Tradus şi revizuit de ier

91. În legătură cu capătul de cerere formulat de reclamant cu privire la purtarea uniformei de penitenciar în faţa instanţelor interne, Curtea observă că legislaţia internă în vigoare la vremea respectivă (a se vedea supra, pct. 41-44 şi 47-49) prevedea că reclamantul putea compărea în faţa instanţelor interne fie în ţinută civilă personală dacă aceasta era potrivită, fie într-o ţinută simplă, fără semne distinctive, asigurată de administraţia penitenciarului persoanelor private de libertate care nu au fost condamnate încă.

92. De asemenea, Curtea observă că, deşi reclamantul a adresat instanţelor interne o plângere pentru că a fost obligat să poarte aceeaşi uniformă de penitenciar ca şi persoanele condamnate, nu este clar dacă plângerea sa, deşi acesta a prezentat detalii în câteva ocazii, se referă la datele la care acesta a fost adus în faţa instanţelor interne sau la perioada petrecută în penitenciar. În orice caz, Curtea observă că, deşi reclamantul a participat la numeroase audieri în cadrul procedurii penale împotriva sa, nu reiese că acesta sau avocaţii săi au solicitat instanţelor să dispună aducerea sa în faţa instanţelor în îmbrăcăminte civilă proprie ori să i se permită să se schimbe din ţinuta asigurată de administraţia penitenciarului în îmbrăcămintea proprie.

93. Mai mult, nu există probe concludente la dosar că starea mentală sau fizică a reclamantului a fost afectată de ţinuta pe care, prezumtiv, a fost obligat să o poarte în locul ţinutei civile sau că tratamentul avea ca scop înjosirea ori umilirea sa.

94. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu este convinsă că tratamentul în litigiu a atins nivelul minim de gravitate prevăzut de art. 3 din Convenţie.

95. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi § 4 din Convenţie.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 din Convenţie

96. Reclamantul s-a plâns de lipsa unor motive temeinice pentru arestarea sa preventivă şi menţinerea acestei măsuri pentru o perioadă excesiv de lungă, precum şi de faptul că, după data de 18 august 2004, Curtea de Apel Oradea nu a examinat cu celeritate recursurile introduse de acesta împotriva încheierilor pronunţate de Tribunalul Bihor pentru prelungirea arestării preventive. Acesta a invocat art. 5 § 3 şi § 4 din Convenţie, care, în măsura relevantă, prevede următoarele:

„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol […] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii […]

Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale [...] ”

A. Capătul de cerere referitor la lipsa motivelor pentru arestarea preventivă a reclamantului şi durata excesivă a acesteia

1. Cu privire la admisibilitate

97. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.

2. Cu privire la fond

a) Argumentele părţilor

98. Reclamantul a susţinut că instanţele interne au prelungit arestarea sa preventivă pentru o perioadă excesiv de lungă şi că acestea nu au ţinut seama de situaţia sa personală, în pofida cererilor repetate pentru punerea sa în libertate.

99. Guvernul a declarat că arestarea preventivă a reclamantului nu putea fi considerată excesivă din cauza complexităţii cauzei. Acesta a afirmat că autorităţile interne au luat toate măsurile necesare pentru buna administrare a justiţiei şi că nu se putea identifica nicio perioadă de activitate nejustificată din partea lor în cercetarea cauzei. Mai mult, instanţele interne au examinat şi au extins succesiv arestarea preventivă a reclamantului, luând în considerare argumentele acestuia şi prezentând motive suficiente, precum bănuiala întemeiată că acesta a săvârşit infracţiunile, gravitatea infracţiunilor, faptul că acesta prezenta un pericol pentru societate, se pregătea să se ascundă în scopul de a se sustrage de la urmărire, ori că se impunea necesitatea de a-l împiedica să intimideze martorii.

b) Motivarea Curţii

i) Principii relevante

100. Curtea va examina plângerea reclamantului în lumina principiilor generale care decurg din jurisprudenţa sa referitoare la caracterul rezonabil al privării de libertate, în sensul art. 5 § 3 din Convenţie (a se vedea Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 90 94, 1 iulie 2008, şi Tiron împotriva României, nr. 17689/03, pct. 36, 7 iulie 2009).

101. Curtea reaminteşte că jurisprudenţa sa a elaborat patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane bănuite de săvârşirea unei infracţiuni: riscul ca acuzatul să nu se înfăţişeze la proces (a se vedea Stögmuller împotriva Austriei, 10 noiembrie 1969, pct. 15, seria A nr. 9); riscul că acuzatul, în caz de eliberare, va acţiona pentru a aduce atingere bunei administrării a justiţiei (a se vedea Wemhoff împotriva Germaniei, 27 iunie 1968, pct. 14, seria A nr. 7), va comite alte fapte prevăzute de legea penală (a se vedea Matznetter împotriva Austriei, 10 noiembrie 1969, pct. 9, seria A nr. 10) sau va cauza dezordine publică [a se vedea Letellier împotriva Franţei, 26 iunie 1991, pct. 51, seria A nr. 207 şi Hendriks împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 43701/04, 5 iulie 2007].

102. Caracterul rezonabil al unei perioade de detenţie nu se poate evalua in abstracto (a se vedea Patsuria împotriva Georgiei, nr. 30779/04, pct. 62, 6 noiembrie 2007), ci trebuie evaluat în fiecare caz în parte, în funcţie de elementele specifice. Prelungirea arestării preventive poate fi justificată numai dacă există indicii clare ale unei necesităţi reale de interes public care, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai importantă decât regula respectării libertăţii individului (a se vedea Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46133/99 şi 48183/99, pct. 61, CEDO 2003 IX).

ii) Aplicarea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză

103. Curtea remarcă în primul rând că reclamantul a fost arestat preventiv la data de 7 mai 2003 şi condamnat prin hotărârea pronunţată în primă instanţă la 30 septembrie 2005. În consecinţă, arestarea sa preventivă a avut o durată totală de 2 ani şi 4 luni.

104. În prezenta cauză, Curtea observă că instanţele interne au prelungit periodic şi succesiv arestarea preventivă a reclamantului. De asemenea, Curtea remarcă motivarea abstractă şi succintă din hotărârile instanţelor naţionale, care s-au limitat la menţionarea anumitor motive prevăzute de Codul de procedură penală, dar care nu au explicat în ce fel aceste criterii se aplicau în cauza reclamantului (a se vedea Calmanovici, citată anterior, pct. 97 -98). În plus, hotărârile judecătoreşti de prelungire a arestării preventive au folosit aproape întotdeauna un limbaj identic, chiar stereotip, şi s-au bazat în mod repetat pe aceleaşi criterii, practică ce nu poate fi considerată conformă cu cerinţele art. 5 § 3 din Convenţie (a se vedea Mansur împotriva Turciei, 8 iunie 1995, pct. 55, seria A nr. 319 B, Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, pct. 109, CEDO 2006 III; şi Tiron, citată anterior, pct. 39).

105. Curtea admite că este posibil ca, iniţial, privarea de libertate a reclamantului să fi fost justificată de suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit infracţiuni grave. Totuşi, odată cu trecerea timpului, aceste motive au devenit în mod inevitabil tot mai lipsite de relevanţă. În consecinţă, autorităţile naţionale aveau obligaţia de a examina mai detaliat situaţia personală a reclamantului şi de a oferi motive specifice pentru menţinerea acestuia în arest (a se vedea I.A. împotriva Franţei, 23 septembrie 1998, pct. 104–105, Culegere 1998 VII, şi Tiron, citată anterior, pct. 40).

106. Curtea observă că, în prezenta cauză, deşi instanţele interne au invocat în mod repetat validitatea motivelor iniţiale care justificau privarea de libertate a reclamantului – faptul că acesta prezenta un pericol pentru ordinea publică, gravitatea sentinţei în cazul condamnării, faptul că acesta era recidivist şi pericolul de a se sustrage - acestea au omis, pe parcursul timpului, să prezinte motive specifice pentru a justifica de ce revocarea arestării preventive a reclamantului ar fi avut un impact negativ asupra societăţii sau a anchetei.

107. Faptul că instanţele interne au făcut o scurtă referire la gravitatea infracţiunilor, posibilitatea ca reclamantul să obstrucţioneze ancheta, împrejurările în care au fost săvârşite infracţiunile, situaţia personală a reclamantului şi severitatea pedepsei potenţiale nu pot justifica neprezentarea unor motive specifice pentru prelungirea arestării preventive a reclamantului deoarece caracterul elementelor invocate conduce la mai multe întrebări decât răspunsuri cu privire la existenţa unui prezumtiv pericol pentru ordinea publică (a se vedea Calmanovici, citată anterior, pct. 99, şi Tiron, citată anterior, pct. 42). În acest context, Curtea a reţinut deja că instanţele interne sunt cele cărora le revine sarcina de a prezenta o motivare suficientă, bazată pe fapte relevante, de natură să demonstreze că punerea în libertate a inculpatului ar însemna o reală perturbare a ordinii publice. În plus, privarea de libertate va rămâne legitimă numai dacă ordinea publică rămâne sub o ameninţare reală (a se vedea, mutatis mutandis, Letellier, citată anterior, pct. 51).

108. Referitor la pericolul sustragerii, Curtea subliniază că acesta nu poate fi apreciat doar pe baza severităţii sentinţei potenţiale. Acesta trebuie evaluat în raport cu alţi factori relevanţi, care pot fie să confirme existenţa pericolului sustragerii, fie să îl facă să pară atât de redus încât să nu poată justifica privarea de libertate pe durata procesului (a se vedea, mutatis mutandis, Neumeister împotriva Austriei, 27 iunie 1968, pct. 10, seria A nr. 8). În prezenta cauză, hotărârile instanţelor interne nu au oferit motivarea de ce, în pofida argumentelor invocate de reclamant în susţinerea cererilor pentru punerea sa în libertate, acestea au considerat decisiv riscul ca acesta să se sustragă.

109. De asemenea, Curtea subliniază că, în temeiul art. 5 § 3, atunci când hotărăsc dacă o persoană ar trebui să fie pusă în libertate sau privată de libertate, autorităţile au obligaţia de a examina măsurile alternative prevăzute de legislaţia internă pentru a asigura înfăţişarea acesteia la proces (a se vedea Jabłoński împotriva Poloniei, nr. 33492/96, pct. 83, 21 decembrie 2000; şi Patsuria, citată anterior, pct. 75 76). În prezenta cauză, deşi reclamantul a adresat în mod expres solicitări repetate instanţelor interne să aibă în vedere măsuri alternative, instanţele nu au explicat de ce aplicarea acestor măsuri nu ar fi garantat înfăţişarea reclamantului în instanţă.

110. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea constată că autorităţile au prelungit arestarea preventivă a reclamantului pe motive care nu pot fi considerate „relevante şi suficiente”. Prin urmare, autorităţile nu au justificat privarea de libertate a reclamantului.

111. În aceste împrejurări, nu este necesar să se examineze dacă procedura a fost desfăşurată cu „diligenţă specială” (a se vedea Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11886/05, pct. 50, 2 martie 2006, şi Tiron, citată anterior, pct. 46).

Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie.

B. Capătul de cerere referitor la neexaminarea cu celeritate de către Curtea de Apel Oradea a recursurilor introduse de reclamant după data de 18 august 2004 împotriva încheierilor prin care se dispunea prelungirea arestării preventive

Cu privire la admisibilitate

a) Argumentele părţilor

112. Guvernul a afirmat că reclamantul nu a formulat acest capăt de cerere în faţa instanţelor interne, ci l-a formulat direct în faţa Curţii. În plus, Guvernul a afirmat că instanţele interne au examinat cu celeritate recursurile reclamantului.

113. Reclamantul nu a prezentat observaţii în această privinţă.

b) Motivarea Curţii

i) Principii relevante

114. Chiar şi în ipoteza în care argumentele Guvernului privind omisiunea reclamantului de a formula acest capăt de cerere în faţa instanţelor interne constituie o excepţie preliminară de neepuizare a căilor de atac interne, Curtea nu consideră necesară examinarea excepţiei respective deoarece apreciază oricum că acest capăt de cerere este inadmisibil din următoarele motive.

115. Curtea reaminteşte că art. 5 § 4 din Convenţie, prin faptul că garantează persoanelor private de libertate dreptul de a contesta legalitatea măsurii privative de libertate, proclamă totodată dreptul acestora, ulterior declanşării procedurii respective, la pronunţarea cu celeritate a unei hotărâri judecătoreşti privind legalitatea măsurii privative de libertate şi revocarea măsurii dacă aceasta se dovedeşte nelegală [a se vedea Baranowski împotriva Poloniei (MC), nr. 28358/95, CEDO 2000].

116. În cazul în care legea naţională prevede o procedură de apel, instanţa de apel trebuie să se conformeze totodată cerinţelor art. 5 § 4, în special, în ceea ce priveşte celeritatea reexaminării de către instanţa de apel a măsurii privative de libertate dispuse de o instanţă inferioară. Totodată, standardul „celerităţii” este mai puţin strict atunci când este vorba de o procedură în faţa instanţei de apel. Curtea reaminteşte, în acest sens, că dreptul la control judiciar garantat prin art. 5 § 4 are ca scop principal evitarea privării de libertate într-un mod arbitrar. Cu toate acestea, dacă privarea de libertate este autorizată de o instanţă, aceasta trebuie considerată legală şi nu arbitrară, chiar şi în cazul în care apelul este disponibil. Procedurile ulterioare vizează mai puţin arbitrariul, dar oferă garanţii suplimentare având ca scop principal evaluarea caracterului oportun al menţinerii măsurii privative de libertate (a se vedea Tjin a Kwi şi Van Den Heuvel împotriva Ţărilor de Jos, nr. 17297/90, decizia Comisiei din 31 martie 1993). Prin urmare, Curtea ar fi mai puţin preocupată de celeritatea procedurii din faţa instanţei de apel dacă măsura privativă de libertate supusă controlului judiciar a fost dispusă de o instanţă şi cu condiţia ca procedura urmată de instanţa respectivă să aibă un caracter judiciar şi să îi asigure persoanei private de libertate garanţiile procedurale corespunzătoare (a se vedea, mutatis mutandis, Vodeničarov împotriva Slovaciei, nr. 24530/94, pct. 33, 21 decembrie 2000).

ii) Aplicarea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză

117. În prezenta cauză, Curtea observă că Tribunalul Bihor a examinat şi a prelungit arestarea preventivă a reclamantului la 9 septembrie, 7 octombrie, 29 octombrie, 11 noiembrie şi 9 decembrie 2004; 6 ianuarie, 9 februarie, 11 martie, 27 mai, 23 iunie, 11 iulie, 1 şi 19 august, precum şi 5 septembrie 2005. Reclamantul a declarat recursuri împotriva tuturor încheierilor pronunţate de instanţa de prim grad, cu excepţia celor pronunţate la 6 ianuarie, 9 februarie şi 11 martie 2005. Curtea de Apel Oradea a examinat şi a respins recursurile reclamantului la 21 septembrie, 12 octombrie, 9 noiembrie, 18 noiembrie şi 21 decembrie 2004 şi 1 iunie, 8 iulie, 15 iulie, 3 august, 29 august şi, respectiv, 13 septembrie 2005.

118. În consecinţă, procedurile au durat aproximativ între 2 şi 15 zile. Prin urmare, Curtea consideră că durata acestora nu pare excesivă (a se compara, printre alte hotărâri, Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29462/95, pct. 82-88, CEDO 2000-XII; Jablonski împotriva Poloniei, nr. 33492/96, pct. 91-94, 21 decembrie 2000; Mamedova împotriva Rusiei, nr. 7064/05, pct. 96, 1 iunie 2006; şi Lebedev împotriva Rusiei, nr. 4493/04, pct. 102, 25 octombrie 2007).

119. Rezultă că acest capăt de cerere formulat de reclamant este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi § 4 din Convenţie.

III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei

120. Reclamantul a formulat şi alte capete de cerere în temeiul art. 5 § 3 şi § 4 şi art. 6 § 1, 2 şi 3 lit. c)-d) din Convenţie în legătură cu arestarea sa preventivă, caracterul echitabil al procedurii penale îndreptate împotriva sa, durata procedurii respective, dreptul său la apărare şi prezumţia de nevinovăţie.

121. Curtea a examinat capetele de cerere respective, astfel cum au fost prezentate de reclamant. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la capetele de cerere respective, Curtea nu constată nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi § 4 din Convenţie.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

122. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.

A. Prejudiciu

123. Reclamantul nu a solicitat o sumă exactă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material. Acesta susţinea că a suferit pierderi financiare situate între 150 330 şi 550 330 EUR deoarece a fost nevoit să-şi vândă locuinţa şi terenul la un preţ subevaluat, să plătească pachetele care i-au fost trimise în perioada petrecută în penitenciar, nu a putut depune cerere pentru restituirea terenului în baza legilor interne privind restituirea proprietăţilor, iar autoturismul i-a fost înapoiat de către autorităţi într-o stare proastă.

124. De asemenea, reclamantul a solicitat 50 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

125. Guvernul a contestat existenţa unei legături de cauzalitate între pretinsele încălcări şi prejudiciul material pretins de reclamant, susţinând, între altele, că reclamantul nu şi-a justificat pretenţiile deşi a prezentat documente în acest sens. De asemenea, Guvernul a considerat că suma pretinsă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral este excesivă.

126. Curtea împărtăşeşte opinia Guvernului potrivit căreia nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate şi prejudiciul material pretins de reclamant. În consecinţă, Curtea nu constată niciun motiv pentru a-i acorda reclamantului vreo sumă cu acest titlu.

127. Cu toate acestea, Curtea consideră că, drept urmare a încălcărilor constatate, reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral care nu poate fi reparat doar prin constatarea unei încălcări.

128. În consecinţă, ţinând seama de gravitatea încălcărilor Convenţiei pe care le-a suferit reclamantul şi pronunţându-se în echitate, Curtea îi acordă acestuia 10 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

B. Cheltuieli de judecată

129. Reclamantul nu a indicat valoarea cheltuielilor suportate, dar a afirmat că a fost obligat să angajeze reprezentanţi legali. Acesta a informat Curtea că putea dovedi că a plătit o parte din onorariile avocaţilor prin transmiterea unei facturi în valoare de 500 lei (RON) (aproximativ 110 EUR), însă nu a prezentat o copie a acesteia.

130. Guvernul a considerat că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă privind plata cheltuielilor de judecată.

131. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [a se vedea, de exemplu, Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI].

132. Curtea reţine că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă că a suportat cheltuieli aferente onorariilor avocaţilor. În consecinţă, Curtea nu acordă nicio sumă cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii

133. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,
CURTEA:
1. declară admisibile capetele de cerere referitoare la condiţiile materiale de detenţie a reclamantului în Penitenciarul Oradea şi la lipsa unor motive temeinice pentru prelungirea arestării sale preventive pentru o perioadă excesiv de lungă şi inadmisibile celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie;
4. hotărăşte

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 10 000 EUR (zece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;

b) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 24 septembrie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.

PREŞEDINTE, Grefier,
JOSEP CASADEVALL Santiago Quesada