Tradus şi revizuit de ier

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA


HOTĂRÂREA

din 24 septembrie 2013

În Cauza Hadade împotriva României

(Cererea nr. 11871/05)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Hadade împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 3 septembrie 2013,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 11871/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant român, domnul Mircea Hadade („reclamantul”), a sesizat Curtea la 18 februarie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul R. V. Doseanu, avocat în Oradea. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat iniţial de co-agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, iar ulterior – de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul a invocat încălcarea drepturilor sale garantate, inter alia, prin art. 3 şi 5 din Convenţie. Invocând art. 3, acesta s-a plâns în special de caracterul necorespunzător al condiţiilor materiale de detenţie din Penitenciarul Oradea şi de faptul că, în numeroase rânduri, anterior condamnării sale a fost adus în faţa instanţelor interne în ţinuta de penitenciar şi cu cătuşe la mâini. Invocând art. 5, acesta s-a plâns că, pe de o parte, arestarea sa preventivă, prelungită succesiv ulterior, a fost lipsită de justificare şi excesiv de îndelungată, iar pe de altă parte, Curtea de Apel Oradea nu a examinat cu celeritate recursurile introduse de acesta după data de 18 august 2004 împotriva încheierilor pronunţate de Tribunalul Bihor pentru prelungirea arestării preventive.

4. La 1 decembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. S a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în 1957 şi locuieşte în Oradea.

A. Faza urmăririi penale din cadrul procesului penal

6. La 11 aprilie 2003, Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră (IJPF) Bihor a informat Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor că reclamantul, inter alia, era cercetat sub aspectul săvârşirii a două infracţiuni: constituirea unui grup infracţional organizat şi trafic de migranţi.

7. La aceeaşi dată, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a emis o citaţie pe numele reclamantului prin care i se solicita să se prezinte la audieri în calitate de învinuit sub aspectul săvârşirii infracţiunilor menţionate.

8. Prin rezoluţia din 12 aprilie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a dispus începerea urmării penale faţă de reclamant de către IJPF Bihor.

9. La 7 mai 2003, în prezenţa avocatului ales, reclamantul a fost informat asupra drepturilor sale procedurale şi a semnat o declaraţie scrisă prin care se preciza că a fost informat de către autorităţi că a fost inculpat pentru ambele infracţiuni de care fusese învinuit. La aceeaşi dată, reclamantul a fost audiat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor în legătură cu acuzaţiile formulate împotriva sa. Acesta a fost arestat preventiv pe o perioadă de 30 de zile, conform art. 148 lit. c), e), f) şi h) din Codul de procedură penală al României pentru următoarele motive: s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire, există date care justifică temerea că va săvârşi şi alte infracţiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, este recidivist, a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.

B. Faza de judecată: procedura în primă instanţă

10. La 30 mai 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru constituirea unui grup infracţional organizat şi trafic de migranţi.

11. La 4 iunie 2003, la prima audiere în faţa Tribunalului Bihor, reclamantul a contestat legalitatea arestării preventive şi a solicitat instanţei punerea sa în libertate. Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată, Tribunalul Bihor a prelungit arestarea preventivă în cazul reclamantului motivând că aceasta este legală şi că motivele care au justificat măsura iniţială sunt valabile în continuare. Instanţa a reţinut că punerea în libertate a reclamantului ar prezenta un pericol pentru ordinea publică, infracţiunile erau sancţionate cu pedepse severe şi se dovedise că reclamantul s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire deoarece acesta, după ce a aflat de începerea cercetării penale pentru faptele sale, a părăsit domiciliul şi a fost găsit ulterior la altă adresă. În plus, acesta era recidivist şi existau probe la dosar care indicau că săvârşise infracţiunile. Reclamantul a formulat recurs împotriva încheierii.

12. Prin încheierea nerecurabilă din 12 iunie 2003, Curtea de Apel Oradea a respins ca inadmisibil recursul reclamantului împotriva încheierii din 4 iunie 2003. Instanţa a reţinut că, în conformitate cu normele de procedură penală în vigoare, respectiva încheiere nu putea fi atacată cu recurs.

13. Prin încheierile din 23 iunie, 21 iulie, 18 şi 25 august, 15 septembrie, 13 octombrie, 30 octombrie, 10 noiembrie şi 15 decembrie 2003; 26 ianuarie, 23 martie, 18 mai, 24 iunie, 12 august, 9 septembrie, 7 şi 29 octombrie, 11 noiembrie şi 9 decembrie 2004; şi 6 ianuarie, 9 februarie şi 11 martie 2005, Tribunalul Bihor a prelungit arestarea preventivă a reclamantului motivând că arestarea acestuia fusese conformă legii, motivele care justificau măsura iniţială au rămas valabile, existau probe la dosar care indicau că acesta săvârşise infracţiunile, durata arestării preventive nu era nerezonabilă şi existau probe care indicau că acesta prezenta un pericol pentru ordinea publică şi ar putea săvârşi alte infracţiuni, având în vedere pericolul pe care l-a prezentat pentru societate la scurt timp după executarea unei pedepse privative de libertate anterioare. Instanţa a mai respins, fără să prezinte motive suplimentare, cererea reclamantului pentru înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsuri alternative, ca de exemplu obligarea de a nu părăsi localitatea. Reclamantul a declarat recurs împotriva tuturor încheierilor pronunţate de Tribunalul Bihor, cu excepţia celor pronunţate la 18 mai 2004 şi 6 ianuarie, 9 februarie şi 11 martie 2005.

14. Prin încheierile nerecurabile din 1 şi 25 iulie, 21 şi 28 august, 17 septembrie, 20 octombrie, 10 şi 13 noiembrie, şi 18 decembrie 2003; 23 şi 25 martie, 6 iulie, 19 august, 21 septembrie, 12 octombrie, 9 şi 18 noiembrie, şi 21 decembrie 2004, Curtea de Apel Oradea a respins ca inadmisibile sau nefondate recursurile declarate de reclamant. Curtea de apel s-a bazat pe aceeaşi motivare formulată de Tribunalul Bihor pentru respingerea recursurilor reclamantului.

15. La 20 aprilie 2004, reclamantul a solicitat recuzarea tuturor judecătorilor de pe lângă Tribunalul Bihor şi Curtea de Apel Oradea.

16. Prin încheierea din 21 aprilie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca inadmisibilă cererea reclamantului pentru recuzarea judecătorilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea, motivând că reclamantul nu a prezentat motivele cererii sale. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a retrimis dosarul la Curtea de Apel Oradea în vederea examinării cererii pentru recuzarea judecătorilor de pe lângă Tribunalul Bihor. Prin încheierea nerecurabilă din 6 mai 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul reclamantului împotriva deciziei.

17. Prin încheierea din 21 aprilie 2004, Curtea de Apel Oradea a respins cererea reclamantului din 20 aprilie 2004 pentru abţinerea tuturor judecătorilor de pe lângă Tribunalul Bihor, motivând că reclamantul nu a prezentat motivele cererii sale în conformitate cu normele de procedură penală în vigoare. Totodată, instanţa a prelungit arestarea preventivă în cazul reclamantului motivând că aceasta era legală şi că motivele care au justificat măsura iniţială erau valabile în continuare. Prin încheierea nerecurabilă din 23 aprilie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul reclamantului împotriva încheierii.

18. Prin încheierile nerecurabile din 31 martie şi 27 aprilie 2005, Tribunalul Bihor a respins excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de reclamant în legătură cu anumite dispoziţii din Codul de procedură penală al României, motivând fie că reclamantul nu a prezentat motivele excepţiilor ridicate în conformitate cu normele de procedură penală în vigoare, fie că acestea nu erau relevante pentru cauză. Instanţa i-a respins cererea pentru trimiterea acestora la Curtea Constituţională.

19. Prin încheierea nerecurabilă din 15 aprilie 2005, Tribunalul Bihor a admis o excepţie de neconstituţionalitate ridicată de reclamant în legătură cu art. 140 alin. (2) C. proc. pen. referitor la durata arestării preventive şi a trimis cauza la Curtea Constituţională.

20. Prin încheierea din 27 mai 2005, Tribunalul Bihor a respins plângerea formulată de reclamant cu privire la durata arestării sale preventive motivând că reclamantul, prin comportamentul său, inclusiv prin repetatele excepţii de neconstituţionalitate şi cererile pentru recuzarea judecătorilor, a contribuit la durata procedurii. Curtea a prelungit arestarea preventivă a reclamantului susţinând că motivele care au justificat măsura iniţială erau valabile în continuare, acesta a fost inculpat pentru infracţiuni grave, iar punerea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică din cauza gravităţii faptelor sale şi a atitudinii sale pe durata procesului. Reclamantul a declarat recurs împotriva încheierii.

21. Prin încheierea nerecurabilă din 1 iunie 2005, Curtea de Apel Oradea a respins recursul reclamantului şi a menţinut decizia din 27 mai 2005. Instanţa a reţinut că arestarea preventivă a reclamantului era legală şi că motivele care au justificat măsura iniţială erau valabile în continuare, acesta a fost inculpat pentru infracţiuni grave şi nu exista niciun temei pentru punerea sa în libertate. Instanţa a mai reţinut că arestarea preventivă era justificată de periculozitatea infracţiunilor, de circumstanţele deosebite ale cauzei, situaţia personală a reclamantului, eforturile internaţionale făcute pentru a preveni săvârşirea unor infracţiuni similare, impactul negativ asupra societăţii pe care îl are o decizie de punere în libertate a unei persoane inculpate pentru infracţiuni grave, precum şi impresia potenţială pe care ar crea-o potrivit căreia legea nu ar fi aplicată dacă persoana ar fi pusă în libertate.

22. Prin încheierile din 23 iunie şi 11 iulie 2005, Tribunalul Bihor a prelungit arestarea preventivă în cazul reclamantului motivând că aceasta era legală şi că motivele care au justificat măsura iniţială erau valabile în continuare. Instanţa a reamintit constatările făcute anterior potrivit cărora arestarea reclamantului era legală, aceasta nu era excesiv de lungă, comportamentul acestuia a contribuit la durata procedurii, iar excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de reclamant erau irelevante pentru cauză. Reclamantul a declarat recurs împotriva ambelor încheieri.

23. Prin încheierile nerecurabile din 8 şi, respectiv, 15 iulie 2005, Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondate recursurile reclamantului împotriva încheierilor din 23 iunie şi, respectiv, 11 iulie 2005. Instanţa a reţinut că motivele care justificau iniţial arestarea preventivă au rămas valabile şi că nu se justifica nicio măsură alternativă având în vedere că circumstanţele care au condus la arestarea acestuia nu s-au schimbat.

24. Prin încheierile nerecurabile din 3 şi 29 august, precum şi 13 septembrie 2005, Curtea de Apel Oradea a respins recursurile reclamantului împotriva încheierilor pronunţate de Tribunalul Bihor la 1 şi 19 august şi, respectiv, 5 septembrie 2005. Instanţa a prelungit arestarea preventivă a reclamantului susţinând că motivele care au justificat măsura iniţială erau valabile în continuare şi că acesta prezenta în continuare un pericol pentru ordinea publică. În plus, instanţa a reţinut că durata arestării preventive nu era nerezonabilă, având în vedere că nici legislaţia internă, nici Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu stabilesc limitele duratei arestării preventive. De asemenea, date fiind considerentele sus-menţionate, măsurile alternative nu aveau justificare.

25. Prin hotărârea din 30 septembrie 2005, Tribunalul Bihor l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat şi trafic de migranţi în baza probelor cu înscrisuri şi cu martori la pedeapsa cu închisoare de cinci ani. Totodată, instanţa a prelungit arestarea reclamantului. Reclamantul a declarat apel împotriva hotărârii, susţinând că instanţa de prim grad a apreciat incorect probele, a interpretat greşit prevederile legale în vigoare şi i-a confiscat în mod nelegal autoturismul.

26. Prin decizia definitivă din 13 octombrie 2005, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate ridicată la 15 aprilie 2005, motivând că nicio dispoziţie din Constituţie nu poate fi interpretată ca o limitare, la un anumit număr de zile, a duratei arestării preventive în faza de judecată.

C. Procedura în faţa instanţelor de apel

27. Prin hotărârea din 17 ianuarie 2006, Curtea de Apel Oradea a admis, în parte, recursul reclamantului, a confirmat că măsura confiscării autoturismului reclamantului era nelegală şi a dispus restituirea acestuia de către autorităţi. Instanţa a menţinut restul dispozitivului hotărârii din 30 septembrie 2005. Reclamantul a declarat recurs împotriva hotărârii. Acesta a argumentat că instanţa de grad inferior a apreciat incorect probele care justificau sentinţa reclamantului.

28. Prin hotărârea definitivă din 27 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în parte, recursul reclamantului şi i-a redus pedeapsa de la cinci la patru ani de închisoare. Instanţa a respins restul capetelor de cerere formulate în recurs şi a menţinut hotărârile pronunţate de instanţa de grad inferior.

D. Privarea de libertate a reclamantului

29. La 10 martie 2005, reclamantul a adresat o plângere Judecătoriei Oradea invocând, inter alia, Ordonanţa de urgenţă nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate. Acesta a invocat încălcarea dreptului său la prezumţia de nevinovăţie în măsura în care administraţia Penitenciarului Oradea l-a adus în faţa instanţelor interne purtând cătuşe şi ţinută de penitenciar, cum poartă de obicei persoanele condamnate. Acesta mai susţinea că a fost obligat să stea în aceeaşi cameră cu persoane condamnate şi că a fost încătuşat de acestea atunci când a fost adus în faţa instanţelor. De asemenea, reclamantul s-a plâns de tratamente inumane şi degradante, motivând că a fost ţinut într-o cameră umedă şi mică, fără lumină naturală sau aer curat, ceea ce i-a afectat respiraţia.

30. La 26 mai 2005, reclamantul a prezentat instanţei interne detaliile capetelor sale de cerere. Acesta susţinea că i-a fost încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie prin faptul că a fost obligat să poarte aceeaşi ţinută de penitenciar ca şi persoanele condamnate deja de instanţe şi că a fost deţinut în aceeaşi secţie de penitenciar cu deţinuţii periculoşi. În plus, acesta a solicitat ca despăgubire pentru prejudiciul moral 1 000 000 euro (EUR) pe motiv că viaţa i-a fost pusă în pericol ca urmare a faptului că i-au fost încălcate drepturile omului pe durata privării de libertate.

31. La 16 iunie 2005, reclamantul a făcut o a doua prezentare a detaliilor capetelor sale de cerere, susţinând că acţiunile administraţiei penitenciarului constituiau un abuz de putere şi un tratament inuman şi degradant; reclamantul a solicitat instanţei declanşarea unei anchete penale faţă de autorităţi pentru infracţiunile menţionate.

32. La aceeaşi dată, Judecătoria Bihor a retrimis cauza la parchet în vederea efectuării unei anchete referitoare la acuzaţiile reclamantului privind abuzul de putere şi tratamentul inuman şi degradant.

33. Prin rezoluţia din 18 august 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Bihor a retrimis cauza la Judecătoria Bihor, motivând că reclamantul şi-a detaliat acţiunea susţinând că nu a depus plângere penală împotriva angajaţilor penitenciarului, ci a solicitat instanţei să cerceteze şi să decidă asupra legalităţii normelor privind persoanele private de libertate.

34. Prin hotărârea din 13 octombrie 2005, Curtea de Apel Oradea a respins ca inadmisibilă plângerea reclamantului. Instanţa a reţinut că plângerea avea de fapt ca obiect legalitatea normelor privind organizarea internă a sistemului penitenciar, în măsura în care acesta susţinea că i-a fost încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie pe durata prezenţei sale în centrul de deţinere menţionat în calitate de persoană arestată preventiv ca urmare a faptului că a fost obligat să poarte aceeaşi ţinută de penitenciar ca şi persoanele condamnate şi a fost încarcerat în secţia de penitenciar rezervată deţinuţilor periculoşi, fără ca acesta să depună plângere penală împotriva vreunuia dintre angajaţii penitenciarului prezumtiv răspunzător pentru acele acţiuni. În consecinţă, instanţa nu avea competenţă să examineze pretenţiile acestuia.

35. La 25 aprilie 2012, Guvernul a informat Curtea că reclamantul a fost deţinut la Penitenciarul Oradea în perioada 3 iunie 2003 - 16 ianuarie 2007. În intervalele 2 februarie - 16 martie 2004 şi 27 februarie - 11 aprilie 2006, acesta a fost deţinut la Penitenciarul Jilava pentru a compărea în faţa instanţelor care l-au citat. Pe durata detenţiei la Penitenciarul Oradea, reclamantul a fost cazat în dormitoarele 87, 88, 99, 143, 144, 145, 146 şi 148. Dormitoarele 87 şi 88 se aflau în secţia VI a penitenciarului, care a fost modernizată complet în 2000. Ambele dormitoare aveau 20 de paturi şi suprafeţe de 38,24 mp şi, respectiv, 41,47 mp. Acestea erau dotate cu câte două ferestre fiecare: una orientată către holul secţiei (cu suprafaţa de 0,49 mp şi, respectiv, 0,51 mp), cealaltă cu vedere spre exterior (cu suprafaţa de 0,99 mp şi, respectiv, 0,94 mp). Dormitorul 99 se afla în secţia VII a penitenciarului, care a fost de asemenea modernizată complet în 2000. Acesta avea 20 de paturi, suprafaţa de 29,29 mp şi două ferestre - una orientată către holul secţiei (cu suprafaţa de 0,46 mp), iar cealaltă cu vedere spre exterior (cu suprafaţa de 0,94 mp). Dormitoarele 143, 144, 145, 146 şi 148 se aflau în secţia IX a penitenciarului, care a fost construită în 2004. Fiecare dintre dormitoare avea 8 paturi, suprafaţa de 16,60 mp şi o fereastră care avea suprafaţa de 1,21 mp şi care asigura lumina naturală şi aerisirea.

36. La aceeaşi dată, Guvernul a informat Curtea că toate dormitoarele erau echipate cu sisteme de iluminat electric corespunzătoare şi cu radiatoare. Mai mult, pe durata detenţiei reclamantului, numărul persoanelor private de libertate cazate în acele dormitoare nu a depăşit niciodată numărul paturilor disponibile.

37. La 26 aprilie 2012, Guvernul a informat Curtea că, în perioada 21 mai 2003 - 23 iunie 2004, legislaţia naţională referitoare la uniformele purtate de persoanele private de libertate când sunt aduse în faţa instanţelor a fost modificată succesiv. Legislaţia respectivă se completa cu normele adoptate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor. De asemenea, Guvernul a prezentat documente care confirmau că la 10 noiembrie 2003, 15 mai, 21 şi 30 noiembrie, 15 octombrie şi 8 decembrie 2005, precum şi 24 februarie şi 16 mai 2006, reclamantului i s-a permis să primească haine de la rudele sale. Referitor la prezumtiva încătuşare a reclamantului, Guvernul a informat Curtea că administraţia Penitenciarului Oradea s-a conformat dispoziţiilor legale privind imobilizarea reclamantului în momentul aducerii sale în faţa instanţelor interne.

38. La aceeaşi dată, Guvernul a informat Curtea că recursul reclamantului împotriva hotărârii Judecătoriei Oradea din 13 octombrie 2005 a fost respins ca nefondat de Tribunalul Bihor la data de 17 mai 2006. Guvernul a prezentat documentele doveditoare, dar nu a oferit o copie completă a hotărârii din 13 octombrie 2005.

II. Dreptul intern relevant şi documentele internaţionale relevante

39. Art. 998 şi 999 din vechiul Cod civil prevăd că orice persoană care a suferit un prejudiciu poate solicita repararea acestuia introducând o acţiune civilă împotriva persoanei care, în mod intenţionat sau prin neglijenţă, l-a cauzat.

40. Prevederile relevante ale Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, în măsura în care se referă la condiţiile materiale de detenţie, sunt descrise în cauza Năstase-Silivestru împotriva României (nr. 74785/01, pct. 23-25, 4 octombrie 2007).

41. Art. 40 alin. (4) din Legea nr. 23/1969 prevedea că deţinuţii aflaţi în curs de urmărire penală sau de judecată vor purta îmbrăcăminte personală şi că, pentru motive temeinice, ei vor trebui să poarte costumul locului de deţinere.

42. Decizia Curţii Constituţionale nr. 99 din 1 noiembrie 1994 (publicată în Monitorul Oficial nr. 348 din 15 decembrie 1994) a dispus că dispoziţia art. 40 alin. 4 teza a II-a din Legea nr. 23/1969 este constituţională numai în măsura în care prin condiţia prevăzută de text „motive temeinice” se înţelege că îmbrăcămintea personală a deţinutului aflat în curs de urmărire penală sau de judecată nu este curată sau utilizabilă, iar uniforma locului de deţinere este diferită de aceea a condamnaţilor.

43. La 9 iulie 2001, Direcţia Generală a Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiţiei a emis Ordinul nr. 113, prin care administraţiilor penitenciarelor li se interzicea, cu efect imediat, să îi mai îmbrace pe deţinuţi în uniformă de penitenciar cu model în dungi. Ordinul nu a fost publicat în Monitorul Oficial, dar a fost distribuit administraţiilor din sistemul penitenciar naţional pe căi ierarhice.

44. La 21 mai 2003, Direcţia Generală a Penitenciarelor a emis Ordinul nr. 3.151 privind măsurile ce trebuie luate cu privire la ţinutele persoanelor private de libertate. Ordinul nu a fost publicat în Monitorul Oficial, dar a fost distribuit administraţiilor din sistemul penitenciar naţional pe căi ierarhice.

Ordinul prevedea:

„În vederea respectării legislaţiei naţionale privind executarea pedepselor privative de libertate, a recomandărilor organizaţiilor neguvernamentale [...] şi a practicilor internaţionale curente în materie, persoanele aflate în arest vor purta, de regulă, îmbrăcăminte personală […] Deţinuţii din această categorie care nu dispun de ţinuta necesară vor purta ţinuta asigurată gratuit de către administraţia penitenciarului [...]

...

Deţinuţii vor fi informaţi de dispoziţiile prezentului ordin […]”

45. Ordonanţa de urgenţă nr. 56 din 25 iunie 2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate prevedea la art. 1 că se interzice supunerea oricărei persoane aflate în executarea unei pedepse privative de libertate la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente. Art. 3 asigura persoanelor aflate în executarea unei pedepse privative de libertate dreptul de a face plângere împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor, luate de către administraţia penitenciarului. Ordonanţa a fost abrogată şi înlocuită prin Legea nr. 275 din 20 iulie 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prin care la art. 38 se prevede o procedură similară cu cea de la sus-menţionatul art. 3, şi anume că împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate la pedepse privative de libertate pot face plângere la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate (a se vedea şi Petrea împotriva României, nr. 4792/03, pct. 21-23, 29 aprilie 2008; Gagiu împotriva României, nr. 63258/00, pct. 42, 24 februarie 2009; şi Măciucă împotriva României, nr. 25763/03, pct. 14, 26 mai 2009).