscută în cadrul Convenţiei. Infirmând hotărârea Camerei, Marea Cameră nu face altceva decât să confirme o jurisprudenţă constantă (referitoare în special la art. 10) care recunoaşte că simpla „ofensă” nu este un fapt împotriva căruia un individ poate fi imunizat prin lege.

Totuşi, hotărârea Camerei conţinea o altă concluzie fundamentală, în opinia noastră, greşită, despre care Marea Cameră nu a comentat, deşi, în opinia noastră, merită câteva clarificări. Camera a subliniat în mod corect faptul că statul are obligaţia de a asigura neutralitatea confesională în cadrul educaţiei publice (pct. 56 din hotărârea Camerei). Cu toate acestea, a concluzionat în continuare, în mod incorect, că această obligaţie impune ca o ideologie (sau un set de idei) să fie plasată mai presus faţă de orice alt punct de vedere religios şi/sau filozofic sau faţă de orice altă viziune asupra lumii. Neutralitatea necesită o abordare pluralistă, nu laică, din partea statului. Ea promovează respectul pentru toate viziunile asupra lumii, nu preferinţa pentru una singură. În opinia noastră, hotărârea Camerei era frapantă întrucât nu recunoştea că laicitatea (convingerea sau viziunea asupra lumii preferată de reclamantă) este, în sine, o ideologie între altele. A prefera laicitatea altor viziuni asupra lumii – fie ele religioase, filozofice sau de altă natură – nu reprezintă o opţiune neutră. Convenţia impune să fie respectate convingerile reclamantei în măsura în care educaţia şi instruirea oferite copiilor săi sunt în joc. Convenţia nu impune ca aceste convingeri să fie opţiunea preferată şi aprobată faţă de toate celelalte.

În opinia sa separată, judecătorul Bonello subliniază că, în tradiţia europeană, educaţia (şi, în opinia noastră, valorile care sunt reprezentate de demnitatea umană, toleranţa şi respectul pentru individ, fără de care în opinia noastră nu poate exista nicio bază durabilă pentru protecţia drepturilor omului), îşi are rădăcinile, din punct de vedere istoric, mai ales în tradiţia creştină. A se interzice în şcolile publice, fără a ţine cont de dorinţele naţiunii, expunerea unui simbol reprezentativ al acestei tradiţii – sau al oricărei alte tradiţii religioase – şi a solicita ca statul să urmeze o programă nu pluralistă, ci laică riscă să ne facă să alunecăm spre un teren al intoleranţei, noţiune care este contrară valorilor Convenţiei.

Reclamanţii invocă o încălcare a dreptului lor la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Or, noi nu vedem nicio ingerinţă în libertatea lor de a-şi exprima convingerile personale. Criteriul pentru a stabili dacă s-a produs o încălcare în temeiul art. 9 nu este existenţa unei „ofense”, ci a unei „coerciţii” ⁶. Acest articol nu creează un drept de a nu fi ofensat de manifestarea convingerilor religioase ale altora, chiar şi atunci când statul conferă o „vizibilitate preponderentă” acestor convingeri. Expunerea unui simbol religios nu obligă, nici nu constrânge pe cineva să facă sau să se abţină de la a face ceva. Nu impune angajarea într-o anumită activitate, chiar dacă nu este exclus să solicite sau să stimuleze discuţia şi schimbul deschis de opinii. Nu împiedică un individ să urmeze ceea ce îi dictează conştiinţa şi nu exclude posibilitatea ca acesta să-şi exprime propriile convingeri şi idei religioase.

Marea Cameră susţine că prezenţa crucifixului constituie în esenţă un simbol pasiv şi consideră acest aspect ca având o foarte mare importanţă, având în vedere principiul neutralităţii. Subscriem în această privinţă la avizul Curţii, întrucât simbolul, prin caracterul său pasiv, nu are nimic coercitiv. Trebuie totuşi să admitem că, în principiu, simbolurile (fie ele religioase, culturale sau de altă natură) sunt purtătoare de semnificaţie. Ele pot fi tăcute comunicând în acelaşi timp, fără a implica în vreun fel coerciţia sau îndoctrinarea. Elemente necontestate de care dispune Curtea arată că Italia îşi deschide spaţiul şcolar către o varietate de religii, şi nu există niciun indiciu că ar exista vreun fel de intoleranţă faţă de elevii care nu au o credinţă sau faţă de cei care susţin convingeri filozofice care nu sunt legate de o religie. Purtarea vălului islamic este permisă. Începutul şi sfârşitul Ramadanului sunt „adesea celebrate”. În acest context al pluralismului şi al toleranţei religioase, un simbol creştin aplicat pe peretele unei săli de clasă nu face altceva decât să reprezinte o altă viziune şi diferită a lumii. Prezentarea şi luarea în considerare a diferitelor puncte de vedere reprezintă parte integrantă a procesului educativ. Promovează dialogul. O educaţie cu adevărat pluralistă implică punerea în contact a elevilor cu o întreagă gamă de idei diferite, inclusiv idei care nu sunt ale lor. Dialogul devine posibil şi are, probabil, sensul său atunci când există o diferenţă veritabilă în opinii şi un schimb onest de idei. Dacă se realizează într-un spirit de deschidere, de curiozitate, de toleranţă şi de respect, această intersectare de idei poate duce la o mai mare claritate şi reprezentare, pentru că favorizează dezvoltarea gândirii critice. Educaţia ar fi diminuată în cazul în care copiii nu s-ar confrunta cu puncte de vedere diferite asupra vieţii şi nu ar avea, prin acest proces, posibilitatea de a învăţa importanţa respectării diversităţii.
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI MALINVERNI, LA CARE SE RALIAZĂ JUDECĂTOAREA KALAIGIEVA

1. Marea Cameră a ajuns la concluzia că nu a existat nicio încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 1, pe motiv că „alegerea prezenţei crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice ţine, în principiu, de marja de apreciere a statului pârât” (pct. 70, a se vedea, de asemenea, pct. 69).

Ni se pare greu să urmăm acest argument. Utilă, chiar comodă, teoria marjei de apreciere reprezintă o tehnică care poate fi mânuită delicat, deoarece amploarea marjei depinde de un mare număr de parametri: dreptul în cauză, gravitatea încălcării, existenţa unui consens european etc. Astfel, Curtea a precizat că „amploarea marjei de apreciere nu este aceeaşi pentru toate cauzele, ci variază în funcţie de context (...). Factorii relevanţi includ natura dreptului Convenţional în joc, importanţa sa pentru individ şi natura activităţilor în cauză.⁷ Aplicarea corectă a acestei teorii se face aşadar în funcţie de importanţa relativă atribuită acestor diferiţi factori. În cazul în care Curtea decretează că marja de apreciere este limitată, adeseori hotărârea va fi aceea a unei încălcări a Convenţiei; în schimb, dacă va considera că marja de apreciere este largă, statul pârât va fi de cele mai de multe ori „achitat”.

În prezenta cauză, bazându-se în principal pe lipsa unui consens european, Marea Cameră a invocat teoria marjei de apreciere (pct. 70). În acest sens, observăm că prezenţa simbolurilor religioase în şcolile publice nu este prevăzută în mod expres, în afară de Italia, decât într-un număr foarte restrâns de state membre ale Consiliului Europei (Austria, Polonia, câteva landuri germane; pct. 27). În schimb, în marea majoritate a statelor, această problemă nu face obiectul unor reglementări specifice. Ni se pare dificil, în aceste condiţii, să tragem din această stare de fapt concluzii ferme privind un consens european.

În ceea ce priveşte reglementarea referitoare la această chestiune, am observat în treacăt că prezenţa crucifixului în şcolile publice italiene se bazează pe un temei juridic extrem de fragil: un decret regal foarte vechi, întrucât datează din 1860, apoi o circulară fascistă din 1922, şi apoi decretele regale din 1924 şi 1928. Este vorba aşadar despre acte foarte vechi şi care, întrucât nu emană de la Parlament, sunt lipsite de orice legitimitate democratică.

În schimb, ceea ce ni se pare a fi mai important este faptul că, atunci când au fost solicitate să se pronunţe pe această temă, instanţele supreme sau constituţionale europene au susţinut de fiecare dată şi fără excepţie că principiul neutralităţii religioase a statului trebuie să prevaleze: Curtea Constituţională germană, Curtea Federală elveţiană, Curtea Constituţională poloneză şi, într-un context uşor diferit, Curtea de Casaţie italiană (pct. 28 şi 23).

Oricum, un lucru este cert: teoria marjei de apreciere nu dispensează Curtea de la obligaţia de a-şi exercita funcţiile care îi revin în temeiul art. 19 din Convenţie, de a asigura respectarea obligaţiilor rezultate pentru state din Convenţie şi protocoalele sale. Or, art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1 creează în sarcina statelor o obligaţie pozitivă de a respecta dreptul părinţilor de a asigura educaţia copiilor în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice.

Această obligaţie pozitivă rezultă din verbul „a respecta”, care figurează la art. 2 din Protocolul nr. 1. După cum subliniază în mod corect Marea Cameră, „în plus faţă de un angajament mai degrabă negativ, acest termen implică faptul că statul are o anumită obligaţie pozitivă” (pct. 61). O astfel de obligaţie pozitivă poate fi, de altfel, dedusă şi din art. 9 din Convenţie. Această dispoziţie poate fi de fapt interpretată drept creând în sarcina statelor o obligaţie pozitivă de a crea un climat de toleranţă şi de respect reciproc pentru populaţia acestora.

Putem afirma aşadar că statele se achită într-adevăr de această obligaţie pozitivă atunci când iau în principal în considerare convingerile majorităţii? În plus, marja de apreciere are aceeaşi amploare în cazul în care autorităţilor naţionale li se cere să se achite de o obligaţie pozitivă, atunci când acestea au pur şi simplu o obligaţie de a se abţine? Nu suntem de acord. Dimpotrivă, suntem mai degrabă de părere că, în cazul în care statele trebuie să-şi respecte obligaţiile pozitive, marja de apreciere se micşorează.

În orice caz, potrivit jurisprudenţei, marja de apreciere este însoţită de un control european. Sarcina Curţii constă aşadar în a se asigura că limita marjei de apreciere nu a fost depăşită. În cauza de faţă, recunoscând că prin impunerea prezenţei crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice reglementarea în cauză conferă religiei majoritare o vizibilitate preponderentă în mediul şcolar, Marea Cameră a fost de părere că „acest lucru nu este totuşi suficient în sine pentru… a stabili o încălcare a cerinţelor art. 2 din Protocolul nr. 1”. Nu împărtăşim acest punct de vedere.

2. Trăim astăzi într-o societate multiculturală, în care protecţia efectivă a libertăţii religioase şi a dreptului la educaţie necesită o strictă neutralitate a statului în învăţământul public, care trebuie să facă eforturi să promoveze pluralismul educaţional drept element fundamental al unei societăţi democratice, astfel cum este concepută de Convenţie.⁸ Principiul neutralităţii statului a fost, de altfel, recunoscut în mod expres de însăşi Curtea Constituţională italiană, pentru care din principiul fundamental al egalităţii tuturor cetăţenilor şi din interzicerea oricărei discriminări rezultă că statul trebuie să adopte o atitudine de imparţialitate faţă de convingerile religioase.⁹

Art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1 implică faptul că, în îndeplinirea funcţiilor pe care şi le asumă în domeniul educaţiei şi instruirii, statul veghează la diseminarea cunoştinţelor în mod obiectiv, critic şi pluralist. Şcoala trebuie să fie un loc de intersecţie pentru diferite religii şi convingeri filozofice, unde elevii pot acumula cunoştinţe despre ideile acestora şi tradiţiile respective.